CLIN D’OEIL | PALI CHANDRA: “Dincolo de a spune o poveste prin dans, scopul e să fii înțeles”

Dansul Kathak, una dintre cele opt forme de dans clasic indian, s-a născut în urmă cu peste două milenii ca artă a povestirii prin mișcare. Coregrafa Pali Chandra, invitată la Festivalul Namaste India din București, vorbește despre originile, filosofia și felul în care această tradiție milenară poate rămâne relevantă pentru publicul de astăzi.

PALI CHANDRA: “Dincolo de a spune o poveste prin dans, scopul e să fii înțeles”

Primul tratat fundamental din istoria artelor performative, Nātya Shāstra, a fost scris în India cu peste 2000 de ani în urmă și în ale sale 36 de capitole acoperă practic tot, de la compoziţie și structură dramatică până la costume și scenografie, trecând prin variile genuri de interpretare actoricească și tipuri de mișcări corporale asociate acestora. Kathak, una dintre cele 8 forme de dans clasic indian, a cărei filosofie artistică este centrată pe storytelling, s-a născut cam în aceeași perioadă (200 î. Hr.), iar coregrafa și educatoarea PALI CHANDRA este una dintre cele mai valoroase promotoare ale sale, prin modul în care a reușit să-i facă expresivitatea inteligibilă și atractivă deopotrivă pentru performeri și spectatori din întreaga lume, apelând la încrucișarea cu varii forme culturale, inclusiv dans contemporan, balet și flamenco.

Indiferent că ne raportăm la show-ul conceput de Pali Chandra pentru inaugurarea Millennium Dome din Londra sau la Swiss International Kathak Festival pe care l-a fondat, la interpretarea ei de la Westminster Abbey în faţa Reginei Angliei ori la studioul gurukul pe care l-a deschis în Dubai, nu puteam rata prezenţa sa recentă în România, ca invitată în Festivalul Namaste India de la București, pentru a purta un dialog despre originile, evoluţia și relevanţa acestui dans milenar, mai ales că Pali l-a studiat extrem de profund, inclusiv din perspectivă spirituală, iar în vara aceasta și-a lansat volumul The Complete Works of Kathak.

Pali, ai început să iei lecţii de dans încă din copilărie şi, treptat, ai devenit atât de pasionată, încât ai dedicat ani buni studiului acestuia, ceea ce e un pic ciudat, fiindcă nu orice iubitor de mişcare face masteratul în antropologie. Dansul ar fi putut rămâne o formă de expresie artistică, dar pentru tine a devenit şi subiect de research…

Ai dreptate, însă eu am avut întotdeauna dorința de a înțelege lucrurile la nivel fundamental, așa că, atunci când am început să explorez dansul clasic și rădăcinile acestuia ca performer, am constatat că fiecare mișcare de dans provine din cultura populară şi, prin urmare, ca să pot înțelege ce a existat înainte de aceste rădăcini, a trebuit să abordez subiectul ca antropoloagă, nu ca dansatoare.

Așadar, am pornit de la nevoia de a-mi face o idee despre modul în care dansul și muzica au luat naștere până să ajungă în temple sau alte locuri unde se aflau cărturarii care se pricepeau la asta și cum s-au transformat poveștile dintr-unele locale, săteşti – cum erau cele despre cultivarea orezului -, în Mahabharata și Ramayana, deci înainte ca dansatorii să fie duși la Curţile Regale Mogule [Imperiul Mogul acoperă istoric perioada 1526-1958 – n.r.], unde dansul era numai o formă de divertisment.

Și, după aceea, în timpul Rajului Britanic [1858-1947], ce s-a întâmplat? De ce dansului nu i s-a mai acordat statutul cultural pe care îl avea iniţial în temple? Apoi, după obţinerea independenței, ce a făcut guvernul pentru a înființa institute și a ne recâștiga, știi tu, patrimoniul?

Acum, toate acestea ar putea dispărea pe nesimţite dacă, pentru a deveni dansator, te-ai mulţumi să înveți doar tehnica acelui fel de dans, dar, pe mine, istoria și procesul evolutiv m-au fascinat dintotdeauna şi de aceea am adoptat o abordare antropologică pentru a le înțelege.

Referitor la cum am intrat eu însă în această lume, voi fi sinceră: când eram copil, nu voiam să practic dansul clasic [indian], fiindcă mi se părea repetitiv și plictisitor. Mi-aș fi dorit să mă distrez pe-afară ca celelalte fete și băieți, dar eu exersam zi de zi şi asta era cam frustrant.

Totul s-a schimbat odată ce am început să dansez pe scenă, iar reacția de apreciere pe care am avut-o din partea publicului m-a făcut să cred în mine însămi, să-mi spun că, dacă altcuiva îi place efortul pe care îl făceam fără prea multă convingere, înseamnă că o implicare mai mare din partea mea ar putea face ca această formă de artă să aibă de câștigat.

Atunci, în loc să mă gândesc numai la ce mare artistă pot deveni, am început să cultiv rădăcinile formei de dans pe care o practicam, iar abordarea mea a fost următoarea: dacă sunt o pasăre așezată pe un copac, pe o ramură, pot deveni o pasăre mai mare, iar ramura poate deveni din ce în ce mai mare, dar într-o zi atât ramura, cât și pasărea vor cădea, pentru că copacul nu este suficient de puternic. Așa că m-am gândit că, dacă încep să îngrijesc acest copac, lucrurile vor merge mai bine şi am început să scriu despre asta, să vorbesc despre asta…

Până la împărtăşi altora, a fost însă cu siguranţă o etapă în care, în paralel cu deprinderea tehnicii de dans, a trebuit ca tu însăţi să fii cea care acumulează cunoaştere. Cum s-a făcut, de fapt, trecerea de la intenţie la faptă?

Asta o datorez mentorilor mei, dintre care mulți erau extrem de cultivați, dar în cazul lor a intervenit o altă frustrare, aceea că, după ce vor trece în neființă, după ce vor părăsi această lume, toată cunoaşterea şi experiențele lor despre artă se vor pierde, pentru că nu au fost arhivate.

De exemplu, unul dintre foștii mei guru a suferit un atac de paralizie și, cu toate că şi-ar dorit să mă învețe şi după aceea, fizic nu mai avea cum, iar eu puteam să văd cât suferă din cauza asta și mă gândeam că, dacă aș fi fost un pic mai isteaţă, l-aș fi înregistrat cumva mai înainte, mai ales că aveam şi mintea și resursele necesare pentru a o face… dar era prea târziu.

Atunci m-am gândit să deprind cât mai multe cunoştinţe posibil doar din ce-mi spune prin viu grai, iar pe la ceilalți maeștri am încercat să-i și înregistrez, însă problema a fost că ei nu voiau să fie filmați, fiindcă nu fuseseră crescuți în spiritul acestei filosofii de lucru… deci nu că ar fi avut cumva o senzaţie de inferioritate, ci, pur și simplu, nu se simțeau în largul lor dansând cu obiectivul camerei pe ei.

Le-am spus: ‘Bine, lăsaţi-mă atunci pe mine să o fac’, așa că am început să fac eu mişcările învăţate de la guru în fața camerelor, repet, în condiţiile în care, în India, pe vremea aceea, nimeni nu făcea nimic pentru a arhiva ceva din toată această cunoaştere. Ceilalţi erau preocupaţi să își prezinte gândurile și ideile noi, pe când eu mă întorceam la rădăcini, voind să păstrez toate acestea și, apoi, să-mi creez propriul stil.

Pe scurt, aceasta a fost călătoria mea: să conserv cunoaşterea și experiențele lor, astfel încât capodoperele tradiţionale să poată rămâne o bază de interpretare, care să fie lăsată apoi generațiilor tinere. Pentru că, știi, ne-am obişnuit să spunem: ‘Oh, aceşti tineri habar n-au cum făceam noi lucrurile, deci nu înțeleg.’, dar trebuie ca noi să le oferim ceva mai întâi pentru a aștepta de la ei altceva în schimb. Așadar, în privinţa asta, scopul meu a fost ca tot ceea ce mi-au dat guru să transmit mai departe elevilor mei, iar asta, în sistemul nostru, se numește Guru Shishya Parampara.

Ca să fiu mai explicită, Parampara este o străveche tradiție [frecvent asociată cu raporturile de mentorat din muzica şi dansurile clasice indiene – n.r.] bazată pe repetiţie, dar, odată cu schimbarea vremurilor, trebuie să ne adaptăm și noi. Schimbarea este necesară și, prin urmare, pentru a păstra toate cunoştinţele – acestea fiindu-mi transmise mie pe care orală -, mai întâi le-am pus pe hârtie, în scris, dar pentru că acum totul este digital, le transfer în diverse formate digitale.

Important mi se pare faptul că, deşi modul în care sunt prezentate generației viitoare se schimbă şi, desigur, se mai poate schimba, tradiția rămâne aceeași.

Ce este, de fapt, dansul Kathak

Forma de dans clasic indian pe care o practici, Khatak, a apărut cu sute de ani înainte de Hristos, cam în aceeași perioadă cu cea mai veche carte dedicată artelor spectacolului, Nātya Shāstra, care conţine inclusiv referiri la modul de executare a mișcărilor corporale. Care este legătura  dintre cunoștințele din această lucrare și naşterea efectivă a dansului Khatak?

Cartea era deja acolo. Nātya Shāstra reprezenta fundamentul tuturor formulelor, însă formulele trebuiau transpuse în practică, iar experții care transformau formulele în sisteme de metode de utilizare practică au dispărut treptat, astfel încât, încet-încet, cartea a ajuns să fie citită doar de brahmani, de pandiți, deci de anumite categorii ale societății, fiindcă ocupația oamenilor determina sistemul de caste din India.

Așadar, cei care erau războinici erau Kshatriya, cei care studiau [textele sacre] erau Brahmani, cei care erau țesători și olari formau o categorie distinctă, aşa cum cei care se ocupau de curățenie făceau parte dintr-o alta, iar ceea ce s-a întâmplat a fost că singura clasă educată în limba sanscrită era cea a Pandiților [în sanscrită, “pandita” înseamnă “erudit” sau “înţelept” – n.r.].

Astfel, ceva ce aparținea tuturor a ajuns, treptat, să aparțină doar unui singur segment social, iar cea mai mare parte a societății a rămas privată de înțelegerea acestei cărți şi aspectul practic s-a pierdut, întrucât cei care puteau citi limba sanscrită erau foarte posesivi și înguști la minte în privința sa… în loc să lase cunoașterea acesteia să se răspândească în toate clasele sociale, ea a început să devină tot mai restrânsă.

Prin urmare, opinia mea este că oamenii care nu aveau cunoștințe despre Nātya Shāstra au fost nevoiți să-și reinventeze cumva înțelegerea și echilibrul dintre muzică și dans în existența cotidiană. Și pentru că munceau atât de mult încât nu aveau vreme ca să citească o carte când ajungeau acasă, cântau în timp ce se aflau pe câmp, iar când aveau o pauză la muncă sau afară era prea cald și se adăposteau sub un copac… dansau. În felul acesta, cred eu, totul a devenit, din punct de vedere cultural, foarte strâns legat de viața de zi cu zi a oamenilor simpli.

Aveam în vedere şi legătura estetică, întrucât cartea a lansat celebra teorie Rasa, în care scopul principal nu e divertismentul, ci să determine spectatorul să-și exploreze propria conștiință și să-şi pună întrebări de ordin spiritual și moral… dar, pe de altă parte, dansul pleacă de la ideea de celebrare, deci de divertisment. Chiar în contextul diferențierii claselor sociale, cum a ajuns dansul să-și asume această funcție complexă centrată pe self awareness?

Dansul clasic indian se referă în primul rând la spiritualitate… este ca și cum ai evoca centrele alinierii tale și este înrudit cu yoga. Atunci când yoga și mișcarea s-au unit, când controlul respirației și vocabularul mișcărilor s-au împletit, însăși anatomia a fost trezită spiritual, iar dacă performerul, fie acesta actor sau dansator, este trezit spiritual, atunci când se adresează publicului, acesta începe treptat să răspundă și să se dechidă la rândul său, deci nu mai este o conversație unilaterală.

La început, totul era foarte impulsiv și spontan, iar publicul absorbea şi, eventual, reflecta orice ar fi spus actorul sau dansatorul, după care acesta spunea sau făcea altceva, iar spectatorii deja reflectau mai atent şi astfel întâlnirea se transforma dintr-o sesiune de întrebări și răspunsuri într-un adevărat dialog.

Treptat, publicul devenise atât de cultivat și de implicat încât a început să adreseze performerului întrebări din ce în ce mai profunde, iar acesta simțea că nu mai are cunoștințele necesare, așa că s-a întors pentru a afla mai multe la propriii săi pandiți sau guru.

Ei bine, această conversație, emoţie şi rasik, această reciprocitate dintre artiștii interpreți și public, duce la Rasa sau “esența vieții”. Toate acestea provin din primul shloka [strofă poetică sacră în sanscrită – n.r.] al Natya Kramaha, care se regăsește în Natya Shastra: “Yatho Hasta, thatho Drishti, Yatho Drishti, thatho Manaha. Yatho Manaha, thatho Bhaava. Yatho Bhaava, thatho Rasa.”.

Așadar, oriunde se îndreaptă mâinile tale, ochii tăi le urmează. Oriunde se află mâinile și ochii tăi, acolo se află concentrarea ta. Oriunde se află concentrarea ta, acolo își fac apariția emoțiile tale şi toate aceste emoții, împreună, creează Rasa… în raport cu persoana cu care interacționezi. Acesta este, așadar, fundamentul artelor performative.

Kathak este una dintre cele 8 forme de dans clasic indian, care, inclusiv prin originea numelui, este cea mai apropiată de ideea de a spune povești prin dans. În opinia ta, de ce sau cum mai pot fi interesante povestirile despre zeități vechi de mii de ani pentru publicul secolului XXI?

Kathak provine de la cuvântul Katha, care înseamnă „poveste”, aşa că arta de a spune o poveste reprezintă însăşi forma de dans. În ceea ce mă privește, îmi place să spun povești din Ramayana și Mahabharata, dar, de asemenea, îmi place să povestesc şi despre ceea ce se întâmplă în timpul nostru, despre ce am văzut în aeroportul din România, de exemplu, la București.

Pentru mine, o poveste este povestea mea, adică metoda pe care o voi folosi va fi tehnica Kathak, dar esența acesteia îmi aparţine şi, drept urmare, pot fi inspirată de povești din trecut şi din prezent deopotrivă. Sau pot chiar spune o poveste din viitor… să zicem, cum va păşi un dansator pe Lună, unde nu există gravitație?

Acesta e dreptul meu ca dansatoare de Kathak: îmi pot alege tema pe care aș dori să o explorez, dar condiţia este ca tehnica prin care o dezvolt să fie bazată pe principiile tradiției… tradiţia, în fond, reprezintă instrumentarul meu, este cutia mea cu unelte. În alegerea temelor sau poveştilor, mă las mereu călăuzită de instinctul meu, în care am cea mai mare încredere.

De exemplu, dupa ce am citit Carta UNESCO mă gândeam că totul ar fi atât de ușor dacă noi, oamenii, am putea urma acele principii şi mi-am dat seama că lucrurile despre care se vorbeşte acolo – egalitatea, diviziunea muncii, mediul – se regăsesc și în poveștile noastre tradiţonale.

În acest moment, lucrez la un proiect numit Dashavatar [care va avea premera mondială pe 22 august 2026 la Zürich – n.r.]. Dashavatar reprezintă scenic cele 10 avatare [ale zeului Vişnu] care au apărut în diferite perioade ale existenței umane pentru a ne asigura supraviețuirea şi a proteja universul, deci, în fond, este o poveste despre sustenabilitate. Dacă există un avatar care a venit să aducă apă din fluviul Gange în ferme, atunci vorbim despre conservarea apei și despre mediu, nu-i așa? Aceleași principii le aplicăm și noi în ziua de azi, aşa că de ce nu le punem pe amândouă laolaltă?

Alt avatar a fost Kalki, cel care, probabil, va veni în viitor pentru a vă salva de problemele cu care v-ați putea confrunta… asta spune povestea, dar perspectiva mea este că Kalki se află în fiecare dintre noi şi putem face ceva pentru a aduce schimbarea. Dacă devenim conştienţi că există o anume nevoie sau o sursă de disconfort, că ni se răpește etosul, nu trebuie să așteptăm un Kalki, ci să încercăm chiar noi să provocăm o schimbare.

Așadar, din punctul meu de vedere, indiferent de poveștile care apar sau mai pot apărea, există deja multe povești din trecut la care ne putem raporta şi trebuie să vedem cum ar putea acestea să fie prezentate într-un mod relevant pentru timpul prezent. Mi se pare că a căuta relevanța este ceva mai important decât preocuparea continuă pentru a inventa noi povești.

Când văd sau trăiesc ceva, încerc să mă gândesc la ce mi-au spus bunicile mele, ce mi-a spus mama mea înainte de culcare sau ce a discutat tatăl meu cu mine, pe de-o parte, şi la cum mă comport eu cu copiii mei și ce aș vrea ca ei să trăiască în viitor, pe de altă parte… așa că transform povestea, o aduc din trecut în prezent, lăsând-o deschisă pentru ei, pentru viitor, şi, astfel, ea dobândeşte inclusiv consistență.

Ca să vorbim pe un exemplu, când erai tânără, te-a impresionat modul în care guru Vikram Singhe a portretizat personajul Meghadutam din poemul lui Kalidasa. Cum ar putea în 2026 un “mesager al norilor”, purtător de iubire, să fie relevant pentru un tânăr “digital”, care-şi declară dragostea pe smartphone?

Ai dreptate, doar că nu e vorba despre cine a primit mesajul și cum a ajuns acesta la omul respectiv.

Pentru mine, ceea ce contează cu adevărat este cum a fost redactat mesajul şi ce sentimente avea autorul său în acel moment. Povestea aceea e despre cineva care resimte lipsa iubitei, deci exista vyog, adică despărțire în sanscrită, iar această despărțire, care, pentru el, se rezuma atunci doar la o persoană de care-i era dor, ar putea fi astăzi o separare de țara ta sau de ceva ce ți-ai dorit cu adevărat să faci ca profesie, dar, pentru că aveai alte responsabilități, ai mers într-un alt loc ori ai ales un alt drum.

Așadar, pentru mine, accentul nu cade în acest caz pe discuţia dacă norul a adus mesajul sau dacă a fost o scrisoare trimisă prin poștă, e-mail sau mesaj pe smartphone, ci pe faptul că sunt separată de ceva care, cu adevărat, face o diferență în viața mea.

Cum procesez propriul content emoțional? Îmi pot restabili echilibrul interior, astfel încât să pot cel puțin exista în acest mediu, sau, pur și simplu, mă destram? Fiindcă sunt așa datorită acelei despărțiri.

Uite, în ce mă priveşte, toată viața mi-am dorit să rămân în țara mea, în propriul meu oraș, dar soarta a avut alte planuri, aşa că, la vârsta de 24 de ani, am părăsit India, iar de atunci și până acum, la vârsta asta, tot încerc să mă reîntorc, numai că destinul pare a nu ţine cont de ce-mi doresc.

De mai multe ori mi-am vândut proprietățile din altă parte și m-am întors în ţara mea, dar fie eu nu găseam de lucru, fie soțul meu nu găsea de lucru, așa că, pentru mine, acea ideea de despărțire este asociată cu țara mea, cultura mea, tradiția mea.

Atunci mi-am spus că pot să-mi creez un mediu care să fie compatibil, dar contemporaneizat, așa că, la prima vedere, casa mea e una tipic elvețiană, dar când deschizi ușa, parcă te-ai afla în India, fiindcă toți pereții, texturile, obiectele de artă, covoarele, mobilierul, totul este adus de-acolo, din ţara mea.

Ceea ce încerc să spun este că, pentru a face lucrurile relevante și utile, ceva trebuie schimbat şi este bine să te bazezi pe ceea ce simți.

Ai adus un discuţie raportul cu spațiul personal, iar asta mă face curios referitor la relația ta cu timpul, indiferent că e vorba de trecut sau de prezent. Te afli într-un oarecare echilibru sau, uneori, simți că reprezintă un oponent împotriva căruia trebuie să lupți?

Sunt destul de confuză în privinţa asta. Într-adevăr, câteodată, parcă aș fi într-o mașină a timpului și aș vrea să fac parte din trecut, aşa cum se scotea apa din fântână pe vremuri, când se lega frânghia de vas, acesta cobora ușor pentru că era gol, iar când îl trăgeai în sus, îţi foloseai mai mult unii mușchi pentru a-l aduce la suprafaţă.

Pe de altă parte, în prezent, pur și simplu apeși un buton și temperatura apei se schimbă sau, dacă lucrurile sunt coordonate prin voce, spui ‘apă’ și primești apă, deci schimbarea este foarte mare.

Mie îmi place să explorez lucrurile aşa cum erau atunci, dar şi cum sunt astăzi sau ce pot fi mâine, deci aș putea zice că, pentru mine, timpul înseamnă mereu aventură, aşa că îl pot considera un aliat… m-am împrietenit cu sentimentul meu față de timp şi îmi acord timpul necesar ca să pot înțelege.

Ca să merg mai departe cu exemplul, pe vremuri, în Rajasthan, unde sunt deșerturi întinse [deşertul Thar ocupă cam 6% din suprafaţa totală a Indiei – n.r.], pentru a aduce apă, femeile obișnuiau să pună pe cap câte o oală mare și să meargă pe jos kilometri întregi prin căldură, cu nisipul care le intra în ochi din cauza vântului şi le obliga să-şi acopere feţele… îți poți imagina cât de greu le era?

Când mă gândesc la felul în care se obținea apa pe vremuri și îl compar cu cel atât de accesibil din ziua de azi, apreciez valoarea apei mai mult și mă asigur că robinetul este complet închis atunci când nu-l folosesc, inclusiv din respect pentru femeile acelea care mergeau în adevărate pelerinaje pentru a aduce apă familiei.

Așadar, am devenit prietenă cu timpul meu şi, fără a spune că totul este foarte religios în orice privință, pentru că fac şi eu greșeli, ca orice om, perspectiva asta scoate la iveală o latură mai bună din mine, iar modul în care îmi folosesc timpul este productiv în acest sens.

Spațiul și timpul, dimensiunile care îţi definesc mediul personal ajung, inevitabil, să-ți influențeze alegerile artistice. Sunt problematici sau teme care te interesează în clipa de faţă mai mult decât altele în ceea ce privește reflectarea lor în performance-uri?

Cum se poate adapta o tradiție milenară la corpul de azi

În acest moment, înclin mai mult spre găsirea unui balans interior care să ne permită să facem față diverselor situații, pentru că totul a devenit atât de rapid, de agitat și de schimbător încât, dacă nu suntem echilibrați, reacționăm într-un mod foarte imprevizibil.

Una din temele care îmi aduc echilibru, de exemplu, e legată de vocabularul meu de mișcare, care nu mai este doar cel al dansului clasic indian, deoarece am studiat yoga, tai chi, dar şi alte forme de arte marțiale. Dacă nu pot dansa eu însămi, fiindcă, la vârsta asta, corpul meu nu-mi permite să propun ceva nou, îi observ pe ceilalți pentru a vedea ce mușchi folosesc şi, timp de mai mulți ani, am colaborat cu specialiști în știința sportului din Marea Britanie ca să înțeleg cum s-a schimbat corpul.

Guru-ul meu de acum 50 de ani respira un alt aer, mânca altceva decât ceea ce mănânc eu, iar copiii mei consumă altceva – alimente congelate, conserve și conservanți -, nivelul de poluare, apa, totul s-a schimbat în jur, aşa că rezultatul nostru nu poate fi la fel ca înainte, nu-i așa?

Prin urmare, trebuie să adaptăm tehnicile clasice la noul corp. Tinerii de azi nu pot dansa așa cum o făceam eu acum 40 de ani şi cu atât mai puţin cum o făcea maestrul meu cu încă 40 de ani în urmă, întrucât corpul s-a schimbat şi a devenit cumva mai instabil și mai fragil.

Cercetarea mea se concentrează în special pe studierea modului în care se pot întări anumiți mușchi şi pe elaborarea unui program alimentar pentru dansatorul de astăzi, pentru că, din punct de vedere mental, putem gestiona aceste schimbări de ordin fizic. În fond, nu putem aștepta rezultate dacă nu oferim organismului stimulii potriviți. Văd că mulți dansatori, inclusiv dintre ai mei, se confruntă cu accidentări şi degeaba petrecem între 10 și 20 de ani înțelegând și studiind un stil de dans, dacă o singură accidentare poate distruge totul.

Pentru a evita acest lucru, am dezvoltat o tehnică bazată pe știință și yoga, care se numește PCT, Tehnica Pali Chandra. Nu am folosit în nume “Kathak”, deoarece PCT se bazează pe Kathak-ul clasic, însă e altceva, pentru că mi-am asumat responsabilitatea de a-l transforma într-o tehnică centrată pe prevenirea accidentărilor şi nu atât pe vindecare interioară sau împărtăşire de poveşti.

De fapt, merg împotriva voinței și dorințelor guru-ului meu, dar nu am ce face… mânca unt în forma sa cea mai pură, iar eu mănânc ceva diferit.

Revenim astfel la Kathak, forma de dans tradiţional indian pe care o practici în spiritul influentei gharana Lucknow, oraşul în care ai copilărit. Ca să înţelegem cum ai ajuns la PCT, care sunt trăsăturile definitorii ale Kathak, inclusiv ca tehnică de interpretare?

Toate cele opt forme de dans clasic din ţara mea se bazează pe storytelling, dar fiecare dintre acestea se diferenţiază la nivel de două componente: tehnica şi narațiunea. Kathak se concentrează mult mai mult pe poveste decât celelalte, deoarece aria geografică acoperită de acest dans este foarte vastă, întinzându-se de la Nisipurile Arabiei până în Assam, Bengal, Bihar, Uttar Pradesh, Punjab, toată această centură înspre Kashmir, cel puțin până în Maharashtra.

Așadar, avem în Kathak influența persană, dar şi urdu, farsi sau arabică… toate aceste limbi și culturi îşi fac simţită prezenţa într-un fel sau altul, alături de sanscrită, hindusă, awadhi şi asameză. Zona este atât de vastă încât fiecare regiune îşi avea propriile poveşti originale referitoare la felul de nori care se formează acolo, la soiurile de flori sau de păsări care trăiesc prin partea locului, deci bogăţia de narative autentice este extraordinar de mare.

În schimb, celelalte forme de dans provin toate din peninsulă, iar regiuni precum Kerala, Tamil Nadu şi Karnataka sunt foarte apropiate una de alta, așadar poveștile lor erau foarte asemănătoare. Mai mult, nu doar poveștile noastre erau inedite, dar Kathak a fost singurul stil de dans care a preluat muzica hindustană din tradiţia Carnatică. Altfel spus, zona noastră a dat naştere unei forme de expresie realmente aparte.

De la temple la Curțile Mogule și YouTube

Tehnica s-a schimbat de-a lungul timpului şi nu se poate vorbi de o continuitate, de o structură fixă a dansului, iar mișcarea nu poate fi interpretată sau conservată prin intermediul cărților sau a altor materiale tipărite, tocmai pentru că este mișcare, iar pe atunci oamenii nu aveau internet sau camere de filmat… acesta e unul dintre motivele pentru care, în 2005, am început să postez elementele de bază ale Kathak-ului pe pe YouTube.

Am vrut ca acest dans să ajungă în sufrageria tuturor şi toată lumea să aibă acces la el, nu doar clasa privilegiată care își putea permite să-l învețe, cum se întâmpla cu mulţi ani în urmă. Trebuia spulberat clasismul că cei care nu dispun de resursele necesare pentru a învăța dansul clasic n-ar trebui să aibă senzaţia că nu este pentru ei.

Dansul ar trebui să fie accesibil oricui dorește să îl practice şi să fie disponibil la un preț minim sau chiar gratuit… iată motivul pentru care mi-am dorit cu adevărat ca toată lumea să aibă parte de ceva ce mi-a fost oferit mie pentru că făceam parte dintr-o anumită clasă socială. De ce ar trebui ca doar o mână de oameni să beneficieze de asta?

Asemenea ţie, sunt mulți oameni care își dedică o lungă perioadă de timp studiului și perfecționării practicii lor Kathak. De fapt, ce se studiază atâta vreme? Există etape clare de învățare?

Există o singură tehnică, la fel ca în balet, unde ai nevoie de ani întregi pentru ca plié-urile, toate acele poziții și alinierea corpului să devină modul tău natural de a te mișca. Studiul oricărui dans clasic necesită mult timp şi există numeroase niveluri, pe palierele de începători, intermediari și avansați, care sunt adaptate în funcție de capacitatea fiecăruia de a parcurge programa.

În dansul clasic indian, deoarece implică o mulțime de elemente de literatură, filosofie și psihologie, toate aceste subiecte care ţin de abordarea antropologică fac parte din programa de studiu. Astăzi, studenții de la Dans sunt supuși unui stres considerabil mai mare decât cei din generaţia mea, fiindcă trebuie să învețe inclusiv marketing, publicitate şi management, dar dacă e să mă limitez la învățarea tehnicii dansului, reiterez faptul că aici nu este vorba doar de mișcarea fizică, ci și de originea acestei mișcări, de procesul său evolutiv, de modul în care aceeași mișcare a fost realizată şi poate fi prezentată în epoci diferite.

Cum interpretează bărbații o anume mișcare şi cum o abordează femeile? Unde duce această mișcare? De unde provine povestea pe care o spui şi de ce e structurată astfel? Ei bine, toate aceste întrebări trebuie avute în vedere pe parcursul anilor de studiu al dansului.

Abhinaya și arta de a fi înțeles

Când ți-ai încheiat studiile universitare, în 1991, ai primit un premiu prestigios, Lachhu Maharaj Award, pentru stăpânirea excepțională a artei expresiei, Abhinaya. Dă-mi, te rog, câteva detalii despre acest concept mai puţin familiar publicului european…

Conceptul Abhinaya este format din două cuvinte: ‘Abhi’ și ‘Naya’. Primul înseamnă „a lua”, iar cel de-al doilea „spre”, așadar semnificaţia generică este că duci ceva către cineva.

În esenţă, exact acesta este rolul unui performer. Trebuie să preia poveștile, experiențele sau filosofiile oamenilor, indiferent dacă sunt din trecut sau din prezent, şi să le ducă spre publicul său, deci tehnica de exprimare nu se referă doar la poveștile artistului interpret, ci la poveștile tuturor. Să poţi lua povestea oricui, să o exprimi în fața publicului, iar acesta să o înțeleagă… aceasta este arta Abhinaya.

Iar unul dintre guru pe care i-am avut a fost “regina Abhinay”, Kapila Raj [legendara dansatoare Kathak din gharana Lucknow, decedată în 2014 – n.r.], care cunoștea la perfecţie elementele de bază şi era capabilă să transmită oricare dintre Rasa, pur și simplu fixându-se într-una şi apoi trecând pe nesimţite la o alta.

Din nou, problema a fost că nu voia să o facă în fața camerelor de filmat şi, cu toate că mă simţea privilegiată văzând-o, aveam frustatrea că nu pot s-o vadă şi alte sute sau mii de oameni. I-am cerut atunci să-mi împărtășească tehnica ei și am înregistrat-o pentru a o transmite către lume… iar dansul are  acum milioane de adepți prin intermediul meu doar pentru că a devenit accesibil.

Așadar, ideea este să împărtășim și apoi să lăsăm la latitudinea celorlalți să decidă până la ce nivel vor să ajungă cu explorarea. Depinde de fiecare cât de mult vrea să aprofundeze subiectul, este alegerea sa, dar măcar informația o are la dispoziţie… altfel, n-ar ști, poate, încotro să se îndrepte.

Presupun că erai conştientă însă de riscul de a nu fi înțeleasă pe deplin această formă de expresie pur tradiţională dincolo de spaţiul cultural indian. Ce te-a motivat constant să apari în faţa publicului?

Cred că, la mine, a fost ceva înnăscut. Mi-aș dori să pot să-mi asum meritul ăsta, dar e ceva legat mai degrabă de destinul sau de ADN-ul meu, nu știu exact, adică am avut întotdeauna încrederea necesară să ies în față și să-mi spun povestea fără a-mi fi teamă că voi fi înțeleasă greșit sau deloc.

Dacă nu reușeam din prima, mă întorceam la același public sau, cel puţin, la același festival. ‘Îmi puteți oferi din nou acea scenă? Pentru că am încercat deja într-un fel, dar n-a funcționat şi aş vrea să prezint aceeași poveste într-un mod diferit.’… şi, de cele mai multe ori, într-o formă sau alta, aveam parte de un răspuns din partea publicului.

Publicul a contribuit într-o mare măsură la ceea ce sunt eu astăzi, adică m-a ghidat mereu, m-a provocat, m-a criticat, în fine, a făcut ca lucrurile să se întâmple pentru mine.

Ca performer, dacă nu ai „rasik”, Rasa nu va veni…. sunt convinsă de asta asta şi, prin urmare, am un mare respect pentru publicul meu. Cred cu tărie în feedback, fiindcă nu vreau doar ca ei să vadă, să aplaude, să strige ‘Bravo! Bravo!’ și apoi să plece… nu, eu vreau să vorbesc cu spectatorii, așa că le înmânez chestionare de feedback, le notez adresele de e-mail, organizez mici întâlniri după spectacol sau îmi trimit echipa cu telefoane și reportofoane ca să le înregistreze reacțiile.

Și am observat că atunci când oamenii nu mă cunosc, tind să fie mai sinceri şi îmi spun ce au înțeles și ce nu, iar eu, în felul acesta, îmi dau seama ce trebuie să fac sau cum să continui să fac ceea ce cred cu adevărat. Asta nu înseamnă că schimb totul în funcție de persoana care mă urmărește sau care îmi face observaţii, pentru că vreau să-mi spun și eu povestea, dar, cel puțin, știu în ce măsură sunt înțeleasă de către public.

Integrarea a diverse forme de dans occidental în spectacole pe care le-ai semnat în calitate de coregrafă și regizoare, precum Amore, are vreo legătură cu nuanţarea dialogului cu anumite tipuri de public?

Nu chiar. Sinceră să fiu, asta este o nevoie foarte personală. Am învățat stilul meu de dans, dar când văd alți oameni dansând și există acolo ceva care mă fascinează realmente și mi se pare foarte incitant sau atractiv… îmi vine să fac și eu la fel. Doar că nu pot, fiindcă aceia sunt dansatori care au învățat stilul respectiv de-a lungul a multor ani, așa că ceea ce fac în cele din urmă este să îmbin stilul lor de dans cu al meu și ajungem să colaborăm.

Destui oameni încearcă să danseze exact ca ei, dar eu nu vreau să fac o imitație palidă a ceva care e deja reprezentat foarte bine. Nu știu să dansez Flamenco, deci cum aș putea să învăț asta în două zile sau chiar în doi ani? Ar fi o batjocură la adresa artei lor. La fel, cum ar putea ei să danseze Kathak, pe care eu l-am practicat pe parcursul a atâția ani?

De fapt, nu ştiu, poate că ei sunt talentați şi pot să o facă, dar eu nu pot, așa că încerc să identific un artist de talia mea, de nivelul meu, astfel încât să putem face dreptate ambelor forme de dans. Exemplul pe care l-ai dat, Amore, este o poveste în care apar mai multe forme de dans, de la Kathak şi Flamenco până la balet şi dans contemporan, iar toți performerii au stilul lor. Lucrurile, de fapt, stau foarte simplu: împărtășim povestea, împărtășim muzica, dar nu împărtășim dansul.

Cum se desfăşoară însă procesul creativ în cazul unui asemenea performance pe care îl pui în scenă? De la cum ajungi la poveste până când apare muzica în boxe, care sunt etapele?

În primul rând vine conceptul, definit printr-o singură frază, care se dezvoltă apoi pe câteva pagini, până se transformă într-o poveste… pentru că toată lumea vrea să audă o poveste. Încă din copilărie suntem obișnuiți să ascultăm povești și asta este ceea ce ne rămâne în memorie.

Orice aspect intelectual, dacă îl prezinți sub forma unei povești, oamenii par să-l rețină mai bine, așa că odată ce povestea îmi devine limpede, decid ce altă formă de dans să aleg – sau dacă rămâne doar propria mea formă de dans – și care va fi vocabularul de mișcări, astfel încât coregrafia mea să fie suficient de puternică și nu muzica să fie cea care îl face pe dansator să se mişte.

Realizez apoi o schiță a dansului, a mișcărilor, şi abia după aceea încep colaborarea cu cei la care m-am gândit să compună muzica potrivită dansului meu. De obicei, se procedează invers, adică, în dansul clasic, muzica este deja stabilită şi tu trebuie să îți adaptezi dansul la ea, numai că eu nu vreau să fac asta. Sunt dansatoare și, mai mult, am avut norocul să am parte de mentori foarte buni, astfel încât am reușit să mă dezvolt singură până la nivelul de bună coregrafă, așa că procesul meu creativ se desfăşoară în tăcere, fără muzică.

Am doar un metronom care indică ritmul, ca să nu-mi irosesc timpul într-un mod greșit, şi îmi concep mișcările de dans exclusiv pe baza operei literare sau a poveștii derivate din concept pe care vreau să o prezint. În Kathak, avem doar ritmul stabilit, metrica este fixă, iar ceea ce faci între măsuri este flexibil, depinde de aptitudinile și de nivelul dansatorului, şi nici în Flamenco nu poți stabili totul dinainte, pentru că este foarte spontan, aşa că de-abia spre final îi invit pe compozitori și pe muzicieni să compună coloana sonoră pentru dansul meu.

De obicei, eu dansez mișcările, iar ei le văd şi compun muzica în funcție de acestea, apoi înregistrăm totul sau îi instruim pe oameni să o facă live, pentru ca, în cele din urmă, să definitivăm coregrafia propriuzisă a întregului spectacol. Evident, vin apoi repetiții, repetiții și iar repetiții, producția și, în final, premiera.

Dincolo de scenă, predai dansul Kathak inclusiv pe platforme online, pentru că: “Scopul meu este să-i aduc pe oameni cât mai aproape de artă și să le ofer puterea de a se exprima pe ei înşişi.”. Prin urmare, crezi că avem acum o problemă în a ne exprima ca individualităţi?

Eu așa cred. Oamenii nu reușesc să transmită ceea ce vor să spună sau, cel puțin, chiar dacă o spun, tonul pe care îl folosesc este interpretat greșit… mai rău decât să rămână neînțeleși, sunt înțeleși greșit.

Așadar, vreau să împărtășesc această tehnică de a te exprima în așa fel încât să fii înțeles. Vezi tu, scopul nu este să îţi spui povestea, scopul este să fii înțeles, iar cel care o ascultă este foarte important. În lumea de azi, văd mulți oameni care spun pe un ton declarativ: ‘Vreau să vorbesc despre asta sau vreau să fac aia.’. Bine, bine, dar ce se întâmplă? Îi ascultă cineva cu adevărat?

Trebuie să-ţi adaptezi mereu mesajul în funcție de ascultător, fără să pierzi din vedere ceea ce vrei să spui, deci, pentru mine, este foarte important să pot oferi puterea de a spune ceea ce vrei să spui într-un mod pe care publicul tău să-l înțeleagă. Vreau ca cei din public să devină ei înşişi performeri, iar eu să reprezint publicul lor… şi atunci, această reciprocitate de care vorbeam apropo de Rasa, se menține.

Postura din care vorbesc online nu este cea de entertainer, pentru că, la nivel de percepţie, vreau să fac parte din viața voastră de zi cu zi, așa că tratați-mă ca pe vecinul vostru sau prietenul vostru sau doar ca pe cineva pe care l-ați întâlnit, de la care ați auzit o poveste şi căruia, la rândul vostru, i-ați povestit ceva.

Trebuie să-ţi adaptezi mereu mesajul în funcție de ascultător, fără să pierzi din vedere ceea ce vrei să spui, deci, pentru mine, este foarte important să pot oferi puterea de a spune ceea ce vrei să spui într-un mod pe care publicul tău să-l înțeleagă.

Într-adevăr, în cartea ta, The Complete Works of Kathak, prezinți Katak drept o filosofie de viață artistică, deci mai mult decât o formă de dans clasic, iar acolo asociezi creativitatea cu disciplina şi ritmul, trei concepte existenţiale greu de armonizat. Cum ar trebui să ne raportăm la creativitate? Este un dar natural sau o abilitate ce poate fi perfecționată?

Cred că răspunsul se regăseşte în ambele aspecte.

Unii oameni sunt predestinați și se nasc cu acel tip de perspicacitate și interes, iar alții pot fi formați, li se pot oferi îndrumări și pot fi sprijiniți să devină creativi. Toată lumea posedă unul sau altul dintre aceste elemente, doar că, bineînţeles, ai nevoie de mediul potrivit, de formula potrivită, de educația potrivită, de îndrumarea potrivită, astfel încât creativitatea ta să câştige în inteligenţă.

Sigur că unii se nasc cu adevărat cu acest dar, cu talent, dar și aceștia au nevoie de îndrumare, așa că abordarea mea pleacă de la premisa că, atunci când ai la îndemână ingredientele potrivite, creativitatea apare şi, prin urmare… concentrează-te pe ingrediente. Odată ce ai ingrediente pure și autentice, creativitatea va fi a ta. Altfel, va fi o fotocopie a operei altcuiva. Poți să te lași inspirat de opera altcuiva, ba chiar ar trebui, fiindcă nu toată lumea va veni cu cea mai strălucită idee.

Inspirația o poți lua de la oricine și de oriunde, dar întrebarea e cum o adaptezi apoi la propriul tău mod de a vorbi, de a dansa, de a cânta sau de a juca teatru?

Modul în care te identifici cu acea idee necesită un tip adecvat de educație, iar eu cred cu tărie în asta. Următorul pas este observația. Fii parte din proces, ascultă şi privește, pur și simplu, iar creativitatea ta se va îmbunătăți.

Cartea mea, The Complete Works of Kathak, nu este doar o carte teoretică, de tipul ‘Aceasta este ecuația, aceasta este formula, aceasta este soluţa pentru a o descifra.’, nu, am scris-o din postura unui prieten, deci nu a profesorului cu două doctorate care vrea să țină o prelegere.

Chiar fraza de deschidere spune ceva de genul: ‘Este scrisă de o persoană care ura Tatkār, ce reprezintă baza Kathak-ului’, după care completez: ‘Gata, am spus-o!’. Sincer, chiar îl uram la început [termenul Tatkār desemnează folosirea picioarelor pe post de instrument muzical în dansul Kathak, tat însemnând “ritm” şi kar “bătaie” – n.r.], dar uitați-vă la ce nivel am ajuns acum… pentru că, în timp, atunci când depui efort şi te concentrezi asupra a ce faci, îți dai seama, eventual, că ceea ce credeai sau îţi imaginai iniţial nu era corect.

Așa că întreaga mea carte este despre a deveni prieten cu cititorul-dansator, eu scriind despre problemele mele şi despre greșelile pe care le-am făcut cu speranţa că nu le va repeta, iar dacă va putea să şi învețe ceva din aceste greșelile ale mele, va fi mai bine pentru el. Totul este foarte deschis, astfel încât cititorul sau, mai bine zis, dansatorul să nu fie inhibat și să fie dornic să realizeze ceva pe propiul drum.

Interviu de IOAN BIG

Foto header – Festival Namaste India FB