CLIN D’OEIL | LIA PERJOVSCHI: “Fac o artă cu intenţie, prin care vreau să contribui la schimbarea în bine”

Lia Perjovschi este una dintre cele mai importante artiste contemporane din România, recunoscută internațional pentru proiectele sale interdisciplinare dedicate relației dintre artă, cunoaștere și cercetare. Cu ocazia expoziției „DRAFT pentru o retrospectivă comună”, deschisă la ARCUB – Hanul Gabroveni alături de Dan Perjovschi, artista vorbește într-un amplu interviu despre cei peste 40 de ani de activitate, despre construcția Arhivei de Artă Contemporană și a Muzeului Cunoașterii, despre responsabilitatea artistului într-o lume fragmentată și despre modul în care informația poate deveni instrument artistic.

Dialogul urmărește evoluția unei practici care a trecut de la performance și body art la hărți conceptuale, cronologii și sisteme vizuale de organizare a cunoașterii.

LIA PERJOVSCHI: “Fac o artă cu intenţie, prin care vreau să contribui la schimbarea în bine”

În practica ei artistică, LIA PERJOVSCHI integrează medii foarte diverse, de la performance la desen și text, de la instalații site-specific la hărți mentale și cronologii, mereu în căutarea unor forme posibile pentru un transfer vizual de cunoștinţe, iar cei 40 de ani ai săi de activitate, care reprezintă subiectul expoziţiei DRAFT pentru o retrospectivă comună, deschisă publicului până pe 30 august la Hanul Gabroveni (ARCUB) din Bucureşti, în care Lia Perjovschi și Dan Perjovschi și-au reunit lucrările pentru prima dată în România, pot fi rezumaţi ca un parcurs de la corpul ei fizic la cel universal al cunoașterii.

De-a lungul timpului, acesta a fost prezentat în varii forme în peste 700 de expoziții, prelegeri şi ateliere în întreaga lume, nu doar în muzee precum MoMA (New York), MACBA (Barcelona), Tate Modern (Londra), Centre Pompidou (Paris) sau MUMOK (Viena), ori în cadrul Bienalelor de la São Paulo, Incheon şi Sydney, dar și în schimburi de opinii sau expoziții în propria locuinţă, la universitate sau prin oraș.

Pentru că LIA PERJOVSCHI este fondatoarea și coordonatoarea CAA/CAA (Arhiva de Artă Contemporană și Centrul de Analiză a Artei), un work-in-progress organic și a proiectului de cercetare interdisciplinară KM (Muzeul Cunoașterii), care, împreună, îi reflectă preocuparea pentru lucrul cu informaţia și arhivarea de materiale și cunoștinţe, din perspectiva creării unui spaţiu deschis de reflecţie, întâlnire şi, nu în ultimul rând, dialog. Precum acesta, care a pornit chiar de la… draft.

Timpul ca „prezent continuu” și construcția identității artistice

Ideea de expoziţie retrospectivă trimite inerent la două cuvinte-cheie, artă şi timp. Cum vă raportaţi la timp, deopotrivă ca om şi artist?

Timpul este un “prezent continuu” în care ne transformăm. Suntem parte dintr-un “univers inteligent” – împrumut aici ideea de la Stanislaw Lem, din Solaris, care ne dă înapoi ce-i dăm, mic şi mare în același timp -, în care intervenţia noastră, intenţionată sau neintenţionată,  provoacă schimbări.

Din această perspectivă a “prezentului continuu”, cum vedeți relația dintre trecut şi prezent?

În mare, trecutul m-a construit, în prezent construiesc. În trecut am trăit într-un spațiu izolat, acum trăiesc într-un spaţiu “între” local, național şi global. Pendulez, sunt un locuitor, cetățean al acestei planete… asta-i perspectiva din care propun ce propun. Nu sunt doar femeie, româncă, nu propun ceva exotic, comercial, sunt o artistă implicată cultural.

Cum se reflectă acest raport ca reprezentare vizuală?

Timeline-urile sunt parte din construcţia mea, recuperarea celor 50 de ani lipsă (1950-1990) din educația mea, diagramele, platformele/instituțiile – CAA/CAA arhiva, centrul şi Muzeul Cunoașterii – fiind construcțiile mele.

Nuanţarea ponderii între timeline-uri şi mind map-uri conceptuale pare a indica un shift de interes dinspre definirea prezentului din perspectiva trecutului către elementele prezentului ce pot genera schimbări in viitor…

Corect! Vreau să intervin şi pentru acum, imediat şi pentru viitor.

De la performance la arhivă: începuturile unei practici bazate pe cercetare

Cu trecerea timpului, începând din anii ’80, a existat o schimbare radicală de optică în practica dumneavoastră artistică, dinspre sine spre exterior. Care au fost circumstanțele în care s-a produs şi ce v-a făcut să continuaţi apoi pe această direcție?

Pentru mine, totul s-a desfășurat organic: am reacționat la urgențele mele existențiale, apoi la schimbările contextuale locale şi, mai recent, la cele globale. Au fost anii dictaturii comuniste, 1980-1990, cei mai grei pentru generaţia mea, când am început cu experimente – termen împrumutat din fizică – am creat un atelier experimental în Academia de Artă Bucureşti, unde, din 1987, am propus colegilor mei tot felul de încercări.

Am fost pe stradă în Sibiu la Revoluția din 1989, am participat la protestul din Piața Universității în 1990, m-a şocat mineriada violentă din iunie 1990 şi am continuat apoi cu toate marşurile şi protestele ce au urmat şi la care încă mai particip.

Din 1990, am început să călătoresc în afara țării, cu expoziţii de grup, personale, rezidenţe artistice, iar în 1992, la Kassel, am văzut Documenta 9, cea mai importantă expoziție internațională de artă, după care, în 1993, Bienala de la Veneția.

Întâlnirea din 1992 cu Kristine Stiles, istoric de artă, curator şi profesor la Duke University NC/US, a fost pentru mine esenţială, fiindcă a identificat în experimentele mele performance art, body art, happening, art therapy, în fine, ne-a explicat arta contemporană pe scurt. Aşa am înțeles că nu știam nimic despre arta vizuală din anii 1950-1990, anii “istoriei noastre întrerupte”, şi atunci mi-am propus să recuperez ce nu am știut, astfel încât am construit Arhiva de Artă Contemporană ca platformă teoretică.

Ce e arta şi care este rolul artistului au fost întrebari pe care mi le-am pus constant, fiindcă am studiat arta din clasa a V-a la Liceul de muzică şi arte plastice din Sibiu, după care au urmat cei 6 ani la Academia de Artă din Bucureşti, plus 40 de ani de experiență.

Tot ce fac este artă, o artă a supraviețuirii şi a încercării să fac sens în zgomotul în care m-am trezit, o artă cu intenţie, prin care vreau să contribui la schimbarea în bine a ceea ce este de schimbat.

În 1992, v-ați propus să recuperaţi ce nu ştiaţi din trecut şi, drept urmare, ați construit CAA. Dorința de a afla putea rămâne însă la nivel pur personal. Cum s-a definit această nevoie de a împărtăși şi celorlalți cunoştinţele acumulate, chiar prin intermediul propriei practici artistice?

Noi, vorbind în general, după 1990 trebuia să construim niște instituții – un muzeu de artă contemporană, galeria orașului (kunsthalle, în spațiul german), Cubul alb (White Cube), “spaţiul neutru” în Anglia şi America de Nord, centre pentru tineret -, precum şi practici democratice, transparente, criterii de analiză… pentru asta cercetarea mea nu a rămas doar la nivel personal. Ca să intrăm în dialog cu Occidentul trebuia să avem în mare același tip de instituții, să oferim la schimb ce puteam, dar decent, să vorbim “aceeaşi limbă”. Atunci am creat instituţii/platforme conceptuale în dosare.

Din punct de vedere al “gestionarii timpului”, au existat anumite etape în maparea cunoașterii dincolo de creaţia şi realizările ce țin de arta contemporană?

Da, am început cu recuperarea artei contemporane, apoi am vrut să adaug contextul artei contemporane, pentru că nimic nu este întâmplător, iar contextul a determinat schimbările în artă.

Arhiva de Artă Contemporană și Muzeul Cunoașterii

Mi-a luat 10 ani să articulez Arhiva de Arta Contemporană (CAA/CAA). A fost o cercetare super intensă, grăbită de condiții (nu am avut burse de cercetare şi am profitat de expozițiile în care am fost invitată sau rezidenţele artistice obţinute) şi, la un moment dat, am obosit.

Ca să îmi recâştig interesul şi curiozitatea, am zis că iau o pauză de la artă şi m-am dus să vizitez alte muzee – de ştiinţă şi tehnologie, antropologie, istorie, al copilului, corpului… ce găseam în orașele în care mergeam cu expoziții -, iar prin asta mi-am recâștigat curiozitatea, dar pentru o cercetare interdisciplinară care a trecut dincolo de artă și astfel am ajuns la Muzeul Cunoașterii, un fel de “walk in google”,  mică enciclopedie de cultură generală desfășurată în fața, în jurul vizitatorului.

Apar diferențe de abordare în prezentarea de lucrări din Arhivă sau Muzeu în expoziţiile destinate publicului român şi cel din alte ţări?

Nu, nu au existat diferențe de prezentare, altele decât cele impuse de spațiu, frame-ul teoretic sau statement-ul curatorial, pentru că am avut parte de spații mai mici sau mai mari, de o masă, un perete sau mai multe săli.

Muzeul Cunoașterii în varianta de la ARCUB ar fi fost identic, de exemplu, cu ce am propus pentru Pavilionul românesc al Bienalei de la Veneția de anul acesta 2026, doar că nu a fost selectat.

Cum selectează Lia Perjovschi informația într-o lume dominată de exces

În artă, sunt profesionistă, știu ce să urmăresc, ce să citesc, pe cine să citesc, la ce instituții şi la ce demonstratii să fiu atentă. Pentru Muzeul Cunoașterii este puţin mai complicat, dar, la fel, am anumite repere, cărți, instituții, autori din cei care popularizeaza știința, de exemplu, inclusiv in social media, de unde culeg informațiile recente… încerc să fac un fel de reader’s digest, un rezumat, pe diferite subiecte.

Am experiență doar în artă, dar, şi în cercetarea mea în artă şi în cercetarea mea culturală, mă bazez pe ceea ce au cercetat alții şi fac rezumate din ceea ce citesc în cărți, reviste, ziare, pe internet. “Văd” imaginile şi obiectele (colecţionate, în mare, din magazinele muzeelor) pe care le selectez din cauza cărților non fiction pe care le citesc şi tot din ele iau fragmente de explicații.

Eu editez informația, cunoașterea, fac rezumate, sunt fişele mele pe care le dau şi altora într-o formă estetică.

Arta conceptuală și responsabilitatea artistului în secolul XXI

Istoric vorbind, în percepția publicului, arta e asociată în principal cu funcţii estetice, expresive şi existențiale, de la Benedetto Croce până la Freud sau Mallarmé. Cum s-a nuanțat tabloul acestor funcții în epoca modernă?

Arta s-a schimbat foarte mult în acești 100 de ani şi, de la mișcarea DADA din 1916, niște “realişti” revoltați din timpul Primului Război Mondial (1914-1918), unii veniți de pe front, alții cu rude mutilate sau omorâte în război, avem “anti-arta”, la care Hans Richter se referă ca fiind “arta care nu este doar estetică” în cartea sa Dada: Art and Anti-Art.

Trebuie să adăugăm şi al Doilea Război Mondial (1939-1945), cu Theodor Adorno, care susţine că „a scrie poezie după Auschwitz este o barbarie” – din eseul Critica culturii și societatea din 1949 -, şi putem continua apoi cu bomba atomică, Hiroshima şi Nagasaki, unde corpul a fost pulverizat şi a rămas doar umbra ca o amprentă, şi tot ce a mai făcut oribil un om altui om în secolul 20.

Acum, la început de secol 21,  eu cred că nu se mai poate scrie poezie aşa cum s-a scris, ci altfel, nu se mai poate face artă cum s-a făcut, ci altfel… mai responsabil.

Unde v-aţi încadra în acest context practica, bazată pe explorare, descoperire şi cunoaștere raţională?

Mă folosesc de subtitlul unui catalog al Festivalului de artă “Steirischer Herbst” Graz, din 2012, Artistic Strategies in Real Politics (Strategii artistice în politici reale)… o artă conceptuală,  hibridă, utilă (nu numai).

Mi se potrivește “cultura postproducției” propusă de Nicolas Bourriaud. Mă consider TI J, de la DJ, adică editez texte şi imagini, încerc un “reader’s digest” pe artă şi cultură generală în contextul artei.

Eu am încercat să recuperez istoria artei contemporane – am pus fragmentele găsite în ordine cronologică, nu m-am jucat cu ele -, pentru că am vrut să știu ce știau occidentalii, dar, de asemenea, este şi “un răspuns critic la o lume fragmentată”, după cum scria Hal Foster în 2004, pentru o posibila “regândire”.

Avem artă de cercetare în România?

Apare timid, iar susţinerea şi spațiile tot timid.

V-ați identificat însă o “familie” în lumea artei la nivel internaţional, ceva “rubedenii” la fel de pasionate de conceptualizarea timpului şi cunoaşterii prin artă?

O scurtă cronologie a artei bazată pe cercetare ar începe poate cu cei care au desenat enciclopediile la început, cercetarile lui Leonardo în Renaştere, expediţiile din secolul XIX, experimentele avant-gardei care au introdus psihologia în Modernism, Duchamp cu teoria readymade-ului.

Pentru arta contemporană, reperele încep în anii ’60-’70 cu Arta Conceptuală, unde accentul cade pe proces, idee, Hans Haacke în anii ’80-’90, Critica instituţională, Group Material, Marc Dion, Forensic Architecture, Maria Eichhorn, ca să dau câteva exemple.

Eu mi-am imaginat o structură de analiză împrumutată din filmele cu detectivi, investigatori, dar cred că a depins şi depinde de necesitățile fiecărei perioade, fiecărui context… schimbările climatice sunt un subiect mai mult în Occident, istoria colonială mai recent în fostele colonii. Gândirea critică este esențială pentru acest gen de artă.

Creativitatea, cercetarea și viitorul artei contemporane

În parametrii acestui tip de explorare, cum apreciaţi că s-a redefinit în arta modernă sensul cuvântului “creativitate”?

Preluând puțin din fostele sale definiții – toți avem talent pentru ceva – şi o adăugire recentă, sensul de “abilitate ce poate fi cultivată” prin acumulare şi studiu de cultură generală şi cultură profesională.

Creativitatea a migrat de la formă şi obiect la idee, teorie, proces.

Ați început cu imaginea – fotografie, performance-uri, desene -, după care, progresiv, cuvântul şi-a făcut tot mai mult loc în practica dumneavoastră artistică. Înotaţi, cumva, împotriva curentului, pemtru că forța cuvântului se erodează constant în detrimentul imaginii. Credeți în ceea ce faceți, asta e indiscutabil, dar ce speranţe vă puneţi în schimbările pe care le poate provoca intervenţia dumneavoastră în rândul publicului?

Mulțumesc! Observația că am început cu imaginea mă face să realizez amprenta contextului meu, fiindcă televizorul a fost în copilăria mea înaintea cărților, iar când am mai crescut cuvintele erau periculoase, se vorbea puţin, cu grijă, imaginile din filme erau ca piesele dintr-un puzzle, trebuiau analizate.

Când este prea mult zgomot, confuzie, cred că cuvintele clarifică, restabilesc puţin ordinea, echilibrul. Notațiile fixează.

Publicul ideal este şi el în căutare, altfel nu ne întâlnim. Din partea mea are parte de o demonstrație a complexității lumii în care trăim, rezumatul unei acumulări de 40 de ani, deci e imposibil să nu plece măcar cu o idee.

Vizitatorul devine investigator, detectiv, şi, dincolo de curiozitate, ar trebui să-şi pună câteva întrebări: ce vede? ce impresie îi face? de ce?

Este o expoziţie pentru mai multe viteze de vizitare, citire, analiză. Să aleagă măcar o imagine, un obiect, să citească măcar un text şi sunt sigură că o să descopere mai multe după aceea, sunt sigură că o să înceapă să vadă tot mai mult.

Interviu de IOAN BIG | CLIN D’OEIL

Foto header: ARCUB

Citește și:

• Interviu cu DAN PERJOVSCHI

CLIN D’OEIL | DAN PERJOVSCHI: “Libertatea de a te exprima artistic vine la pachet cu responsabilitatea”