„Ultima oră” la Nottara: schimbarea de sex a reușit!
Regizorul Erwin Șimșensohn aduce în actualitate comedia interbelică a lui Mihail Sebastian despre jurnaliști, printr-o montare pe gustul publicului.
M-am bucurat să pot merge la Nottara, la premiera spectacolului „Ultima oră”, de Mihail Sebastian, regia Erwin Șimșensohn, la împlinirea a 116 ani de la nașterea unuia dintre scriitorii mei favoriți.
În perioada formării mele de spectator pasionat de teatru, teatrul de pe bulevard ocupa un onest loc 5 în preferințele mele (în București erau și sunt multe teatre, așa că nu era o poziție rea; fiindcă nu sunt teatrolog, iar aceasta e o rubrică personală, îmi permit chiar să fac topuri: Bulandra, TNB, Comedie, Mic și Nottara – înainte de 1989, după – am mai ieșit din oraș, așa că acum, în Top 5 sunt unteatru, TNB, TN „Radu Stanca” Sibiu, TN „Marin Sorescu” Craiova și Bulandra).
I-am și spus colegului meu (mă rog, directorului) de la radio, Dani Klinger – „ajung și eu la premieră”, știam că se ocupase de Lighting design. „L-a făcut femeie pe Bucșan!”, a exclamat Dani.
Cu această informație la purtător și cu satisfacția că revenea textul unui dramaturg preferat în repertoriul unui teatru de vază, când l-am văzut pe regizor în holul teatrului, i-am strâns mâna și l-am felicitat. „Oho, poate după spectacol”, mi-a retezat replica Erwin, și nu i-am mai explicat ce aveam în cap.
Succesul la public al unei comedii românești interbelice era oricum asigurat de savurosul text peren al lui Mihail Sebastian: impostura, jurnalismul ca afacere, universitarii cu capul în nori, presa în poziție de ghiocel, oamenii cu bani care schimbă miniștrii ca pe șosete erau și acum 91 de ani și sunt și azi specifice societății românești.
Erwin Simșensohn n-a modificat esența și mesajul piesei, ci a mutat pe tabla de șah a lui Sebastian umblând la dame.
A transformat un rege în regină (ba și un nebun, secretarul de redacție Ștefănescu din textul original e jucat acum tot de o femeie). Sentimentul meu e că a mutat și a câștigat.
Miza pe o actriță sadea i-a oferit experimentatei Ada Navrot prilejul de a produce o protagonistă fără cusur.
Ce se pierde din plauzibil – serios, erau multe industriașe influente în România antebelică? – se recâștigă prin nuanțarea relațiilor dintre omul cu bani și omul cu ziarul.
Personal, n-am plecat după fenta cu sugestia de relație dintre secretară și patronul-femeie, însă îi pot pricepe noima, în economia acestor personaje și a montării.
Restul îl face, princiar, Gavril Pătru. Giani, să-mi fie iertată familiaritatea cu actorul de Național și de clasă, nu ratează niciun rol în care e distribuit, confiscând scena și restituind-o, altruist, doar la aplauzele de final.
Ca fost secretar de redacție, am râs și eu, ca toată sala, de tușele (poate prea îngroșate la actorii secundari, dar, în fine, ăsta e spiritul piesei) cu care sunt prezentați oamenii din redacție. Și am surâs la cuvinte care desemnau aspecte din presă pe care le-am prins și eu: clișee, zincografie, lefuri neplătite, viața de azi pe mâine.
Cred că Erwin Șimșensohn a ales un timp potrivit pentru o montare reușită a „Ultimei ore”. Clasică, dar cu un twist.
Text de Horia Ghibuțiu | Jurnal de bucureștean | Teatru
