Metamorfozele lui RAREŞ FLORIN STOICA

La scurt timp după ce a intrat în rolul adolescentului inocent și lipsit de griji dintr-unul din cele mai proaspete spectacole din actuala stagiune teatrală, spumoasa comedie Bigamul… după 20 de ani de la Teatrul Mic, talentatul RAREŞ FLORIN STOICA impresionează printr-o schimbare radicală de registru dramatic pe scena Operei Naționale București în memorabila producție Lohengrin, opera lui Wagner pusă în scenă de către Silviu Purcărete cu prilejul Centenarului ONB.

Incursiunea lui Rareș Florin Stoica în spațiul partiturilor actoricești sobre și sumbre este departe însă de a fi singulară, fie și dacă ne gândim doar la roluri din spectacolele Teatrului Mic, din echipa căruia face parte, Alioșa în Karamazovii, Leon în Mama sau Georg Hansen în Martiri.

Pe de altă parte, tânărul actor a fost și Făt Frumos în satira Împăratul neîmpărat (Nottara), Thisbe în Visul unei nopţi de vară (Teatrul Excelsior) și Bernardo în West Side Story-ul lui Răzvan Mazilu (Odeon), deci o căutare al adevăratului Rareş în labirintul oglinzilor alcătuit din diferitele sale persona nu e deloc simplă. Am profitat însă de faptul că luna asta se joacă atât Bigamul cât și Lohengrin pentru a încerca să schițăm un portret în clarobscur.

Rareş Florin Stoica [Foto: Cătălin Asanache]

“Să fii actor înseamnă, în primul rând, să te găsești pe tine”, spuneai tu cu ceva vreme în urmă. Ce ai găsit tu, personal, interpretându-l pe înneguratul Telramund în Lohengrin fiindcă punându-l în oglindă cu seninul Gavin Smith din Bigamul, vedem întunericul care se opune luminii?

Apropo de asta, de când eram mic simțeam cumva nevoia de a schimba ceva la mine, ceva nu îmi plăcea de fapt… eram într-un conflict interior continuu. Simțeam cumva că cele două aspecte nu făceau parte din existența mea și nu înțelegeam de ce trebuie să fiu într-o dualitate continuă. Şi la un moment dat prin maturizare, creștere, cultură și așa mai departe, l-am descoperit pe Rareș într-o altă dimensiune, au apărut niște aspecte interioare pe care nu le-am sesizat în adolescență dar pe care le intuiam cumva și anume că nu mai există bine și rău, nu mai există întuneric-lumină. Eu n-am crezut foarte mult timp în ideea de întuneric… poate din cauză că-mi era frică, fiindcă îl sesizam foarte tare la mine și gândeam că nu există tocmai ca să nu intru acolo. Tot timpul dădeam cu mâna şi îl lăsam în spate doar că, la un moment dat, el a apărut fizic, foarte palpabil, în sensul în care m-a făcut să îmi dau seama că există și că are forță. Ce am făcut eu? Am deschis brațele și am zis ‘OK, vino! Dacă crezi că e cazul pentru ceea ce sunt eu, pentru maturizarea mea, îmbrățișez chestia asta!’… şi a venit foarte ascuțit și m-a dezechilibrat tocmai pentru că eu nu credeam că există. De când însă am acceptat ideea de întuneric, pentru că s-au integrat foarte multe aspecte, eu nu mai văd o situație ca fiind bună sau rea, e așa cum este ea, și o iau ca atare… înseamnă că e extraordinar de favorabilă pentru existența mea.

Lohengrin (Opera Naţională Bucureşti) [Sursa foto: ONB]

Atunci am început studiul la teza de doctorat la [Universitatea] “Lucian Blaga” Sibiu, unde am aprofundat această intuiție pe care am avut-o și am descoperit o metodă nouă de lucru cu actorul. Este de fapt o conectare între cer și pământ, între apele de sus și apele de jos, și o protejare a plexului solar, care e văzduhul, tăria. Şi prin această tehnică, de fapt dai la o parte sinele tău personal și te conectezi cu caracterul, cu sinele rolului. Ajungi chiar până la asexuarea ta și primești caracteristicile sexualității personajului pe care îl vei interpreta. E o tehnică foarte simplă, prin hiperventilație, tocmai pentru că, din când în când, avem nevoie să dăm mintea la o parte ca să conectăm ceva mai sensibil, care e acolo, în interiorul nostru, și anume sufletul. Şi am mers pe această metodă în rolul lui Telramund şi mi-am dat seama că… da, eu am trecut de foarte multe ori prin noaptea întunecată a sufletului și prin întuneric ca să pot să ajung la lumină.

Spune-mi în acest caz mai multe despre raportul tău cu acest personaj întunecat din opera lui Wagner şi cum s-a nuanţat el până la materializare, mai ales că tema tezei tale de doctorat, pe care ai susţinut-o recent cu succes, este Personajul negativ şi structurile etice în contextul manipulării şi seducţiei.

Aş porni de la întrebarea pe care şi-o pun mulţi oameni… de ce să iubesc un personaj negativ? Pentru că un personaj negativ o să aducă întotdeauna elemente justificative ale răului personal. Sigur că tu, actorul, când primești un rol, indiferent că e pozitiv sau negativ, accepți sau nu accepți felul în care se raportează personajul respectiv la situația dată, în funcție de trăirile şi de credințele tale, și poţi intra la un moment dat într-un conflict. Desigur, conflictul te ajută să construiești și să acționezi, pe când pozitivul, luminosul, te ajută să-ţi reculegi gândurile și să vezi ce descoperi acolo.

Lohengrin (Opera Naţională Bucureşti) [Sursa foto: ONB]

Poate că nu sunt de acord cu tot ce face Telramund dar el este mânat de energia feminină care e Ortrud, nevasta lui [interpretată de Alina Petrică, colega lui Rareş de la Teatrul Mic – n.r.]. Bărbatul câteodată acționează în funcție de asta și atunci eu am mers pe acest palier. De fapt e cumva aceeași relație ca între Macbeth şi Lady Macbeth. Energia feminină este creativă, ea creează, iar energia masculină e cea care face, care acționează. Oricum, a fost o experiență extraordinară lucrul cu domnul Silviu Purcărete, cu omul… cu meşteşugarul Silviu Purcărete. Cred că magic e cuvântul cel mai potrivit pentru ce s-a întâmplat la Operă. În privinţa rolului, ca de multe alte ori, am pornit de la intuiție. Eu am o intuiție fantastică, aş putea să zic, şi cumva mă bazez pe ea fiindcă, de fiecare dată, a avut dreptate. De fiecare dată, în orice context şi în orice rol pe care l-am abordat. Bineînţeles că sunt însă foarte atent la detaliile pe care le primesc din partea regizorului și apoi ușor, pas cu pas, construiesc niște lucruri. Desigur că mă documentez, preiau cumva lumea autorului… e foarte important textul. Pornesc de la text. Ce e scris acolo aia e, nu e altceva! Altfel, sigur că apar niște elemente care sunt cumva de dincolo – apropo de Ioan Petru Culianu cu lumea de dincolo – , sunt niște energii de dincolo care vin și apar în timpul construirii rolului, dar textul rămâne cel mai important. Abordarea lui, înțelegerea lui, aprofundarea lui – pentru că trebuie să intri în foarte multe straturi – te fac cumva să construiești, și astăzi aduci un gest, mâine aduci o respirație în plus, poimâine aduci, nu știu, o durere pe care poţi să o ai într-o anumită parte a corpului, ca să existe un contrapunct de fiecare dată în construcția rolului. Chiar dacă spectatorul nu sesizează asta și nu știe exact ce se întâmplă, contrapunctul ajută de fiecare dată, e ceva ce spectatorul primește la nivel empatic…

Bigamul… după 20 de ani (Teatrul Mic) [Foto: Bogdan Catargiu]

Continui citatul cu care am început dialogul. Spuneai că “eu am vrut să-mi dau șansa de a-i descoperi pe toţi Rareşii ăştia” şi că teatrul “mă ajută să descopăr câţi sunt în mine”. Cum convieţuiește Rareș, complotistul lui Richard Wagner, cu Rareş, tânărul inocent din Bigamul, în Rareş, cel din viața de zi cu zi? Nu ajung să te bântuie personajele?

Aș porni cu părerile de la psihologia actorului. Cu cât ești mai echilibrat în viața de zi cu zi, cu atât poți să faci cât mai multe roluri de nuanțe diferite. Simțeam la un moment dat tot așa, intuitiv, nevoia de a mă elibera de câte un rol. Mi-a plăcut foarte mult că soțul lui Meryl Streep a spus la un moment dat: ‘Eu, înainte să abordeze ea un rol, iau textul și știu exact cu cine o să trăiesc două luni de zile în casă.’ Cumva, e adevărat, e foarte adevărat. Iar prietenii mei știu lucrul ăsta despre mine, pentru că da, aduci elementele respective, le înmagazinezi, le încorporezi, le asimilezi și, ușor-ușor, apar tot felul de nuanțe pe care ajungi să le descoperi apoi chiar în viața de zi cu zi prin contactul cu persoanele cu care te întâlneşti… şi, la un moment dat, e bine să te retragi, depinde de factura rolului. Intuitiv îmi ziceam că am nevoie de o tehnică cu care să mă eliberez și am descoperit că, în momentul în care apari la finalul spectacolului în fața publicului și te apleci într-o reverență, de fapt tu îți iei atunci toată energia înapoi, te centrezi… e ca un moment de stretching, stretching-ul care întinde toate tendoanele și toți mușchii şi pe urmă îi relaxează. De fapt asta faci, tu îţi preiei din nou energia și, în momentul în care te-ai ridicat din acea reverență… tu eşti Rareş! Iar Bigam-ul a venit ca o bucurie în viața mea, mai ales după perioada asta de pandemie când totul era atât de cenușiu și cumva intrasem cu toții într-un soi de pandemoniu din care a fost foarte greu sa ieșim. E foarte greu să fii centrat când apar asemenea interferenţe şi atunci când, chiar în perioada de pandemie, noi am început repetițiile la Bigamul online, ele au venit ca o bucurie, adică ludicul pe care eu îl simt foarte bine înăuntrul meu a apărut dintr-o dată la suprafață și a zis: ‘Da, joacă-te! Acum e momentul să te joci și să fii bine, să fii fericit de la început la final!’. Şi, într-adevăr, e unul dintre spectacolele după care plec acasă fericit și liniștit. Nu se întâmplă tot timpul asta.

Mama (Teatrul Mic) [Foto: Bogdan Catargiu]

Mai ales că pari să manifeşti o atracţie deosebită pentru personaje vulnerabile emoţional, dacă ne gândim, să zicem, la Moritz Stiefel din Deşteptarea primăverii, Alioşa din Karamazovii sau Leon din Mama. Mai ţii încă frici acumulate în tine?

Mai am doar frici… ușoare. Ăsta e poate un subiect extrordinar pentru un om care, să zicem, lucrează ca funcționar și nu a vrut să se gândească la aspecte de genul ăsta pentru că totul merge atât de galopant acum şi sunt atâtea lucruri de făcut încât ai impresia că nu-ți ajunge timpul, dar meseria de actor te face să-ţi faci o introspecție și să vezi cine ești înăuntrul tău. La un moment dat, faptul că te lași vulnerabil în fața publicului, a unor oameni pe care nu-i cunoști – toată lumea interferează cu energia ta iar tu interferezi cu energia oamenilor pe care nu-i cunoști – te dezechilibrează și ajungi să ai niște stări de anxietate care, poate, se perpetuează către depresie și e foarte greu să stai cu tine acasă și să nu știi de ce ți-au venit lucrurile astea care, poate… nu sunt ale tale. Şi eventual ajungi să-ţi pui întrebări: ‘Sunt astea gândurile mele? E asta starea pe care ar trebui eu să o să am în momentul ăsta?’, iar asta poate că o să ne elibereze la un moment dat de foarte multe stări de anxietate. Eu am avut o mare perioadă în care am căutat personaje vulnerabile, personaje cu probleme, personaje care sunt mai puțin înțelese de către societate… am avut o dorință de a le chema către mine și ele au venit, chiar au apărut în ființa mea, și mi-am dat seama cât de multe frici avem la bază, cât de multe traume. Meseria de actor, încă o dată o spun, este extraordinară pentru că ea funcționează de multe ori ca un terapeut și integrează tot felul de lucruri pe care, poate, nici un psiholog sau terapeut n-ar putea să le descopere dacă nu forează chiar atât de tare în interior.

Deşteptarea primăverii (Teatrul Mic) [Foto: Adi Bulboacă]

Moritz Stiefel [care i-a adus lui Rareş Florin Stoica nominalizarea la Premiul UNITER în 2018 pentru ‘cel mai bun actor în rol secundar’ – n.r.] a fost pentru mine un rol de referință, datorită căruia am descoperit metoda pe care am aprofundat-o apoi în teza de doctorat. A fost pentru prima oară când, pur și simplu, am îndepărtat sinele meu personal și m-am confundat cu un alt sine, care era extrem de vulnerabil și de rănit din punct de vedere sufletește. Acum sunt într-un moment în care, pur și simplu, vreau să o concretizez, pentru că eu cred că o să fie un mare cadou pentru tinerii actori dar e o metodă care ar funcționa foarte bine și pentru un om care nu face meseria asta, prin partea sa transcendentală… e ca şi cum ai deschide cutia Pandorei și nu prea știi ce există acolo. Dacă noi ne lăsăm cumva conectați la sinele nostru și îmbrățișăm ideea de a avea compasiune pentru noi, de a ne onora pe noi înșine și de a renunța la vinovăția și rușinea care țin de orgoliu, o să descoperim ceva extraordinar de autentic și de înălțător în ideea de profunzime viscerală fantastică.

Karamazovii (Teatrul Mic) [Foto: Bogdan Catargiu]

Să vorbim un pic şi de cum ai abordat rolul lui Alioșa din Karamazovii Nonei Ciobanu…

Când am primit acest rol am început să documentez aproape toate informațiile care au apărut despre Karamazovii, despre Dostoievski, ce s-a întâmplat, unde a scris, în ce perioadă. Cine era de fapt Alioșa pentru Dostoievski? Fiul pierdut. Ce însemna Alioșa de fapt? Imaginea hristică. Am preluat deci toate informațiile astea şi mi le-am așezat în fişe de personaje, pe care altfel, nu întotdeauna le fac… depinde de greutatea rolului dar, câteodată, am nevoie de fişa personajului pentru că pot conţine multe elemente benefice pentru un actor. Am simțit apoi nevoia să merg la un duhovnic ca să-mi dea dezlegare pentru a juca acest personaj, fiindcă mi-a fost îngrozitor de frică să mă racordez la această imagine hristică și la ce înseamnă ea de fapt. A fost tot o chestiune psihologică de fapt, mi s-au dezlegat niște lucruri mentale în momentul când mi-a dat duhovnicul dezlegarea și… au început lucruri să apară. Dincolo de partea asta reală în care cu toții ne aflăm, în momentul în care, de exemplu, a intrat fumul pe scenă când Alioșa e pus în imaginea lui Iisus și fratele lui e Inchizitorul, în timpul unuia dintre spectacole, acesta s-a transformat – evident, în imaginația mea – în niște aripi de îngeri și a fost poate momentul revelator în care am simțit cumva că energia autorului care scrie se impregnează în clipa în care aduci la viață personajele pe care el le-a ficţionalizat.

Romeo şi Julieta (Teatrul Mic) [Foto: Mihaela Tulea]

Presupun însă că n-ai avut nevoie de dezlegare ca să joci preotul din Romeo şi Julieta, montarea Lilianei Pană de la Teatrul Mic…

Nu, sigur că nu, mai ales că acolo era vorba de un şaman. Mi-a plăcut foarte mult ideea asta de joacă, de ludic, dar altfel, e un personaj ingrat părintele Lorenzo din Romeo și Julieta, foarte greu, pentru că are foarte multe responsabilități. Acolo seducția funcționează la cote maxime, chiar o simțim.

În opoziţie cu cele vulnerabile, personajele puternice pe care le-ai interpretat au venit preponderent din afara spaţiului teatral, Telramund în opera Lohengrin, Bernardo în musical-ul West Side Story al lui Răzvan Mazilu de la Odeon…

Acela a fost un prag din maturizarea mea. Chiar consider că instrumentele astea “muzicale” îți ridică conștiința… e ceva ce sesizează interiorul nostru acolo şi se modifică. Lucrul la West Side Story a venit atunci [în 2014] ca un cadou neașteptat, ori eu, în general, nu prea mai am așteptări și pentru că nu mai am așteptări… lucrurile vin către mine. Dacă ajungi să înțelegi ce înseamnă să renunți, poate chiar la tot, atunci lucrurile vin către tine, pentru că în momentul ăla permiți să fii servit şi nu mai ţii niște frecvențe, nu mai ești fixat cu gândul pe acele lucruri, lăsând şi alte portițe prin care ele să se materializeze.

Rareş Florin Stoica [Foto: Răzvan Bartoş]

Dar pe parcurs, în definirea alegerilor pe care le-ai făcut, nu ai avut îndoieli?

Am avut foarte multe îndoieli, am vrut să mă las de câteva ori de actorie. Am avut momente în care nu mă mai identificam cu mine, momente în care frica era mai mare decât orice credință pe care am ales să o am și care, dacă o laşi să te acapareze, poate să îți facă foarte mult rău. Dacă îi permiți fricii să fie pentru mai mult timp în viața ta atunci începe să îți facă rău. Răul devine periculos în momentul în care lăsăm la o parte… simțul, simțul care are legătură cu sufletul. Pentru că mintea poate să blocheze sufletul și să nu îl mai lase să își facă apariția poate niciodată în existența noastră aici pe pământ. Şi când se întâmplă asta e un moment în care poți să faci foarte mult rău, să ajungi la fanatism și să fii nihilist, să dezbini și să dezintegrezi și să faci rău efectiv pentru că devine o plăcere. Apropo de cuvântul ăsta, “îndoială”, eu am ales să nu prea mai am îndoieli. Depinde acum, sigur, pe ce palier ai îndoiala. Deci mai am îndoieli în momentul în care fac un rol pentru că acolo sunt necesare, dar în ceea ce are legătură cu viața mea personală și intimă aleg să nu mai am îndoieli. Ceea ce simt, fac. Şi cred ca asta înseamnă libertate. Foarte mulți oameni spun că vor să aibă libertate dar dacă am întreba pe cineva ‘Cu adevărat vrei să fii liber?’, oare ce ar răspunde omul respectiv? Oare lumea a înțeles ce înseamnă libertatea? Este umanitatea pregătită să fie liberă cu adevărat?

Ilona Brezoianu, Mihaela Velicu, Rareş Florin Stoica şi Pavel Ulici în scurtmetrajul E.L.I.S.A.+ (r: Gavriluţiu Hadrian, 2013) [Sursa foto: FB ELISA+]

În cazul tău, libertatea s-a manifestat şi ca un “globetrotting” formativ, pentru că ai absolvit la UBB la Cluj, masteratul l-ai făcut aici, la UNATC, iar doctoratul în Artele Spectacolului la Sibiu. Să ne întoarcem cu vreo zece ani în urmă în Bucureşti, când erai un tânăr actor masterand la debut pe scena TNB. Cum vedeai atunci perspectivele?

Am avut momente în care, pur și simplu, mă lăsam pe mine la o parte și observam – observam, nu judecam – ce se întâmplă în jurul meu și simțeam foarte multă dizarmonie și tristețe în rândul tinerilor, pentru că nu aveam nimic sigur, niciunul dintre noi… aveam doar o dorință de a fi pe scenă, de a nu mai fi singuri, de a fi împliniți și de a fi întregiți. Când termini facultatea nu știi ce se întâmplă cu tine. Sunt foarte mulți tineri studenți care îmi scriu și vor să se “pregătească” cu mine fiindcă vor să dea la Actorie dar eu nu pot să fac asta pentru nimeni… nu pot să-mi asum această responsabilitate pentru că este extrem de greu în ziua de astăzi să fii actor. E foarte greu să fii primit de către un teatru, posturile sunt închise în momentul de față, colaborările nu mai au loc decât în cazuri excepționale și nu pot să-mi asum această responsabilitate pentru nimeni, nu pot să îi ofer încredere unui student înainte să intre în facultate. După ce a intrat în facultate şi e deja alegerea lui, atunci da, îi ofer booster-ul de încredere de care are nevoie fiindcă sunt foarte importante întâlnirile pe care le avem în viaţa de zi cu zi… ele te fac de fapt să te descoperi pe tine.

Rareş Florin Stoica [Foto: Cosmin Andrei]

Au fost mulți oameni extraordinari care m-au făcut să descopăr la rândul meu niște lucruri la care nu cred că eram în stare să ajung dacă nu erau aceste prezențe lângă mine. Ele te trimit apoi către studiu și către știință, iar dorința mea de acum de a lucra cu tinerii [printre altele, Rareş este ambasador Bookland – n.r.] de acolo vine, de a împărtăși experiențele pe care le-am învățat de la alții și pe care mi le-am asumat eu însumi. Şi cred că atitudinea profesorului în fața studentului e cea mai importantă, mai exact empatia și afecțiunea pe care poţi să i-o oferi studentului mai mult decât elementele tehnice pe care oricum o să i le împărtăşeşti. Cu toate că asta e foarte dificil să îţi reuşească în realitatea de-acum, de când întâlnirile s-au mutat în online dar, până la urmă, meseria de actor are legătură cu umanitatea. Cu cât ești mai om, cu atât eşti mai bun.

Cântăreaţa cheală (Teatrul Mic) [Foto: Bogdan Catargiu]

Cum vezi această realitate de acum din perspectiva interpretului… pompierului din Cântăreața cheală?

Teatrul absurd are o însemnătate foarte mare, real vorbind şi în concreteţe. Dintre spectatorii care vin la spectacol poate unii nu știu despre ce e vorba sau ce este teatrul absurdului – dar nu contează lucrul ăsta – și așteaptă firul roșu al poveștii care… nu există neapărat. Există substraturi dar nu există o poveste de la cap la coadă. De ce ne amuză asta foarte tare pe noi, actorii? Fiindcă ne dăm seama că sunt foarte multe relații în care noi ne aflăm și fiecare vorbește despre un lucru, și după ce unul a terminat de spus ceva celălalt începe să zică despre alt subiect, și de fapt nimeni nu se racordează la aceeași comunicare… asta mi se pare fascinant. Iar pompierul e un suflet bun, chiar până şi domnul Smith recunoaşte ce suflet de copil are. Acela, din punctul meu de vedere, e un moment foarte real în care el chiar spune ce gândește și ce simte, dincolo de divagarea asta de la lucrurile concrete care se întâmplă între cele două familii, familia Martin și familia Smith, iar pompierul e un fel de psiholog de fapt, care apare acolo nu ca să stingă un incendiu concret ci ca să stingă focul nervozităţii din familiile respective.

Rareş Florin Stoica [Foto: Răzvan Bartoş]

Am avut acum câteva zile spectacol cu Cântăreaţa cheală și publicul nu a prea avut reacție, ori noi ne bucurăm tocmai când cineva are o reacție, fiindcă înseamnă că ceva se stârnește în el. Sigur, acum, în perioada de pandemie, când un loc este ocupat şi unul liber, nu mai există același val energetic care se întâmplă între spectatori și atunci, dacă îți vine să râzi – am pățit-o chiar eu, pe pielea mea -, nu îţi mai vine să o faci cu atâta poftă pentru că te simți izolat și atunci îți reții plăcerea. Dar noi am avut un moment acum, ultima dată, când trebuia să fac un anumit sunet care nu mi-a ieșit, dar am sesizat că nu-mi va ieşi înainte să-l fac, că nu sunt pregătit pentru el, și m-am dus, am galopat un pic mai mult decât am construit în perioada repetițiilor și am râs în hohote. Iar colegii mei au preluat flow-ul meu – care nu a dislocat funcționalitatea construcției spectacolului – și am început să râdem cu toţii. A fost un moment deosebit. Ei bine, inclusiv pentru momentele astea eu mă bucur că sunt actor. Când se întâmplă ceva extraordinar de real între noi ca parteneri și ne putem privi ochi în ochi… ca să ne privim, de fapt, sufletul.

• Interviu de Ioan Big.