TEODORA PETRE: „Am nevoie de un spațiu liber care să ridice întrebări și să provoace”
Cu remarcabilul spectacol Picasso vs. Einstein al lui Steve Martin, cea mai recentă premieră naţională de la Teatrul de Comedie, în trena succesului montării textului lui Mariano Tenconi Blanco, Extraordinară viață, din cadrul programului 9G de la TNB, și în pregătire cu The Open House de Will Eno la Teatrul Odeon, regizoarea TEODORA PETRE continuă să ne surprindă extrem de plăcut prin apetitul ei pentru translatarea de o manieră personală în spaţiul performativ ale unor scrieri contemporane inedite, traduse chiar de ea în română, ce reflectă apreciabila sa preocupare, aproape de obstinaţie, de (re)valorizare a miezului și semnificaţiilor cuvântului, fie acesta scris de dramaturg sau rostit de actor, nu foarte comună la regizorii din generaţiile tinere.
Opţiunea pentru textele unor autori precum Blanco, Martin sau Eno, de o factură greu de clasificat, dar cu atât mai ofertante pentru un om de teatru înclinat să exploreze în varii registre teme existenţiale mature fără bariere autoimpuse, nu e însă una conjuncturală, dacă ne amintim de curajul Teodorei Petre de a-și asuma, cu ani în urmă, punerea în scenă a disconfortabilei piese Copilul îngropat al lui Sam Shepard pentru examenul de licenţă de la UNATC.
Prin umorul inteligent clădit pe absurdul situaţiei imaginate și efervescenţa jocului protagoniștilor ghidaţi de către TEODORA PETRE, Picasso vs. Einstein se relevă ca un must-see al acestui început de an și, drept urmare, am plecat în dialog cu talentata regizoare de la o parafrază a unei replici din spectacol… ‘știm cum nu cauţi idei, dar nu știm cum le cauţi’.
Teodora, cum îţi selectezi subiectele de interes din multitudinea de scrieri cu potenţial de a fi dramatizate, ce apar continuu în toată lumea?
Singura modalitate de a găsi texte pe gustul meu este să citesc foarte mult, să fiu tot timpul în căutare de noi surse de lectură dramaturgică, atât locală cât și internațională. Uneori caut ceva precis, fie cu un anume număr de actori, ori de un anume gen sau durată, însă de cele mai multe ori caut doar să-mi placă.
Cred că cel mai bun lucru pe care poți să-l faci ca regizor de teatru este să ai tot timpul o listă cât mai diversă de texte pe care îți dorești să le montezi, la care să visezi uneori cu ochii deschiși și pe care să o împrospătezi periodic. Citind foarte mult ajungi să îți dai seama la un moment dat care este zona care te atrage cel mai mult și lecturile încep astfel să fie din ce în ce mai productive.
Selecția de care ai pomenit începe să se producă de la sine. Citești synopsis-ul sau primele câteva pagini și știi dacă are sens sau nu să continui. Sigur, dramaturgia este o artă extrem de fluidă, în continuă schimbare, așa că e important și să rămâi deschis și curios.
Dincolo de căutarea de noi surse dramaturgice, clasicii nu te tentează?
Nu am simţit că trebuie să mă apropii de clasici până acum. În accepţiunea mea, este o etapă la care încă nu am ajuns. Mi se pare că trebuie să ai o viziune, o legătură foarte puternică cu un text clasic, iar mie nu mi s-a întâmplat… încă.
Sigur că a trebuit să lucrez pe texte de clasici în facultate, ca noi toţi de altfel, dar am simţit personal o oarecare presiune că ‚Vai, e Cehov! E Shakespeare!’, fiindcă trebuie să vii cu ceva extraordinar de nou dacă ataci un astfel de text, ori eu n-am avut o idee atât de „nouă” precum s-ar dori.
Picasso vs. Einstein (Teatrul de Comedie, 2022, regie: Teodora Petre) | foto © Bogdan Catargiu
Ce trebuie să aibă o scriere ca să nască în tine dorinţa de a o transpune într-un spectacol?
Sunt câteva teme care mă preocupă constant, unele dintotdeauna, altele în funcție de ceea ce trăiesc la momentul respectiv, cărora sigur că vreau să le descopăr noi profunzimi prin spectacolele mele, însă ceea ce mă atrage la un text este un anume sentiment de oglindire pe care îl am citindu-l. Să simt că o bucățică din mine este surprinsă în acea piesă, într-un fel care de multe ori mă surprinde și pe mine. Citesc și simt foarte puternic că textul acela este despre mine, ceea ce înseamnă că dacă eu îmi fac bine treaba și spectatorul va avea același sentiment când va vedea spectacolul.
Totuși, elementul definitoriu pentru mine, care mă face să decid instant, de multe ori înainte să termin de citit, dacă voi monta sau nu piesa, este capacitatea textului de a-mi stimula imaginația.
Am nevoie ca dramaturgul să lase un spațiu liber în jurul poveștii și al personajelor, un spațiu care să ridice întrebări și să provoace atât creativitatea cititorului, cât și pe cea a viitorilor spectatori, fără să creeze ambiguități inutile sau confuzii.
Omul din oglindă (Teatrul Mic, 2021, regie: Teodora Petre) | foto © Sorin Florea
Spui că te atrage sentimentul de ‚oglindire’ avut, eventual, la lectura unui text. În pandemie, la Teatrul Mic, ai pus în scenă Omul din oglindă, după Teatru descompus de Matei Vişniec. În care din cioburile acelei oglinzi te-ai regăsit?
Despre textul care e un puzzle – sunt mult mai multe poveşti decât am folosit noi – ştiu sigur de ce l-a scris la vremea respectivă şi despre ce era vorba, am înţeles asta în cercetările mele, dar, în momentul în care l-am montat, eu mi-am imaginat că sunt locuitorii unui bloc, aflaţi ca şi noi într-o oarecare stare de lockdown, închişi în case şi în propriile lor minţi, deci clar o realitate extrem de apropiată nouă… cam asta a fost ceea ce am găsit la text şi care îmi vorbea mie la vremea respectivă.
Omul din oglindă (Teatrul Mic, 2021, regie: Teodora Petre) | foto © Sorin Florea
‚Numai frica ne mai păstrează nealterată energia de a trăi’, scrie Matei Vişniec. Este doar o temă de gândire pe care o propui spectatorului sau e şi o credinţă a ta?
Cred că frica este extrem de necesară. Fără frică, de foarte multe ori, nu am putea să avansăm în viaţă, să evoluăm. Pe mine, în destule cazuri, chiar şi profesional, m-a motivat frica, dar cea într-o doză nepericuloasă. Pentru că, am trăit, de exemplu, o frică paralizantă în faţa unui spectacol pe care simţeam că nu-l controlez, că nu-mi iese, şi vedeam apropiindu-se de mine dezastrul, ca un accident de maşină pe care nu îl poţi împiedica… frica aia aproape m-a paralizat atunci şi m-a blocat în a mai face ceva pentru spectacol, adică am decis că n-o să fie şi n-a mai fost… ceea ce trebuie.
Există însă şi frica sănătoasă, precum cea pe care o am, constant, de a face tot ce pot eu mai bine, adică mi-e frică să nu fac mai puţin decât pot să fac, să mă prezint mai puţin decât aş putea, iar asta mă motivează.
Picasso vs. Einstein (Teatrul de Comedie, 2022, regie: Teodora Petre) | foto © Bogdan Catargiu
Noul tău spectacol, Picasso vs. Einstein, de la Teatrul de Comedie, a reprezentat, fără îndoială, o provocare. Ce anume te-a atras în mod deosebit la piesa lui Steve Martin?
Atunci când am ales acest text m-am bazat strict pe faptul că eu m-am amuzat teribil citindu-l, având în vedere că era plin de momente surprinzătoare, personajele erau extrem de interesante și bine conturate, iar tipul de umor pe care îl propunea eu personal nu l-am mai întâlnit în peisajul nostru teatral. Mi s-a părut o gură de aer proaspăt, ceva ce eu voiam să văd pe scenă și la vremea respectivă nu aș fi avut unde.
În ciuda aparențelor, cele câteva spectacole pe care le-am jucat până acum mi-au demonstrat că oamenii se amuză teribil și dacă nu cunosc precis anumite informații legate de personajele și evenimentele invocate, unele sunt ușor de dedus sau de luat ca atare odată menționate, ca să nu mai spun că avem și foarte mult umor de situație, în situații care se nasc chiar sub ochii spectatorului.
Umorul e omniprezent în spectacolele tale, într-o mare varietate de declinări, absurd în Omul din oglindă, poetic în Extraordinară viaţă, de situaţie în Picasso vs. Einstein, sarcastic în viitorul The Open House de la Odeon. Care din forme e mai aproape de tine?
Cred că puțin din toate, pentru că, involuntar, fac asta cu orice text, îi caut umorul sau… îi dau.
Pentru că multe lucruri le-am băgat voit ca să detensionez anumite situaţii și probabil au ieșit atât de diverse fiindcă textele în sine sunt atât de diverse, iar eu nu îmi doresc niciodată să aduc un text spre mine, să îl fac să îmi fie ușor să lucrez cu el, ci prefer să îmi pun eu capul la contribuție și să găsesc cheia textului… am respectat întotdeauna cheile textelor.
Deci cred că, pur și simplu, ideea de umor este a mea, ca să spun așa, eu fiind convinsă că umorul e foarte important.
Picasso vs. Einstein (Teatrul de Comedie, 2022, regie: Teodora Petre) | foto © Bogdan Catargiu
Picasso vs. Einstein e un pariu riscant pentru un regizor prin nivelul de cunoaștere pe care-l cere publicului și prin mixul eclectic de forme de expresie. Care au fost provocările cele mai interesante legate de traducerea și transpunerea scenică a textului?
Cea mai mare provocare legată de text a fost să reușesc să fac și adaptarea lui, nu doar traducerea. Umorul american, plin de expresii intraductibile și „glume de interior” ale lor n-ar fi avut niciun sens pentru noi, ar fi creat confuzie. Am încercat pe cât posibil să păstrez sensul, dar în același timp să găsesc calea spre noi, ca să spun așa. Eu cred că am reușit.
Transpunerea scenică a fost și ea plină de provocări interesante. M-a ajutat extrem de mult munca de research pe care am făcut-o înaintea perioadei de repetiții. Steve Martin a scris foarte mult pentru televiziune, ceea ce justifică structura de sitcom pe care o are textul, tăieturile bruște și ritmul pe care îl impune, dar el a fost în primul rând un stand-up comedian de mare succes, deși extrem de atipic. El a studiat pentru un timp filozofia și mai târziu a folosit câteva principii învățate acolo pentru a-și dezvolta o teorie a comicului foarte complexă, care poate părea haotică dar care de fapt se bazează pe foarte multă precizie, atât verbală cât și fizică.
În principiu este vorba despre refuzul lui de a avea o poantă evidentă în glumele lui, un moment în care publicul simte că acela e locul unde trebuie să râdă. Glumele lui sunt într-un fel anticlimactice, ceea ce inițial frustrează spectatorul și îl pune în situația de a găsi singur un moment în care să refuleze.
El a considerat că întregul demers artistic e mult mai sincer dacă publicul e încurajat să râdă doar acolo unde simte să o facă. Nu aș fi putut face acest spectacol dacă nu descopeream aceste noțiuni, care mi-au servit drept inspirație pentru direcția spectacolului, dar mai ales pentru cheia în care am lucrat cu actorii.
Picasso vs. Einstein (Teatrul de Comedie, 2022, regie: Teodora Petre) | foto © Bogdan Catargiu
Fiindcă ai amintit de research, câtă importanţă îi acorzi în pregătirea unui spectacol? În spatele ficţiunii lui Steve Martin, de exemplu, sunt o sumedenie de istorii reale, de la influenţa cărţii matematicianului Henri Poincaré, Ştiinţă şi ipoteză, deopotrivă asupra lui Picasso şi Einstein, la anecdotica legată de cabaretul Lapin agile din Montmartre.
Am fost surprinsă deseori să descopăr că lucruri aparent neimportante au, de fapt, o mare importanţă şi explică nişte fineţuri ale textului care ajung să dea foarte multă culoare spectacolului. Sigur, ele se pot trece şi cu vederea, se poate lucra la prima mână şi rămâi la „primul nivel” de înţelegere al textului – că doar atât vrea să spună acesta -, iar asta se poate dovedi a fi perfect în regulă, dar lucrurile capătă culoare dacă te duci pe nivelul 2 sau 3… iar asta, de foarte, foarte, foarte multe ori vine din research. Există însă şi un nivel la eu, personal, mă opresc. La o săptămână sau două după ce încep lucrul la spectacol, de obicei mă opresc din căutări fiindcă vreau să mă concentrez la ce se întâmplă la repetiţii şi am adus acolo deja toate informaţiile pe care am apucat să le strâng până la momentul respectiv.
La Picasso vs Einstein, că de asta m-ai întrebat, odată ce-am citit şi înţeles relaţiile dintre personaje, m-am dus mai departe să văd cele care au fost adevărate şi ce s-a întâmplat cu ele – de exemplu, cum au ajuns împreună Picasso şi Germaine, că e o istorie foarte interesantă acolo – şi, sigur, în cazul lui Picasso şi al lui Einstein, am intrat destul de adânc în ce-au făcut ei, ce au lăsat în urmă.
Repet însă, de departe ce m-a ajutat cel mai mult pe mine, ca regizor, a fost ce am citit despre Steve Martin, de la felul în care a gândit toate momentele de stand-up până la genul său particular de umor… mă rog, are o autobiografie care se citeşte repede, chiar într-o zi, şi care e foarte cuprinzătoare.
Picasso vs. Einstein (Teatrul de Comedie, 2022, regie: Teodora Petre) | foto © Bogdan Catargiu
Interesant mi se pare că montările tale mai noi, Picasso vs. Einstein şi Extraordinară viaţă, de la TNB, deşi de factură diferită, au ceva în comun: ştiinţa. Te pasionează modul în care aceasta îşi pune amprenta pe evoluţia noastră ca individualităţi?
Nu pot să concep universul în care trăim, viaţa noastră, fără ştiinţă, adică, până la un anumit nivel, totul este explicat prin fapte, prin ştiinţă, şi mi se pare că, pe măsură ce pătrundem mai mult în intimitatea umană, în interiorul nostru, cu atât ne putem explica mai bine unele fenomene.
Noi trăim pe o planetă unde, iată, se schimbă clima – încălzirea globală şi aşa mai departe – şi asta e ceva care ne afectează comportamentul, mentalitatea, viaţa, iar economia, la rândul său, schimbă individul… sunt foarte multe aspecte.
Un exemplu mic dar evident este acela că, în ţările în care e foarte mult întuneric, rata de sucid e foarte mare. Vreau să spun că sunt nişte fenomene psihologice pe care nu ni le putem explica decât cu ajutorul ştiinţei.
Ţinutul din miezul verii (Teatrul Mic, 2022, regie: Vlad Massaci, producător delegat: Teodora Petre) | foto © Bogdan Catargiu
Rămânem în spaţiul raţional. Cât de folositoare îţi este acum, ca regizoare, experienţa de producătoare a unor spectacole precum Ţinutul din miezul verii de la Teatrul Mic?
Foarte valoroasă! Îmi dau seama destul de repede dacă un text este sau nu este fezabil, să zic aşa. Pentru că, de multe ori, ştiu că presupune nişte costuri pe care teatrul în care urmează să montez nu le poate acoperi sau că scena nu suportă din punct de vedere tehnic un anume tip de decor. Cel mai des mă feresc însă de un număr ridicat de actori, de o distribuţie numeroasă.
În primul rând, nici eu, în momentul în care mă aflu acum, nu îmi doresc foarte tare să lucrez astfel de spectacole, fiindcă mă interesează alte lucruri… spectacole mai mici, mai intime, lucrul cu actorul, lucrul pe text, în fine, îmi place să am un dialog constant cu actorii. Chiar dacă, sigur, le cer nişte lucruri, le discut cu ei ca propuneri… totul se petrece în straturi, cred eu. Le spun povestea în mare, schema pe care ne axăm, şi de acolo mi se pare important să le las şi lor spaţiu să fie creativi, să propună, fiindcă eu nu pot să simt ceea ce simt ei din scenă.
Deci le dau nişte indicaţii pe care, în momentul în care le aplică, ei le simt dacă sunt ceea ce trebuie, dacă duc sau nu undeva. Eu nu impun. Dacă un actor îmi spune că simte că ceva nu e în regulă n-o să insist, dar discutăm pe tema asta. De obicei, argumentele mele sunt în text, sunt extrem de palpabile pentru mine şi oricând mă pot raporta la text pentru a-mi susţine punctul de vedere, iar actorii sunt extrem de deschişi şi la fel de dornici ca mine să facem împreună spectacolul. N-am întâlnit vreunul căruia să-i prezint argumente solide şi raţionale şi să se opună în continuare.
Picasso vs. Einstein (Teatrul de Comedie, 2022, regie: Teodora Petre) | foto © Bogdan Catargiu
Vorbind de lucrul cu actorii, dă-mi câteva detalii despre cum i-ai ales pe cei care dau viaţă personajelor, în special cele celebre, în Picasso vs. Einstein…
Majoritatea personajelor chiar au existat în viața reală așa că acesta a fost un punct de plecare important. Eu am tot spus și la repetiții că pe noi ne interesează personajele, nu personalitățile, așa că am căutat în biografiile lor particularitățile umane ale fiecăruia și am căutat să le evidențiez în primul rând prin alegerea distribuției.
Am căutat actori despre care știam sau am bănuit că pot aduce pe scenă ceea ce îmi propusesem să le cer.
O mare parte a distribuției este formată din actori excepționali ai Teatrului de Comedie: Ana Maria Turcu, Marius Drogeanu, Andreea Alexandrescu, Laura Creț, Angel Popescu și Răzvan Krem Alexe, acesta în rolul lui Einstein, și, în urma castingului, echipa noastră a fost întregită cu succes de Sorin Miron, Emanuel Cifor, Iosif Paștina, Cosmin Gaspar și Dragoș Maxim Galbăn, iar mai târziu de Theo Costache, ca Pablo Picasso. Atât pe Theo cât și pe Krem îi știam din facultate și mi s-au părut întotdeauna amândoi o combinație reușită de talent și profesionalism.
Aceste lucruri îmbinate cu faptul că, după părerea mea, ei doi au și niște calități fizice care îi apropie de rolurile lui Picasso, respectiv Einstein, m-au făcut să îi distribui așa cum am făcut-o.
Extraordinară viaţă (TNB, 2021, regie: Teodora Petre) | foto © Bogdan Catargiu
Chiar dacă te-au interesat personajele şi nu personalitățile, totuşi, acestea au fost utile în casting prin referinţele ‚istorice’. Ceea ce nu a fost cazul la personajele fictive din Extraordinară viaţă. Acolo, cum ai ajuns la tandemul Aida Economu-Mihaela Velicu?
A trebuit, evident, să plec de la context. Concursul din 9G [programul de la TNB în cadrul căruia Extraordinară viaţă a avut premiera în stagiunea 2021/2022 – n.r.] cere ca distribuţia să nu fie formată din actori angajaţi în alte teatre, ceea ce, sigur, a redus instant plaja de căutare, şi, după aceea, a trebuit să mai decid eu, personal, vârsta fetelor, pentru că personajele din text ar putea fi adolescente sau ar putea avea 40-50 de ani, deci pot avea absolut orice vârstă.
Am hotărât până la urmă ca ele să aibă vârsta mea şi să fie deci, cumva, despre mine, şi atunci am făcut o listă cu actriţele pe care le cunoşteam şi în care aveam încredere. Fiind doar al doilea spectacol pe care îl montam, era foarte important să fie oameni în care am încredere, cu care să pot crea un mediu intim de lucru, pentru că, pe parcursul repetiţiilor am fost patru de toate, cu scenografa [Ioana Pashca], şi trebuia să existe un anume nivel de apropiere între noi.
Sigur, a fost de asemenea important să existe şi chimie între ele, dar asta nu a fost ceva pe care să-l fi ştiut dinainte. Cumva, aşa am ajuns la cele două actriţe.
Familia Jeleznov (Teatrul Mic, 2022, regie artistică: Gelu Colceag, asistent regie: Teodora Petre) | foto © Mihaela Tulea
În definirea modului tău de lucru cu performerii, te-a ajutat asistenţa de regie făcută la Teatrul Mic pentru regizori precum Vlad Massaci, la Cântăreaţa cheală, de exemplu, sau Gelu Colceag, la Bigamul ori Familia Jeleznov?
În timp ce lucram la spectacolele mele, m-am surprins mult mai des decât mă aşteptam să îmi aduc aminte, probabil inconştient, de anumite lucruri spuse pe parcursul timpului de regizori cu care am colaborat.
De la domnul Colceag, de exemplu, un mare pedagog, care a modelat atâţia actori, am rămas cu foarte multe aspecte concrete, practice, pe care aş putea să le numesc, efectiv, trucuri, legate de situaţii specifice cu actorul, de care, invariabil, te loveşti ca regizor. Îmi notam enorm de multe când lucram cu dumnealui şi continui să le ţin minte.
Şi de la Vlad Massaci am învăţat foarte multe. El e un regizor foarte relaxat pentru că, odată ce stabileşte o bază şi porneşte lucrurile, îşi lasă echipa să îşi facă treaba şi intervine doar atunci când colaboratorii ajung într-un impas. Asta-i vorba lui, ‚să nu încurci actorul’, iar mie îmi place foarte mult.
Cântăreaţa cheală (Teatrul Mic, 2020, regie: Vlad Massaci, asistent regie: Teodora Petre) | foto © Bogdan Catargiu
Teodora, zilele acestea eşti în repetiţii la Teatrul Odeon cu piesa The Open House, de Will Eno, dar, în urmă cu un an, se anunţase că vei face Mama de Florian Zeller, după ce ai câştigat concursul organizat de Odeon, Tineri regizori-Texte contemporane. Care e situaţia?
La un timp după ce s-au anunţat rezultatele concursului şi m-am bucurat, am aflat că [Mama] se monta deja la Nottara, îl făcea Cristi Juncu. La prima vedere nu era un impediment, adică Teatrul Odeon n-a avut o problemă morală, să zic aşa, a fost OK cu asta, tuturor plăcându-le foarte mult textul, doar că, în momentul în care au contactat reprezentanţii autorului pentru drepturi, s-a constatat că există o exclusivitate la mijloc pe care n-o puteam depăşi. Acolo s-a oprit povestea cu Mama.
Mi s-a cerut atunci să caut un alt text, fără să mi se impună nimic. Eu, personal, îmi doream să găsesc un text care să aibă acel ceva pe care îl găsisesm în Mama… e vorba de un joc al planurilor, un joc între realitate şi imaginar, şi de o incertitudine pe care vreau să o transmit spectatorului – şi sper să reuşim! – între ce e şi ce nu este real din ceea ce se întâmplă cu personajele.
Deci asta m-a interesat pe mine şi, cu toate că n-am crezut că o să găsesc un text asemănător şi mă consolasem deja cu ideea, am reuşit până la urmă şi, mai surprinzător, am putut păstra şi distribuţia. Familia din The Open House e formată din tată, care este Adrian Titieni, mama este Elvira Deatcu, fratele tatălui este Ioan Batinaş, iar copiii sunt Ioana Bugarin, Eduard Trifa şi Niko Becker de la Timişoara, noua ‚achiziţie’ a Teatrului Odeon.
Putem vorbi de o închidere de cerc dacă mă gândesc la spectacolul tău de licenţă Copilul îngropat, tot o piesă despre familie, despre iluzia unităţii familiei, mai exact…
Nu m-am gândit la asta, dar așa e. Mă pasionează foarte tare orice ține de tema familiei în general, inclusiv în cărți și filme… e celebra celulă a societății. Mergând dincolo de faptul că-i funcțională sau disfuncțională, este baza noastră, a fiecăruia, acolo ne-am format ca oameni, din părinții noștri, din experiențele trăite din copilărie, cu frații noștri, la școală.
De acolo pleacă totul pentru fiecare dintre noi, până la urmă, și cred că e o modalitate de a mă înțelege mai bine într-un fel.
În ce măsură însă o poveste de familie americană poate fi relevantă pentru spectatorul român?
Nu este un text care să surprindă neapărat familia americană în felul în care, într-adevăr, Copilul îngropat o făcea. Acolo ei erau ruinați din cauza crizei economice care lovise America, în fine, erau nişte probleme destul de specifice, pe cand aici nu, autorul și-a propus și chiar a reușit o radiografie, dacă nu chiar un studiu, asupra familiei în general.
Personajele nu au niciun nume, sunt doar mama, tata, copilul, iar unele dinamici pot fi surprinse cu siguranță în orice familie… desigur, aici fiind duse la extrem, undeva unde nu dorește nimeni să ajungă. Deci cred că The Open House – încă nu ştiu care va fi titlul în română a spectacolului [ce va avea premiera în câteva săptămâni la Teatrul Odeon – n.r.] – surprinde foarte bine nevoia de comunicare în familie, familiile presupunând automat mai multe generații și, implicit, niște lucruri care se petrec inclusiv în cele mai fericite dintre ele.
Interviu de IOAN BIG
