Drumuri teatrale | În pauza stagională se întâmplă să mă plimb prin locurile de baștină ale marilor oameni de teatru bucureșteni.
În orașul meu, toate drumurile merg la teatru.
Sigur că e o exagerare, dar așa îmi place mie să cred – instantaneul cu un oraș plouat, cu care ilustrez aceste rânduri și care face mai mult decât toate cuvintele așternute aici, e luat de pe un drum aflat în preajma Teatrului de Comedie.
Îmi dau seama că n-am mai fost acolo din iarna lui 2020, când am văzut „Afară, departe, pe câmp”, acest „One-Dada-Show”, o montare deșteaptă, care îi face pe esteți să plescăie satisfăcuți din limbă când identifică spiritul sau chiar litera autorilor textului, numiții Urmuz, B. Fundoianu, Saşa Pană, Grigore Cugler, Ionathan X. Uranus, Sesto Pals, Cătălin Ștefănescu, iar în sală era cel mai mare scriitor bucureștean, Mircea Cărtărescu.
Așa cum am plecat odată prin oraș pe urmele reale ale Solenoizilor fictivi cărtărescieni, așa mi se întâmplă să mi se îndrepte uneori pașii spre spațiile în care au copilărit mari oameni de teatru bucureșteni.
Sunt tururi ghidate de mine însumi, ca urmare a întâlnirii cu acești oameni de cultură cu care am avut șansa de a deveni concitadin în urmă cu peste 50 de veri toride și despre care vreau să pomenesc aici: Andrei Șerban, Silviu Purcărete, Adrian Enescu.
Andrei Șerban a copilărit pe strada Tudor Arghezi.
Luați-o la pas seara, pe răcoare, păstrează aerul din anii copilăriei lui Andrei Șerban, care mi-a mărturisit cândva despre primul spectacol văzut:
„aveam 6-7 ani, probabil că am fost la Nottara şi am văzut «Sânziana şi Pepelea»”.
Iar în volumul său „O biografie” (Polirom, 2006), Șerban amintește de un episod de pe strada sa, povestit de părinții săi:
„în 1944, nu aveam încă un an, când o bombă lansată de aliaţi a căzut în curtea şcolii din faţa blocului nostru de pe strada Arghezi (unde mai târziu aveam să fiu elev în clasele primare), înainte să se fi declanşat alarma antiaeriană. Crengi din bătrânul stejar scos din rădăcină au aterizat sub impactul exploziei tocmai pe terasa noastră de la etajul şase”.
După cum mi-a spus bucureșteanul Silviu Purcărete, care nu dă interviuri – într-un interviu pe care mi l-a dat la Sibiu, la FITS 2023! – regizorul a crescut la curte, lângă Foișorul de Foc:
„Pe fostul Dimitrov, actualul Ferdinand, un bulevard plin de castani, alături erau teii, acea atmosferă patriarhală pe care o visam la peisajul copilăriei. Jucam fotbal în mijlocul străzii și, din când în când, striga cineva «mașinaaa!»”.
Uneori ajung și unde a copilărit regretatul compozitor Adrian Enescu (de neuitat muzica sa din „The Bach Files”, de Ducu Darie, la Bulandra).
Maestrul mi-a spus cândva:
„Am venit pe lume lângă podul Basarab, unde, parcă ţi-am mai povestit, ascultam ore în şir ritmurile roţilor de tren, sunetele aburilor scoşi de locomotive şi şuieratul lor, murmurul oamenilor care treceau pe pod, zgomotul maşinilor, pentru ca ulterior să devin dirijorul, solistul şi compozitorul acestui ansamblu.
Când mă suiam pe pod şi ascultam polifonia aia genială a oraşului, pentru mine era o lume sonoră extraordinară, care mă făcea împlinit. N-ai cum să înţelegi ce însemna podul Basarab pe vremuri – o punte între două lumi”…
Text de Horia Ghibuțiu | Jurnal de Bucureștean | Opinii
