Interviu cu GIANINA CĂRBUNARIU: „Teatrul rămâne un spațiu de gândire critică într-o lume marcată de manipulare și polarizare”

Interviu cu GIANINA CĂRBUNARIU

Încă de la începutul anilor 2000, când s-a afirmat ca una dintre cele mai puternice voci ale teatrului independent românesc, Gianina Cărbunariu și-a construit spectacolele într-un dialog permanent cu realitatea.

Este bine cunoscut faptul că își scrie singură textele, iar acestea sunt dezvoltate în urma unor perioade lungi de documentare, aducând în fața publicului subiecte puternice precum Roșia Montană în Roșia Montană – Pe linie fizică și politică, problemele sistemului de educație în Două ore cu pauză, fenomenul avertizorilor de integritate în Oameni obișnuiți, vânzarea etnicilor germani din România în De vânzare / For Sale, mecanismele Securității în Tipografic Majuscul și X milimetri din Y kilometri, migrația în mady-baby.edu, sau discriminarea şi dezbinarea societăţii în Solitaritate.

În ultimii ani, spectacolele sale au fost produse în colaborare cu unele dintre cele mai importante teatre din România și Europa, printre care Teatrul Odeon, Teatrul Excelsior și Teatrul Nottara din București, Teatrul Național „Radu Stanca” din Sibiu, precum și Teatrul Național din Bratislava, Kammerspiele din München, Schauspielhaus Stuttgart sau Centro Dramático Nacional din Madrid. În 2017, Gianina Cărbunariu a preluat conducerea Teatrului Tineretului din Piatra Neamț, instituție pe care a manageriat-o până în vara anului 2024.

În prezent, activitatea ei este strâns legată de Cluj-Napoca, unde este conferențiar universitar și coordonatoarea clasei de Regie la Facultatea de Teatru și Film a Universității Babeș-Bolyai. Tot aici, după o pauză de aproape 15 ani, a revenit și în teatrul independent, montând la Centrul de Creație Maidan spectacolul „Dacă, peste două sute de ani, marțienii”, cu Oana Hodade, Codruța Bonta și Paul Sebastian în distribuție.

După premiera de la finalul lunii iunie, spectacolul a fost prezentat la Turda, Sfântu Gheorghe și București, urmând să fie reluat în stagiunea de toamnă. Despre transformările teatrului independent, despre procesul de documentare din spatele noului spectacol, despre vulnerabilitatea jurnalismului și responsabilitatea artistului într-o societate tot mai polarizată, dar și despre pedagogie și formarea unei noi generații de regizori, am stat de vorbă cu Gianina Cărbunariu.

Acum poți lucra cu mai mulți actori și colaboratori

La Cluj revii, după aproape 15 ani, într-un teatru independent, la Centrul de Creație Maidan, cu spectacolul Dacă, peste două sute de ani, marțienii. Din perspectiva cuiva care cunoaște foarte bine această zonă încă de la începuturile ei, cum ți se pare că s-a schimbat ecosistemul teatrului independent în acest interval?

În primul rând sunt finanțări mult mai mari decât erau pe vremea când eu ieșisem deja din zona teatrului independent. Când făceam proiecte în teatrul independent eram și regizor și producător, iar finanțările erau de aproximativ 12.000 de euro. Acum s-a ajuns și la finanțări de 50.000 de euro. Din punctul acesta de vedere, lucrurile mi se par mai în regulă.

Acum poți lucra cu mai mulți actori și colaboratori, ceea ce e un lucru bun. O altă schimbare este faptul că acum există spații fizice pentru companiile de teatru independent. Noi nu aveam un spațiu al nostru. Co-produceam cu teatre de stat sau jucam în tot felul de locuri care nu ne aparțineau, așa că nu puteam construi ceva pe termen lung. Situația e cu totul alta în prezent. Dacă vorbim despre teatrul independent din Cluj, Teatrul Reactor are deja peste zece ani de activitate și se vede că și-a construit un public și o direcție.

În același timp, apar și alte inițiative – Centrul de Creație Maidan, Teatrul Magic Puppet sau Stația Teatru / Muzical sunt doar câteva exemple – care încearcă să-și definească propria viziune și să-și formeze publicul, atât prin spectacole, cât și prin proiecte conexe: ateliere, școli și programe de dezvoltare a publicului. Din această perspectivă, lucrurile stau mai bine.

Asta nu înseamnă că situația este ideală. Cred că este mai dificil pentru actori. În goana după contracte, sunt prinși în foarte multe proiecte și este complicat să găsești un colectiv care să își poată asuma o lună și jumătate sau două luni de lucru exclusiv la un spectacol. În mare parte, această goană se întâmplă din motive financiare.

Dacă, peste două sute de ani, marțienii

Cum a apărut colaborarea cu Centrul de Creație Maidan?

M-au invitat să fac un spectacol în spațiul lor și am acceptat. Am început să lucrăm la Dacă, peste două sute de ani, marțienii pe 1 iunie, iar pe 27 iunie am avut deja premiera. Am lucrat într-un ritm accelerat, care recunosc că nu îmi este specific. Prefer să am mult mai mult timp pentru pregătirea spectacolului. În momentul de față, am și o invitație la Teatrul Reactor, cu care am mai colaborat și anul trecut, când am susținut un atelier de teatru documentar.

Zona independentă din Cluj mi se pare mult mai interesantă decât ceea ce se întâmplă în teatrele de stat. Mi se pare dinamică, cu multe inițiative. Sigur, ar putea exista și mai multe, dar cele care există sunt coerente și vizibile. Tocmai de aceea îmi face plăcere să colaborez cu oricare dintre aceste spații și companii independente.

Cine este familiar cu spectacolele tale știe că, pe lângă regie, îți scrii și textele, iar acestea pornesc de la perioade lungi de documentare. Cum a arătat procesul de scriere pentru textul spectacolului montat la Centrul de Creație Maidan, Dacă, peste două sute de ani, marțienii? Ai avut de la început intenția de a porni de la emisiunea difuzată de TVR în primăvara anului 2017, prezentată de Eugenia Vodă, cu Emilia Șercan și Cătălin Tolontan, care nu este indicată explicit în spectacol, dar este recognoscibilă prin trimiterile din text?

Propunerea din partea colectivului de la Centrul de Creație Maidan a venit împreună cu o temă: violența de limbaj și felul în care aceasta se manifestă atât în mediul online, cât și în viața de zi cu zi. Este o temă foarte largă. Am început documentarea în aprilie. Aici fac o paranteză: un alt lucru legat de teatrul independent este că totul se desfășoară într-un ritm foarte comprimat, iar eu nu lucrez, de regulă, așa.

De obicei documentez luni întregi un proiect, uneori chiar un an înainte să încep lucrul propriu-zis. De data aceasta a fost destul de complicat, pentru că perioada de documentare a fost foarte scurtă. Am realizat multe interviuri și am explorat mai multe direcții. Abia pe parcurs am decis ca punctul de plecare al textului să fie această emisiune de televiziune. Nu asta a fost ideea inițială, ci concluzia la care am ajuns după etapa de documentare.

Eu nu fac teatru verbatim

Momentul ales ca punct de plecare al spectacolului deschide, dincolo de tema violenței de limbaj, și o discuție despre vulnerabilitatea jurnalismului și despre presiunile asupra celor care fac presă de investigație. Cum s-au întâlnit aceste două direcții în construcția spectacolului?

Am ales acel moment care s-a întâmplat acum aproape zece ani, deci vorbim despre o istorie foarte recentă, pentru că mi s-a părut un posibil studiu de caz. Eu nu fac teatru verbatim, adică teatru în care să reproduc exact realitatea. Ideea a fost să deconstruim acea emisiune astfel încât să vedem mecanismele prin care apare un anumit tip de manipulare, de violență prin limbaj sau de violență mai subtilă. Noi am pornit de la o temă foarte largă, violența de limbaj.

Când discutam cu actorii la început, am fost cu toții de acord că ar fi poate mai interesant să ne uităm la forme mai subtile de violență prin limbaj. Nu la acel tip de violență explicită care se vede acum în mediul online, unde toată lumea se înjură cu toată lumea, ci la o formă mai subtilă de agresiune. De aceea am ales acea emisiune pe care am văzut-o chiar în momentul difuzării, și care mi se pare relevantă și astăzi.

Mai există acolo și o altă temă, dincolo de violența prin limbaj: chestiunea jurnaliștilor și a jurnalismului, ce se întâmplă cu oamenii care fac încă, prin eforturi foarte mari, presă de calitate astăzi. Iar asta este o problemă care există în toată lumea.

Vedem jurnaliști atacați, jurnaliști omorâți. Am fost în Slovacia, unde am făcut un spectacol acum un an la Teatrul Național din Bratislava, iar atunci se împlineau șapte ani de la uciderea lui Ján Kuciak, jurnalistul care făcea o investigație ce ducea până la Robert Fico, actualul premier al Slovaciei. Acel moment a declanșat în societate reacții foarte puternice. Dar nu este un caz singular. Se întâmplă peste tot în lume.

Vedem jurnaliști amenințați în momentul în care au o opinie sau publică un material care polarizează. Poziția lor este foarte vulnerabilă, pentru că sunt atacați din tot felul de direcții. Cred că o societate sănătoasă trebuie să protejeze acești oameni. Și mi se pare că, în momentul de față, există derapaje mari. Iar asta nu este doar despre ei, ci despre sănătatea societății, pur și simplu.

Jurnaliștii adevărați nu își propun niciodată să îngroape pe cineva

Astăzi, o investigație jurnalistică este adesea întâmpinată nu prin contestarea informațiilor, ci prin punerea sub semnul întrebării a intențiilor celui care o face: „servește o agendă”, „are interese”. Ce efect are această deplasare de la dezbaterea pe fapte către atacul asupra persoanei asupra jurnalismului de investigație?

Jurnaliștii adevărați nu își propun niciodată să îngroape pe cineva. Ei își servesc publicul, își servesc societatea și aduc la lumină niște lucruri. Ce se întâmplă după aceea nu mai este neapărat treaba lor, ci a justiției și a societății. Există însă această suspiciune care planează asupra lor, aceea că ar servi anumite interese. Eu cred că un jurnalist adevărat nu servește pe nimeni.

Dacă ne uităm la o parte din presa mainstream, la televiziuni și la anumiți jurnaliști sau, mai nou, influenceri cu pretenții de jurnaliști, acolo este evident că există afilieri. E bine știut faptul că există bani care vin de la partide către presă, nu doar în timpul campaniilor electorale, ci și în restul timpului. A existat acea discuție care cerea lămuriri despre cât oferă partidele și cât primesc televiziunile, dar răspunsul a fost că sunt contracte secrete. Ceea ce nu este normal.

Ar trebui să știm cine, cât oferă și cui, pentru că doar așa putem înțelege de ce anumiți jurnaliști fac anumite emisiuni, de ce anumite subiecte sunt privilegiate, iar altele sunt eliminate complet din discuție, deși au un interes public major.

Avem de-a face cu o presă mainstream alimentată de politic și de tot felul de interese, nu doar de cele din România. Nu mai vorbesc despre propaganda venită din Rusia, care a devenit foarte vizibilă în ultimii ani. Vedem acum efectele unor lucruri care se întâmplă de cel puțin șapte-opt ani, iar aceste lucruri au fost scoase la lumină tot datorită unor jurnaliști de investigație care au pus cap la cap informațiile.

De aceea, când vorbesc despre jurnaliști și despre cei care scriu pentru public, mă refer la jurnaliștii de investigație care au principii și o etică profesională. Nu mă refer la o parte a presei mainstream, care este foarte problematică în acest moment. Tocmai de aceea cred că trebuie să protejăm acești oameni, pentru că nu sunt foarte mulți. În momentul de față avem câțiva jurnaliști care fac presă independentă și care abia reușesc să supraviețuiască.

Vrăjitoarea cea rea

În spectacol apare și o altă dimensiune a vulnerabilității, dincolo de cea profesională: aceea de a fi femeie. Personajul Emiliei și colegul ei de platou par să fie supuși unor forme diferite de judecată și de presiune publică. Cât de mult a venit această perspectivă din documentarea ta asupra felului în care femeile sunt tratate atunci când ocupă un loc vizibil în societate?

Tot ce se întâmplă cu femeile în spațiul public – și când spun spațiu public nu mă refer neapărat doar la femei politician sau femei jurnaliste – este o chestiune esențială. Eu am fost directoare la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț și au fost momente în care eram linșată public, iar faptul că sunt femeie era folosit ca „argument”.

Eram prezentată ca vrăjitoarea cea rea. Uite, de exemplu, ce s-a întâmplat cu Emilia Șercan, cu acea operațiune de kompromat. În urmă cu câțiva ani, au apărut în spațiul public fotografii personale de-ale ei, iar Ministerul de Interne a fost implicat în acel demers de compromitere, ceea ce a generat un scandal foarte mare.

Scopul era să pună presiune asupra ei, pentru că lucra la niște dosare care vizau oameni foarte importanți la acel moment. Și, apropo de documentare, că vorbeam mai devreme, am vorbit și cu femei din politică, din partide diferite, și le-am întrebat cum este pentru ele să fie femei într-un sistem politic foarte patriarhal, așa cum este cel din România. Indiferent de partidul în care activau, răspunsurile lor erau relativ asemănătoare.

Existau foarte multe similarități în ceea ce privește felul în care erau ascultate de colegi, felul în care părerile lor contau la un moment dat și felul în care reușeau să existe în acest sistem. Legat de imaginea femeilor în spațiu public, Recorder are un material foarte bun cu femei din diferite partide care au îndrăznit să aibă păreri. Sau au îndrăznit să iasă din rând. Și felul în care au fost tratate, nu doar de opoziție, ci și de colegii din propriul partid. Și acest material evidențiază că avem clar niște probleme în acest sens.

O zonă suprarealistă

Plecând de la un caz concret, spectacolul se îndepărtează treptat de reproducerea unei situații reale și ajunge într-o zonă mai abstractă, mai poetică, prin imaginile video și muzica live. Ce oportunități de explorare deschid aceste elemente în raport cu povestea reală de la care ai pornit?

Ele fac parte din procesul de deconstrucție de care am amintit mai devreme. Întrerup, într-un fel, șirul evenimentelor reale și deschid niște ferestre către teme mai largi. Încerc să arăt relevanța și să deschid o discuție care depășește evenimentul în sine, pentru că lucrurile privesc o realitate mai amplă decât acel moment particular. Da, este o zonă poetică, o zonă oarecum suprarealistă. Dar, de fapt, cadrul este cel al unui concert și al unei prezentări pentru niște marțieni care se vor uita la noi cu mirare sau curiozitate peste 200 de ani. Inclusiv replica aceasta am preluat-o din materialul inițial.

Prezentatoarea emisiunii spune:

„Noi nu facem emisiunea asta nici pentru Ministerul de Interne, nici pentru corul antic din piață, ci pentru niște marțieni care se vor uita la noi peste 200 de ani”.

De aici a pornit, cumva, conceptul spectacolului. M-am gândit să ne uităm la ceea ce se întâmpla acum aproape zece ani, mai ales în contextul a ceea ce spuneam mai devreme, că anumite lucruri s-au agravat.

Acum vedem cât de evident a devenit un anumit tip de propagandă. Dar este important să vedem ce se întâmpla atunci și care au fost momentele care au dus către ceea ce trăim astăzi. Avem senzația că lucrurile s-au schimbat peste noapte, în urmă cu un an, odată cu alegerile, dar nu este așa. Chiar înainte de alegeri, în anul preelectoral, am citit un raport despre presă și jurnalismul independent care atrăgea atenția că vor apărea probleme grave pentru jurnaliști.

Indiferent de rezultatul alegerilor, raportul avertiza că, în contextul în care extrema dreaptă ia amploare, oamenii aceștia vor fi într-o poziție vulnerabilă. Și așa s-a întâmplat. Lucrurile existau deja, erau acolo, doar că au bubuit atunci. Și continuă să bubuie și astăzi.

Teatrul nu poate schimba ceva peste noapte

Dacă după nici zece ani de la această emisiune noi înșine devenim „marțienii” care încearcă să înțeleagă ce s-a întâmplat atunci, într-o realitate în care evenimentele sunt reinterpretate și fragmentate permanent, ce rol mai poate avea teatrul ca spațiu de gândire și de rezistență? Poate teatrul să antreneze, chiar și pentru două ore, un alt mod de a gândi?

Eu nu sunt printre artiștii care cred că teatrul poate schimba ceva peste noapte. În niciun caz. Dar poate deschide niște discuții, chiar și în cercuri mai mici. În vremuri de genul acesta, poate fi o formă de rezistență. Și o să dau un exemplu. Revin la situația de la Teatrul Național din Bratislava, unde am făcut un spectacol în niște condiții foarte speciale.

Semnasem contractul cu managerul care mă invitase, iar la o lună după semnarea contractului acesta a fost demis din motive politice. Fico a schimbat conducerea instituțiilor culturale și i-a înlocuit pe cei care ocupau funcții de conducere, inclusiv pe acest manager. Când am ajuns acolo era deja un alt manager, numit politic.

Actorii Teatrului Național, după fiecare reprezentație, ieșeau în fața publicului și prezentau un statement prin care cereau sprijin. Mi s-a părut un gest foarte puternic. Sub noua conducere, ei au continuat să lupte, au creat o platformă în care artiști independenți și angajați ai instituțiilor de stat și-au unit nemulțumirile, au protestat și au organizat diverse acțiuni. Deși exista riscul ca spectacolul meu să nu se mai joace, am găsit o formulă prin care a putut continua.

Țin minte că, la premieră, am văzut un moment care mi s-a părut foarte important și care se leagă direct de tema spectacolului de la Centrul de Creație Maidan din Cluj. În spectacol exista un personaj, un jurnalist care ajungea într-o situație de familie în care exista o polarizare foarte puternică și, la un moment dat, spunea:

„Dacă eu aș dispărea, oare și-ar da cineva seama? Oare mai are rost personajul meu? Pentru că spune degeaba multe lucruri, nimeni nu îl mai ascultă”.

Apoi traversa scena și ieșea din sală. S-a lăsat liniștea, iar cineva din public a strigat:

„Da, avem nevoie, vino înapoi!”.

Mi s-a părut un moment extraordinar de puternic, și acum când îl rememorez mă emoționează. Apoi a fost aplaudat și acest lucru s-a repetat la fiecare spectacol: nu neapărat printr-o intervenție verbală, ci prin aplauze, prin acel gest colectiv prin care publicul îl chema înapoi. Atunci am simțit că, sigur, nu putem schimba lumea peste noapte, dar există o sală de 600 de oameni care conștientizează, printr-un gest colectiv, că teatrul este important și că jurnalismul este important.

Cred că teatrul are încă această putere de a aduna, măcar pentru o seară, niște oameni care își pun întrebări și care privesc lucrurile altfel. Într-un moment în care în spațiul public există atât de multe agende și atâtea forme de manipulare, teatrul rămâne un spațiu de gândire critică.

Atâta timp cât există o viziune și dorința de a rezista, poate fi un spațiu de siguranță, în care opinii diferite pot exista și pot fi exprimate fără teamă. Pentru că nu mai am senzația că acest lucru se întâmplă suficient în discuțiile publice de astăzi.

Viața nu este doar în alb și negru

Vorbeam mai devreme despre felul în care, în cazul jurnalismului, discuția ajunge uneori să se mute de la conținutul unei anchete la presupusele intenții ale celui care o realizează: „cui servește?”. Se întâmplă un mecanism similar și în artă? Ai întâlnit situații în care spectacolele tale au fost judecate mai degrabă prin prisma unei etichete ideologice decât prin întrebările pe care încearcă să le deschidă?

Cred că m-am lovit de aceeași mantră: că aș fi globalistă, soroșistă, sexo-marxistă, progresistă. Dar că spectacolele mele ar servi cuiva, nu a venit nimeni până acum să-mi reproșeze direct. Eu fiind și artist independent, adică nu sunt angajată într-un teatru, sunt pe cont propriu și îmi permit să am uneori perspective care sunt chiar în răspăr cu propria mea bulă. Și asta mi se pare foarte interesant în cazul nostru, al artiștilor: faptul că putem aborda lucrurile în complexitatea lor, pentru că viața nu este doar în alb și negru.

Sigur că, făcând multă cercetare, am o perspectivă și am o părere, dar este o perspectivă care încearcă să deschidă, nu să închidă discuția. Adică lansez niște întrebări. Și nici nu este nevoie să mă acuze cineva. Eu am niște principii pe care le afirm destul de clar. Cred că trebuie să trăim într-o societate în care există echitate socială, în care există șanse pentru toată lumea.

În momentul de față trăim într-o societate foarte tulbure, în care cultura, educația și sănătatea sunt domenii lăsate la urmă. Am făcut spectacole despre educație, de exemplu, la București, Două ore cu pauză, produs de Teatrul Excelsior. Am făcut spectacole pe teme foarte puternice și este clară poziția mea.

Evident că sunt revoltată și foarte îngrijorată de faptul că aceste domenii sunt pe ultimul loc de 35 de ani, nu de doi sau trei ani, nu de la pandemie încoace, nu de când au început războaiele din Ucraina și Orient. Iar măsurile care se iau mi se par absolut aberante. Deci poziția mea este clară. Dar atunci când abordez o temă, încerc să o privesc din mai multe unghiuri. Și de aceea petrec luni de zile în procesul de documentare, pentru că încerc să înțeleg cât mai profund ce se întâmplă.

Să înțelegem împreună

Până acum am vorbit despre procesul tău de lucru, despre relevanța teatrului într-o lume în continuă schimbare și despre felul în care se transformă modul în care privim și înțelegem realitatea. Cum se regăsește această preocupare în munca ta de profesor la Facultatea de Teatru și Televiziune a Universității Babeș-Bolyai din Cluj? Ce încerci să le insufli studenților tăi de la secția Regie?

Eu, în primul rând, încerc atunci când lucrez – și aceasta este prima clasă pe care o iau de la zero, fiind coordonatoarea clasei – să îi fac să înțeleagă în ce lume trăiesc și să își formuleze o viziune, niște păreri, niște teme personale legate de realitatea aceasta. Nu ai cum să vii cu o viziune proaspătă asupra lui Shakespeare, de exemplu, dacă nu știi pe ce lume trăiești.

Shakespeare este interesant în măsura în care este traductibil pentru un public de acum. Altfel nu are sens să dezgropi niște piese decât dacă ai ceva de spus prin ele acum. Iar dacă nu găsești nicio relevanță în momentul acesta, atunci poate scrii tu sau rescrii un text de Shakespeare, de Cehov. Și pe mine asta mă preocupă foarte mult, să înțelegem împreună. Și eu am nevoie să înțeleg ce se întâmplă acum, de aceea și fac multă muncă de documentare. De exemplu, am avut o studentă care a făcut Push-up, un text scris cu niște ani în urmă, în Germania, despre lumea corporate. A făcut niște interviuri foarte bune, din prezent, cu oameni care lucrează în corporații.

Textul era deja scris, deci, în principiu, ai putea spune: de ce să mai documentezi? Dar era necesar să vedem ce s-a întâmplat în anii de după, pentru că am scris piesa acum aproape douăzeci de ani. Îi încurajez foarte mult să facă acest tip de documentare, cu priză directă la realitate. Eu, când aveam 25 de ani și am făcut facultatea la București, îmi amintesc că profesorul meu de clasă, domnul Valeriu Moisescu, insista foarte mult pe această idee: priza cu realitatea.

Dacă nu știi pe ce lume trăiești, nu ai cum să vorbești despre lumea aceasta. Sigur că eram foarte tânără atunci și ei sunt foarte tineri acum. Dar, prin tot felul de întâlniri, activități și discuții, cred că asta se întâmplă: ți se lărgește orizontul și cumva îți găsești vocea personală. Asta mi se pare foarte important – să își găsească vocea personală, dar fiind conștienți de tot contextul.

Pe de altă parte, e bine să vadă ce fac alți oameni. Anul trecut am fost în juriu la un festival internațional organizat de Universitatea de Teatru și Film din Bratislava. Au fost invitate școli din mai multe țări – Cehia, Marea Britanie, Polonia, Slovenia, Slovacia – cu spectacole foarte bune ale absolvenților acestor școli de teatru. Și am reușit, cu sprijinul financiar al Universității Babeș-Bolyai, să-i aduc și pe studenții mei la acest festival.

Au participat nu doar ca spectatori, ci și la workshop-uri împreună cu studenți din celelalte țări. Asta mi s-a părut chiar mai important decât un curs de regie. Recent am fost la un festival în Italia, un festival experimental de performance și dans, și au venit și două dintre studentele mele să vadă festivalul. Mi se pare foarte important, pe de o parte, să vezi lumea, iar pe de altă parte să vezi ce fac alți artiști din alte contexte.

În acest context global, în care peste tot regăsim o preocupare pentru teme precum patriarhatul, inechitatea socială sau războiul, e crucial să vezi cum răspund la aceste teme universale artiști din America Latină, Africa, Asia, Europa. Deci, ca profesor, dincolo de chestiunile practice, bibliografii, mi se pare esențial ca stundeții la Regie să fie expuși. Pentru că își vor formula singuri, la un moment dat, niște păreri.

Îmi place să ghidez și să ofer libertate

Tu ai fost formată într-o altă perioadă, într-un alt tip de relație între profesor și student. Acum, din postura de profesor, cum privești diferența dintre felul în care ai fost formată tu și felul în care se formează astăzi un tânăr regizor? Ce s-a schimbat în procesul pedagogic?

Când am început să predau am fost nevoită să reiau niște lecturi pe care le-am făcut cu mulți ani în urmă. Și evident că le-am reluat cu alți ochi, cu altă experiență profesională și cu altă experiență de viață. Este o relectură foarte interesantă. Perspectiva mea s-a schimbat pentru că au trecut niște ani și am altă experiență de viață. S-a schimbat și contextul politic și social. Deci, clar, mă repoziționez.

Pe de altă parte, îmi dau seama că se schimbă și metodele de lucru. Îți povesteam de profesorul meu de clasă, domnul Moisescu, care era un profesor absolut minunat, dar care avea totuși niște metode destul de autoritare. Iar acestea nu mai funcționează astăzi. Absolut, nu mai funcționează. El ne oferea destul de multă libertate, dar existau și constrângeri. Avea această autoritate și o folosea.

Acum cred că lucrurile s-au schimbat pentru că lumea s-a schimbat și nu mai poți folosi metode de atunci. Și atunci, da, descopăr felul meu de a face pedagogie, care este influențat de profesorii mei, dar care, ca metodă, ca abordare personală, nu are nicio legătură cu ceea ce se întâmpla atunci. Mie îmi place să ghidez și să ofer libertate, pentru că este o facultate vocațională. În același timp, asta nu înseamnă că fiecare face ce vrea. Asta înseamnă ghidajul.

Apoi, între mine și studenții mei, sunt niște ani diferență. Ei sunt o altă generație, au alte abilități și învăț și eu de la ei. Și asta mi se pare senzațional: că nu este un tip de învățare doar de la profesor la student, ci „it goes both ways”. Iar pe mine mă ține conectată la generații tinere pe care vreau să le înțeleg. Și cu toate că le ofer acest ghidaj, mai este chestiunea aceasta a greșelii. Ce înseamnă, de fapt, greșeală în teatru?

Dintr-o greșeală poți să descoperi ceva senzațional, poți să îți descoperi propria voce. Și eu îi încurajez foarte mult să își asume riscuri. Dacă nu și le asumă în facultate, după aceea va fi puțin mai complicat.

Interviu de Răzvan Sădean

Foto header – Courtesy of Gianina Cărbunariu