DAN PERJOVSCHI: “Libertatea de a te exprima artistic vine la pachet cu responsabilitatea”
Pentru DAN PERJOVSCHI, unul dintre cei mai apreciaţi artişti români la scară globală, care a expus atât în muzee precum MoMA (New York), Centre Pompidou (Paris), Tate Modern (Londra) sau Moderna Museet (Stockholm), cât şi în summit-uri artistice ca Documenta Kassel, Manifesta sau Bienalele de la Veneţia şi Sydney, arta a avut dintodeauna un caracter politic, iar desenele, imaginile şi cuvintele, indiferent că sunt mixate în panoplii vizuale şi graffitti-uri, comics-uri şi ilustraţii de presă, performance-uri și instalații site-specific, ignoră voit frontierele trasate artificial între cult şi pop(ular).
Convins că rolul său “nu e estetic, ci social”, DAN PERJOVSCHI a transformat desenul într-un mediu de informare și comentariu critic la adresa contextului sociopolitic şi economic, la ale cărui anomalii, derapaje şi excese răspunde cu ironie şi umor ca formă de apărare a libertății.
Practica lui artistică, definită în 40 de ani de activitate, a reprezentat subiectul expoziţiei din toamna trecută de la Timişoara (Dan Perjovschi. România – O retrospectivă 1985-2025), dar şi a celei din 2026, DRAFT pentru o retrospectivă comună, de la ARCUB – Hanul Gabroveni din Bucureşti, deschisă în continuare publicului până pe 26 iulie, în care Lia Perjovschi și Dan Perjovschi și-au reunit lucrările pentru prima dată în România, la care s-a adăugat recenta expoziție din cadrul Bucharest Design Festival, construită în jurul colaborării inedite dintre militantul artist şi casa de modă japoneză Comme des Garçons, CDG SHIRT 2026 x Dan Perjovschi, în cazul căreia a ales să-şi doneze onorariul către Asociația Dăruieşte Viață.
Pentru a nu rămâne însă doar cu impresiile formate în baza a ceea ce vedem, ni s-a părut natural să îl şi ascultăm pe Dan Perjovschi, în cadrul unui dialog informal despre lume, artă şi… timp.
Ideea de expoziție retrospectivă împreunează doi termeni, arta și timpul. Drept urmare, ar fi interesant să aflăm care este perspectiva ta personală, deopotrivă ca om și artist, asupra timpului? Cum se definește timpul pentru tine?
Interesantă întrebare. Când ești tânăr, parcă ai tot timpul în fața ta și lucrurile curg mai greu, dar pe măsură ce îmbătrânești o iau tot mai repede, deci, dacă ar fi să-l definesc, timpul este ceva fluctuant, nu e niciodată egal.
Dincolo de asta, în cazul artei mele, tot ce fac este bazat pe timp şi, cu toate că pare foarte spontan, de fapt nu e așa… lustruiesc fiecare desen până are o formă care mi se pare mie bună, îl pun pe perete și după aia îl tot repet, poate chiar şi 15 ani, deci mereu arta şi gândirea mea s-au bazat cumva pe acumulare, pe timp.
În rest, nu pot să filosofez foarte mult, adică uneori am impresia că a trecut enorm de mult timp, iar altădată mi se pare că parcă a fost ieri, ştii? Realmente, mintea mea nu are o anume cursivitate, deci parcă sar peste niște momente și pe altele le lungesc cumva. Ca să dau, totuşi, o definiție, cred că timpul e o poveste emoțională…
Datorită acestor fluctuații, presupun că nu percepi timpul mereu ca un aliat…
Acum, că am ajuns la 65 de ani și trei metri pătrați de CV, da, este un aliat, dar la început nu era încă, pentru că nu ajungeam destul de repede acolo unde mi-aș fi dorit. După aia, când am ajuns, intrăm în altă poveste, care li se întâmplă tuturor oamenilor ce fac performanță în orice zonă, cred eu, fiindcă atunci când ajungi într-un vârf, nu stai foarte ușor acolo, adică mai aluneci și mai reiei urcuşul… eu mi-am dat seama de anumite momente abia după ce a trecut timpul.
Pe de altă parte sunt lucrări care nu mi-au plăcut deloc atunci când le-am făcut, dar acum – în retrospectiva asta de 40 de ani, de exemplu – mă uit cu alți ochi la o lucrare de acum 10 ani, care, poate, nu mai îmi era în portofoliu, dar capătă o altă greutate cu trecerea timpului… adică timpul ăsta e ca o substanță, să zicem așa, atârnă greu. Pentru că privesc fotografii și sunt secvențe întregi din viața mea pe care eu le-am uitat, adică nu mai țin minte decât foarte puțin sau chiar nimic din zona aia, şi atunci mă gândesc cum dracu’ au trecut, totuși, acei zece ani?
De asta spuneam că, la mine, timpul este foarte selectiv, foarte emoțional și, cumva, foarte maleabil.
Apropo de întorsul privirii spre lucrări ale tale mai vechi, cât de frecvent ți s-a întâmplat să se nască în tine şi dorința de a le revizita, de a le relua, bineînțeles, într-o forma upgradată?
Să știi că nu prea des şi nu de foarte mult timp. Am avut o retrospectivă în Statele Unite, în 2007, datorită unui teoretician american din zona de Performance Art care ne-a sprijinit de-a lungul carierei, Kristine Stiles, care a predat multă vreme la Duke University şi era foarte cunoscută acolo, iar atunci când muzeul din localitate a presat-o să facă o expoziție, a zis: ‘Da, fac, dar numai cu ăștia doi’ [States of Mind: Lia & Dan Perjovschi, de la Nasher Museum of Art – n.r.].
Acela a fost, de fapt, primul moment în care amândoi, şi eu şi Lia, ne-am uitat la propria carieră şi din punct de vedere obiectual, pentru că, până atunci, fugisem ca nebunii înainte, fără să ne uităm vreodată în spate… de altfel, așa s-au petrecut lucrurile şi după ce s-a încheiat retrospectiva aia, adică iarăși am luat-o de la început și am privit doar înainte.
Prin urmare, eu, personal, nu m-am revizitat prea des, iar când asta s-a întâmplat a fost de obicei din cauza unui curator care vroia o anumită imagine de la o performanță a mea dintr-un anume an şi, cu ocazia asta, îmi revedeam și eu lucrarea.
Știi, ca artist, cariera ţi se strânge de-a lungul vieţii în 3, 4, 5 lucrări, că vrei, că nu vrei, pentru că, inclusiv la noi, lumea îşi face o idee despre un artist sau altul numai din câteva lucrări și atunci apare repetitivitatea, adică performanța cutare devine emblematică și tot reapare de la sine… tu te obișnuiești cu ea și uiți că, înainte de ea și imediat după aia, ai mai făcut nu știu ce.
Revenind la mine, eu rar m-am uitat înapoi până la retrospectiva de la Timișoara [Dan Perjovschi. România – O retrospectivă 1985-2025 – n.r.], când am constatat că am o mare, mare problemă: am desenat pe ziduri care s-au șters. Atunci, am avut dilema dacă să printez poze de la toate zidurile, care ar fi umplut întreg spațiul, sau să fac o selecție şi, până la urmă, am ajuns la formula asta de colaj care nu e super-gândită, ci trebuie doar să dea sentimentul ăsta al unui tăvălug care a venit.
Aici trebuie să mai spun că lucrările nu se aranjează tot timpul la fel, fiindcă una îţi e mai simpatică într-un anume moment sau poate apare alta dacă cineva semnalizează că ți-a văzut lucrarea sau imaginea la vremea sa, iar asta te face să te uiți la ea din nou. În fine, important este că n-am negat, n-am ascuns sub masă ceva, pentru că, din tot ce am făcut în viață, nu mă deranjează nimic atât de tare.
Am doar niște regrete, legate de unele momente când, dacă eram un pic mai atent, puteam conserva mai bine ce lucrasem… așa, am rămas cu foarte multe fragmente, adică nu mai am negativul la nu știu ce, caseta pe care filmasem s-a stricat și am recuperat doar o bucățică, chestii de felul ăsta. Deci nu am avut școala asta occidentală care înțelege valoarea și are grijă de obiect, ştii? Dar asta a fost viața, asta e practica mea… înainte!
Cum putem parcurge istoria ta de 40 de ani, ca pe una posibil de segmentat într-o serie de capitole distincte sau ca pe o poveste care curge fluent?
Nu, povestea n-a fost fluentă. Gândește-te că am fost antrenat ca pictor [Dan Perjovschi a urmat în perioada 1980-1984 cursurile Academiei de Artă din Iaşi – n.r.] și, la finalul studiilor, nu eram un pictor rău, dar nu eram nici bun. Cred că puteam dezvolta, totuşi, o carieră în pictură și am aterizat la Oradea, trimis acolo prin repartiție, cum era pe-atunci, pentru că eu am vrut ceva departe de casă, iar acolo am avut norocul că aveam mai multe informații în zona de artă contemporană via Viena-Budapesta.
Cumva, din cauza colegilor mei de acolo, felul în care eu înțelegeam să produc un obiect artistic, dar și obiectul artistic în sine, s-a schimbat, aşa că, dacă pui cap la cap pictura mea de pe vremea Iașiului cu grafica de la Oradea, ele au ceva în comun, dar se vede ruptura, pentru că, între ele, de școala asta care nu era academică, ci un fake, eu mă desprinsesem prin literatură, în sensul că citeam foarte mult. Era colecția Globus de literatură universală fantastică, de exemplu, ale cărei coperți nu-mi plăceau, deși erau făcute de artiști, astfel încât am încercat să fac eu coperți, iar povestea asta m-a ajutat să mă duc spre grafică.
Pe urmă a venit Revoluția, care a fost o altă ruptură, una masivă, pentru că am intrat în presă, aia alb-negru, pe hârtie proastă, unde chiar trebuia să zici ceva cu desenul şi iarăși mi-am modificat modul de a privi lucrurile… deci tot timpul am avut momente în care ceva s-a schimbat.
Acum, când îţi vorbesc, sigur că pot să-ți așez povestea într-o ordine care face sens, doar că şi în interiorul capitolelor mai întâlneşti silabe greșite, adică, din diversele chestii pe care am încercat să le fac în anumite momente, nu totul a ieșit și nu totul s-a legat foarte ușor, iar asta fie din miopie, că nu mi-am dat eu seama atunci ce e de făcut, fie că lucram cu curul în două luntri, adică eram în contextul național, unde se purta ceva, dar ieșisem şi internațional, unde era altceva… iar astea două bărci se tot depărtau și riscam să cad între ele, aşa că a trebuit să negociez cumva asta.
Plus că eu nu mi-am dat seama că ce desenez la Revista 22 este artă până să vină tipa asta din America de care am amintit, care mi-a zis: ‘Dane, ceea ce faci tu în Revista 22 este foarte important, pentru că e artă în spațiul public.’. Eu nu știam ce înseamnă asta, adică noi am fost activi în niște categorii de a căror existenţă sau istorie n-aveam habar!
Am învățat din mers, dar n-a fost ușor, pentru că, în România, ce desenam eu în ziar se cheamă caricatură, cam desconsiderată în lumea artelor, iar eu nu vroiam să fiu “caricaturistul” şi atunci am lucrat foarte mult să înțeleg unde, cum și ce din grafica aceasta funcționează și în interiorul muzeelor, știi? Spre deosebire de România, sunt destui graficieni în Occident care au lucrat și cu presa, doar că eu nu știam la vremea aia că există şi, de exemplu, de Saul Steinberg, care e vestit, am aflat foarte târziu, la New York, când mi-a pus unul catalogul pe masă şi nu mi-a venit să cred ce văd… deci n-am avut partea asta în educația mea şi nici acum nu e foarte bine introdusa în cultura română.
Să știi însă că până și ăștia, ca să ajungă expuşi în muzee, au trebuit să picteze, să pună tablouri, să intre altfel acolo, şi, de multe ori, asta a făcut ca puterea pe care o aveau în sine să se piardă cumva pe drum, iar eu am încercat instinctiv să nu fac asta… şi mi-a ieșit în parte. Deci am avut rupturi în poveste, dar am avut grijă, într-un fel, să le să sudez între ele, adică să nu pară că până azi am pictat cu albastru şi de mâine pictez cu roșu, deci nu la modul ăsta.
Pare-se că te raportezi la timp nu atât în sensul pe care-l ştim din fizică, ci mai degrabă prin modul în care îl trăieşti…
Da. Știi că e o piesă aici, în expoziţie, pe care lumea nu știe cum s-o ia, fiindcă nu vreau să o definesc ca artă, dar nici ca ne-artă… e vorba de calendarele mele de lucru. Ele sunt și un semn grafic, dar și ceea ce spui tu apropo de timp, fiindcă arată cum eu am trăit încercând să strecor în acele calendare tot ce venea spre mine. Eu n-am prea refuzat lucruri, decât atunci când erau absolut aiurea, dar am încercat să răspund comenzilor în sens intelectual.
Dacă mă invită la Reșița, mă duc, adică nu spun: ‘Stai, nu merg, că-s obosit, fiindcă am fost la Paris.’, chiar dacă trebuie să fac un efort pentru asta, fiindcă şi eu, şi Lia, suntem foarte încântați că niște oameni își pun încrederea în noi… şi, câteodată, este cumva mult mai important să fii la Eforie Sud sau la Petrila decât în a nu știu câta Kunstverein din Germania, știi? Dar eu încerc să nu fac asemenea categorisiri şi atunci timpul meu se conturează cumva din module săptămânale, în care pun tot ce trebuie să fac, indiferent că e un desen sau o întâlnire pe zoom.
Pe de altă parte, au fost și timpi suprapuși, deci curgerea n-a fost chiar liniară, fiindcă, în același timp, s-au întâmplat deseori mai multe chestii pe mai multe planuri – biografia personală, geopolitică, toate astea -, dar am avut Revista 22 ca un fel de metronom, care vine constant și punctează. De ce? Cum, necum, în fiecare luni, a trebuit să fac desenele despre subiecte sociale și politice, iar asta m-a ajutat să am un soi de ritm…
Dacă în cazul Liei, metafora vizuală de reprezentare a timpului este în general linia dreaptă, spune-mi cum ai desena tu trecerea acestuia?
Uite, în ce mă priveşte, chiar nu știu cum să îți răspund, spre deosebire de Lia unde, într-adevăr, este clar cu linia – cu toate că și ea pune acum mai multe timeline-uri, deci nu mai e unul singur şi perspectiva începe să se complice -, dar mi s-a întâmplat următorul lucru: am făcut în 1992 un desen haios despre dialog, cu un om care vorbește cu un altul și bula aia de dialog îl acoperă pe celălalt, desen pe care l-am repetat de foarte multe ori, astfel încât îmi apare în tot felul de cronologii ca fiind de prin 2004… adică timpii se amestecă deoarece l-am refăcut la un moment dat și ăla care a consemnat a luat acea dată.
Interesant e că nici eu nu mai știu sigur când l-am făcut prima oară, fiindcă m-am uitat în carnețelele mele ca să identific data și am obosit, că-s prea multe desene, deci mi se întâmplă chiar şi mie, personal, cu anumite lucruri pe care le-am făcut la un moment dat și care, din când în când, redevin valabile. Eu sunt, totuși, un artist mai ciudat, cumva, pentru că tot timpul e nou ce fac, dar toate-s vechi sau o mare parte sunt din alea vechi. Am zis-o o dată, dar lumea nu înțelege, că parcă e aceeași lucrare pe care o tot repet, dar nu e niciodată aceeași lucrare, căci zidurile sunt diferite, energia mea e diferită și așa mai departe.
Teoretic, cum lucrez eu se cheamă time specific, adică, în funcţie de ce se întâmplă global într-un timp anume şi, apoi, ce se întâmplă în țara aia, în orașul ăla, în muzeul ăla, deci care sunt discuțiile generale și care sunt chestiile particulare, încerc să fac un fel de frescă a acelui moment.
Multe dintre aceste discuții sunt foarte repetitive, ba chiar aş spune că sunt tot timpul aceleași, indiferent că e vorba de sărăcie sau de imigraţie, dar, din când în când, au unele momente mai tensionate şi atunci eu refac desene ale mele care se referă la asta şi despre care cred că sunt bune, doar că, din cauză că sunt în Italia și nu mai sunt în Anglia, să zicem, intervin în plus alte nuanțe.
Asta înseamnă că tu creezi într-un fel pentru publicul de la New York sau Paris, să zicem, separat de cea pe care faci pentru privitorii din Sibiu sau Timişoara?
După cum spuneam, se suprapun foarte multe lucruri, care sunt identice global, dar există și particularități, pentru că, dacă eu mă refer la o anumită poveste, omul din Sibiu nu are cum să o știe dacă nu a fost la New York și viceversa. Sunt însă şi povești comune, în același timp, pe care eu le fac, cu care absolut toată lumea se poate identifica, precum acel desen al meu care e foarte cunoscut, cu blugii rupți care costă mai mult decât blugii ne-rupți, sau cel cu “ice cream”, când, apropo de încălzirea globală, tăiam “ice” și rămânea numai “cream”, adică sunt lucruri care se potrivesc oriunde mergi.
Altfel, da, pot fi interpretări particulare asupra unor probleme, fiindcă din New York sau Sydney lumea se vede diferit decât din Sibiu sau Dubai, iar eu mă uit cu atenție la acestea, căutând deopotrivă diferenţele și punctul de legătură.
De asta eu spun că engleza mea – căci eu desenez foarte mult în engleză – e una de McDonald’s, adică lumea o poate înțelege la fel de uşor ca pe cea din filme sau din reclame, plus că, de vreo 15-20 de ani încoace, încerc să folosesc cuvinte din limba respectivă în fiecare loc unde mă aflu… până și în Coreea, unde am lucrat cu cineva care m-a ajutat să-mi fac niște “ancore” pentru publicul de acolo.
Referitor la marile muzee din lumea asta, în contextul a ce m-ai întrebat, mai vine o poveste… de multe ori, publicul e cam același, adică există un public global care merge la bienale şi la multe dintre aceste muzee, căruia eu, ca artist, mă pot adresa foarte relaxat, fiindcă știu că oamenii cunosc despre ce-i vorba. De altfel, una din criticile care mi s-a adus la un moment dat a fost că reiau prea mult şi în altă parte din ce am făcut la Veneția [prima participare a lui Dan Perjovschi la Bienală a fost în 1999 – n.r.], iar eu le răspundeam că: ‘Bun, tu ai bani să ajungi la Veneția, dar omul de acolo n-are şi atunci îi fac și lui.’. De ce să nu-i fac?
De ce însă ai fost mereu motivat să faci artă determinată de context și nu să exprimi ceea ce simţi pe dinăuntru sau ce trăieşti tu în contact cu lumea, aşa cum fac destui alţi artiști?
Pe bune, cred că din cauza Revoluției, pentru că atunci s-a schimbat lumea din jurul meu, iar eu am fost implicat în schimbarea aia… am muncit primii ani la Ministerul Culturii, în departamentul de tineret [şi, ulterior, de artă – n.r.], şi am schimbat ceva acolo, adică arta contemporană oficială n-a venit de la sine, ci au introdus-o cu forța tinerii artiști. Plus că, din cauza Revistei 22, care comenta politic și social, privirea mea era tot timpul în afară, aşa că nu n-am avut niciodată dilema asta.
Da, sunt momente în carnețelele mele de început în care mă uit la mine, despre ce mi se întâmpla ca artist în diverse săli de expoziții sau rezidenţe prin străinătate unde consideram eu că sunt pus mai pe la colțuri, aşa, din cauză că vin în România, şi încercam să-mi explic de ce sau ce fel de reacții aveam atunci, dar mi-a trecut repede şi am devenit un personaj generic, cumva, adică omul mediu în numele căruia vorbesc în lucrările mele.
Știi, odată am fost întrebat de ce desenez numai bărbați, dar personajele mele sunt mai degrabă asexuate, iar, la un moment dat, în Africa de Sud, am auzit-o şi pe aia cu ‘Dar de ce sunt toți albi?’. ‘Pentru că peretele pe care desenez cu negru e alb!’, deci faze din astea. Să ştii că eu am avut mereu un răspuns, un soi de feedback de la public, şi asta mai ales datorită faptului că, în lumea asta educată care vizitează muzee, există această comunalitate pe care eu am observat-o încă de la bun început.
Abia când am ajuns prin Asia sau Africa, mai târziu, am văzut că sunt diferențe, fiindcă, vrând-nevrând, eu am o privire eurocentrică, iar umorul meu tot de zona asta aparține, aşa că, în Coreea de Sud de exemplu, a fost nevoie să explic de ce e funny ceva… astfel mi-am dat seama că sunt tipuri diferite de umor faţă de cele pe care cunosc şi le practic la mine în țară și în lumea occidentală și trebuie să exersez ca să văd cum pot ajunge la public. Revenind la întrebarea ta, pur și simplu cred că, odată obişnuit cu privirea asta orientată spre exterior, am devenit aproape ca un ziarist, fac reportaje desenate și, drept urmare, nu mi-am pus niciodată problema asta.
Dacă tot am ajuns în punctul acesta, de ce sau cand simți nevoia să mai și scrii? Ce consideri că poate aduce complementar cuvântul imaginii?
Asta e o poveste mai complicată, care pleacă din faptul că, în primii ani, am avut șansa să circul și atunci, în revistă, apăreau cronici de artă scrise de mine, fiindcă eu am putut vedea diverse expoziții la care alții nu ajungeau.
Atunci, doamna Adameșteanu a zis ‘Da’ tu știi să scrii!’ şi cum noi ne ciondăneam constant pe tema nevoii de mai mult spațiu pentru desene, iar ea zicea mereu ‘Nu, textul vine mai întâi!’, a sfârşit prin a-mi spune: ‘Ia fă tu o rubrică aici’… şi am făcut o rubrică. Gabriela a plecat de 10 ani [scriitoarea Gabriela Adameşteanu a fost redactor-şef al Revistei 22 între 1991 şi 2002 – n.r.], iari eu am rămas cu rubrica și trebuie să continui să scriu la ea.
Cât despre text și imagine, sincer, nu știu să punctez când s-a petrecut joncțiunea asta, pentru că, la început, dacă te uiți în desenele mele, nu este chiar așa de mult text, iar acum revin la asta în țările în care nu se știe engleză, adică încerc să fac desene fără text. Cred că mai degrabă s-a petrecut treptat, până a devenit un capitol distinct din felul meu de a desena, care este doar text, deci doar cuvinte, fără imagine.
De exemplu, am făcut “umanitate” şi, dacă rupi în două cuvântul, ‘n’-ul din umanitate devine ‘z’-ul invaziei lui Putin, deci mă joc cumva neo-dadaist cu felul în care cuvintele conțin alte cuvinte sau au înțelesuri multiple… și în toate limbile, nu doar la noi. Limbile sunt foarte interesante, în opinia mea, iar eu am un mare respect față de poeții care folosesc aceleași cuvinte în feluri radical diferite, deci jocul cu ele mi-a plăcut şi îmi place în continuare… scriu pe pereți, fac un fel de explicație, dar explicația o ia razna şi devine ea în sine o lucrare de artă, știi? Nu mi-am făcut vreodată probleme în privinţa asta, dar poate că și Lia m-a influențat, fiindcă ea scrie foarte mult.
Suntem bombardați permanent cu o puzderie de informații. Cum funcționează sistemul tău de selecție al acelora care ajung să-ţi definească spațiul exterior ce te impulsionează creativ?
Bună întrebare. Să știi că, până la social media asta extinsă, deci, hai să zicem până acum 10 ani, mi-era mult mai ușor, fiindcă aveam doar câteva ziare din care mă informam, precum The Guardian sau Le Monde, plus unele din România. Acum, cu bombardamentul ăsta din toate direcțiile, cu tot felul de interpretări, și mai la stânga, și mai la dreapta, îmi este foarte greu.
Este adevărat că, de fapt, eu reflect ce se întâmplă atunci când am un proiect de artă, pentru că o las mai moale când n-am, deci nu stau în fiecare zi să desenez și din cauza asta am ratat diverse evenimente, la care nu am o reacție vizuală, dar, pe de altă parte, nici n-am simțit nevoia să fiu eu comentatorul total al actualității.
Acum, eu mă iau după discuțiile de pe social media care punctează niște subiecte, deci e o selecție făcută de oameni care discută, la care se adaugă cealaltă selecție, făcută de ziarele mondiale, cele românești, site-uri de știri… am niște oameni care scriu şi pe care îi urmăresc, deci cumva mă uit un pic la ce se uită ei şi aşa mai departe. Astea punctează, să zicem, dar dacă tu m-ai pune acum să desenez actualitatea politică din România, probabil că aș urma o grilă de jurnal, poate cu o selecție în linia a doua diferită de-asta de mainstream-ul pe care televiziunile le au în clipa de față. Oricum, n-aș lăsa zidul alb.
Când fac un proiect, eu trebuie să decid cât de densă e textura desenelor, cât de mari și, de fiecare dată, știu când încep, dar nu şi când termin, fiindcă nu-i clar dacă se va încheia după patru zile sau trei luni… pentru că aici intervine selecția de care zici tu și câteodată mi-e foarte greu s-o fac, dar m-am obișnuit.
De aia, eu nu editez, nu știu să fac filme, tocmai pentru că nu știu să fac această selecție, spre deosebire de Lia, care știe. Mie mi se par toate interpretările interesante și atunci, pe pereți, la mine sunt câteodată mai multe desene despre același subiect, care, uneori, chiar se bat cap în cap ca interpretare.
Deci la mine nu e ceva foarte strict, mai degrabă e un pic Jazz, dar are o structură, pentru că, dincolo de faptul că mă uit la ce iese, mai am și feedback-ul oamenilor din jur, curatorul, oamenii din muzeu, știi?
Spuneai odată, tot într-un interviu pentru Zile şi Nopţi, că, în artă, trebuie să faci ceva care spune o poveste și are un mesaj în spate… dar de ce trebuie să aibă o poveste? Arta nu poate să fie doar frumoasă sau să mă emoționeze visceral?
Poate că da, deci hai să corectăm ce am spus atunci, fiindcă reacția mea acum ar fi că orice chestie care începe cu ‘trebuie’ nu e în regulă… deci eu mă refeream la varianta mea de artă. Cred că felul meu de a înțelege arta este că vreau să am un cuvânt de spus, vreau să particip.
Altfel, dacă cineva își propune să facă lucruri frumoase sau să chestioneze noțiunea de frumos, să facă lucruri care vor dura o veșnicie, să facă, iar dacă lumea vrea să fie emoționată până la lacrimi de ceva, foarte bine, doar că eu nu sunt în zona aia și nu fac astfel de lucruri.
La Sibiu, aveam un zid negru de 50 pe 4 metri și l-am dat cu markerul, l-am făcut alb din marker, așa, un fel de Van Gogh, și mi s-a confirmat atunci că publicul, chiar dacă nu-i place, zice: ‘Mamă, ce de muncă!… Ce muncă!’, adică poate recunoaște o calitate care nu e estetică și o transferă în povestea aia, deci fac și chestia asta dacă trebuie… eu nu sunt interesat de lucruri frumoase, dar nici de alea urâte, adică nu fac ceva urât în mod intenționat.
Cred că frumusețea asta are multe definiții şi, cum se zice, armonii înăuntru, nu trebuie să fie una și aceeași.
Pe de altă parte, pot să fiu un pic mai dur şi să zic la ce mai contează să mai faci a șaptea mia gladiolă pictată? Ce aduce ea umanității în plus? Cred că, totuși, artiștii de azi ar trebui să se întrebe… care e răspunderea lor? Că nu e numai despre trauma sau suferintele tale, adică, sigur, asta poate să intereseze pe ceilalţi, dar care e contribuția ta? Ai adus ceva inventiv, ai venit cu ceva nou care să aibă o logică, să răspundă momentului?
Ziua de azi e mult mai complicată și mai complexă, iar eu spun de nu știu cât timp că libertatea asta de a te exprima artistic vine la pachet cu responsabilitatea. Faptul că exiști ca artist nu e suficient, trebuie să dai societății ceva… şi nu doar ție și prietenilor tăi sau unei istorii a artei care e făcută de niște oameni în paralel cu alte istorii. La care istorie ne raportăm, la aia cu generali care au omorât oameni sau la aia în care s-au petrecut invenții ce au mişcat lumea?
Ce poate alimenta însă nevoia de a te exprima pe o anumită temă? Luând ca exemplu colaborarea recentă cu Comme des Garçons, te-a atras în lumea modei faptul că au mai lucrat cu artişti celebri, precum Ai Weiwei ori Kaws, sau că au venit nişte bani pe care i-ai putut dona Asociaţiei Dăruiește Viață pentru construcţia campusulul pediatric?
În cazul acestei expoziții, istoria începe cu un e-mail pe care l-am primit… suntem cutare, lucrăm cu artiști, ne place ce faci, ne-ar interesa niște desene. Am întrebat atunci care e onorariul, dar mi-au zis: ‘Întâi, trimite desenele.’.
Le-am trimis, le-au plăcut, așa ca am mers mai departe, fără ca eu să-mi dau seama că povestea asta cu Comme des Garçons are așa un mare impact în România, pentru că eu nu sunt în lumea aia ahtiată de spectacol, de bani, de firme, adică nu mă vezi pe la recepții sau sindrofii… asta nu înseamnă însă că am ceva împotriva sa, ba chiar o admir într-un fel, fiindcă, de multe ori, creația în modă e artistică, adică nu se poate purta şi e practic un statement. Atunci, eu neștiind nimic despre lumea asta sau, mă rog, doar foarte puțin, întrucât e o zonă care pe mine nu mă interesează, m-am gândit imediat la povestea cu spitalul.
Ca să mă înţelegi şi dacă tot m-ai întrebat cum selectez, eu sunt totuși un artist de centru-stânga și am o viziune critică asupra societății capitaliste, a băieților cu foarte mulți bani.
Desenele mele sunt reactive la asta, critică puterea, critică instalările astea fără nuanțe, câteodată critică chiar muzeul în care mă aflu, deci ideea muzeului contemporan și ce mai înseamnă ea… şi atunci, cu Comme des Garçons, am lucrat cumva la fel. A venit acea propunere, care e o practică uzuală, adică se colaborează deseori cu diverşi artiști în ziua de azi pentru a face colecții, iar eu mi-am zis: ‘Ce-ar fi să iau acest lucru și să-l întorc altfel?’.
Pentru că eu am mai făcut de-astea, să ştii, am lucrat cu Mița Biciclista, de exemplu… cât timp făceau bistroul de jos, ca să nu stea gol, le-am desenat pe ferestre spunându-le să direcţoneze banii pentru cei care lucrează cu copii din Ucraina şi au dat banii no question asked [Dan Perjovschi a realizat intervenţia pe vitrinele braseriei de la Casa La Miţa Biciclista din Bucureşti în 2023 – n.r.].
Dacă mă gândesc bine, eu de mai bine de 20 de ani fac asta, de la proiecte de artă internaționale din care banii au mers la Revista 22 până la a face rost de zeci de mii de euro în sprijinul oamenilor care lucrează cu copii ucrainieni. Lumea nu se gândește ce înseamnă să ai doi ani de pandemie și cinci de război… de la 10 ani ajungi la 17 într-o țară străină, e o traumă asta!
Deci eu sunt în mare admirație față de ăia care lucrează în România cu aceşti copii, care nu i-au lăsat, şi am încercat să îi ajut cum pot… și pot, cu desene.
Interviu de IOAN BIG | CLIN D’OEIL
Foto header – ARCUB
