Anul trecut am făcut o excursie în țară, o călătorie pe care am construit-o pe patru stâlpi, așa cum în cosmogonia chineză lumea s-a așezat pe și între patru picioare de broască țestoasă. Stâlpii mei au fost două zone – Transalpina și Alba Iulia – și două restaurante – Syndicat Gourmet și Szikra. În jurul lor am ctitorit un univers de mini-vacanță din care fac aici o selecție a locurilor în care se mănâncă bine.

Doi cocoși, Horezu, Vâlcea

Un loc pe care în goana mașinii îl ratezi ușor, trecând pe lângă el într-o clipită fără să îi adresezi o fărâmă de gând, grăbit spre următorul oraș mare în care sigur ai mai multe opțiuni. Cu o arhitectură neutră, spații interioare largi și nespecifice, sau poate dimpotrivă, caracteristice categoriei sale de restaurant pe margine de drum național, Doi cocoși surprinde extrem de plăcut încă de la deschiderea meniului. Foarte rar am întâlnit preparate marcate ca fiind locale, iar aici sunt câteva numite produse tradițonale atestate. Mi-a amintit de tavernele grecești unde fiecare insula are propriile sale rețete. Am mâncat cârnați și carne la garniță cu ouă tăvălite, dar și sarmalele, rața pe varză și ciorba de fasole cu afumătură au fost extrem de bune. Ceea ce părea un compromis s-a dovedit a fi o masă excelență pe marginea drumului.

Szikra, Sfântu Gheorghe

Dacă o întâlnești pe Mădălina Sánta, chef-owner, îți va povești că floarea soarelui de pe terasă a apărut din semințele pe care le aruncă păsărelelor dimineața, iar plantele aromatice de pe lângă gard sunt udate cu apă rămasă de la spălarea legumelor. Mădălina militează contra food waste, iar Szikra poate oricând fi luat ca studiu de caz. În plus, meniul este inspirat din rețete locale mulți-etnice și bazat doar pe produse de sezon din regiune – județele Covasna și Harghita. Ceea ce se întâmplă în meniul Szikra sunt exerciții de creativitate și identitate comparabile cu multe alte restaurant de fine dining din lume.

Stâna lui Ștefanu, Novaci, Transalpina

O oprire binevenită pentru patru motive – respiri aer rece, hrănești măgărușii (nu uita să iei de acasă biscuiți simpli în acest sens), vizitezi micul muzeu cu obiecte tradiționale și mănânci un bulz pe grătar și un tocan de oaie. Acesta din urmă este înregistrat oficial ca produs tradiţional, primul din judeţul Gorj, prin eforturile Mărioarei Babu de la stână. Bonus – stâna în sine este foarte instagramabilă. Toamna trecută a ars, sper însă să renască ca un Phoenix pastoral local.

Mama Luța, Valea Ampoiului, Alba

Un detour perfect vara, când soarele arde aprig. Pensiunea este o oază de răcoare, cu rațe galeșe pe un mic iaz și pisici bătrâne și blânde. O oprire savuroasă și sățioasă, în care plăcintele sunt vedetă; delicioase în toate variantele – cu varză, cartofi sau brânză cu mărar; excelente sunt și tocănițele generoase cu hribi cu smântână și papanașii dolofani.

Bistro de l’Arte, Brașov

Dacă nu o urmărești încă pe rețelele sociale pe Oana Coantă, chef-owner Bistro, poate nu ar strica să o faci. Afli de la ea nu numai ce rețete vechi regionale și ingrediente de sezon are zilnic în meniu, ci și care sunt subiectele de interes pentru viața comunității. Totul pus pe masă într-un discurs direct, apetisant și profund identitar, la fel ca mâncarea pe care o pregătește. Mie mi-a rămas gândul la o clătită brașoveană și un pui confiat cu prune; alții jură pe cremeșul casei.

Kombinat, Sibiu

Cei de aici au un manifesto culinar care depășește sterilitatea valorilor la modă, afișate și uitate. Ei știu că orice schimbare de comportament de consum afectează în nenumărate feluri comunitatea și aleg să pună în farfurie ingrediente locale de sezon. Este un win-win – preparatele sunt delicioase, familiare și totuși noi (salata de roșii românești cu spumă de brânză veche de oaie de astă vară era genială) iar producătorii locali au o piață de desfacere.

Casa Timiș, Chitorani, Prahova

Pentru că este atât de aproape de București, Casa Timiș este perfectă pentru un brunch sau prânz leneș de duminică. Are o arhitectură neo-românească, cu cerdac și mușcate sub arcade din zidărie văruită curat în alb, conacul fiind construit de un discipol al lui Ion Mincu, în 1925. Meniul pune sub lumina reflectoarelor ingrediente locale al căror potențial este exploatat cu creativitate și tehnică – păstrăv afumat cu răzălăi în sos de leuștean, pastramă cu sos dumnezeiesc de Fetească Neagră, creme brulee cu brânză de capră. Desertul este un exemplu minunat de terroir în farfurie – cremă fină de cătină și blat de cacao îmbătat de parfum de trufă neagră răcorit de fructe de pădure în coulis și înghețată.

Bonus pentru cine este interesat de Dobrogea:

Taverna Le Gafish, Sarichioi, Tulcea

Un punct gastronomic local care ar putea deveni o destinație culinară în sine, dacă Cetatea Enisala din apropiere nu te convinge. Nu spune că nu îți place șalăul până nu îl guști pe cel de Razelm; pescarii vin la mal cu captura la câteva sute de metri de tavernă, ceea ce asigura o panoramă minunată peste lac. Meniul este scurt, limitat de obicei la cioba de pește, icre și pește pe plită cu roșii perpelite tot acolo; mujdei. Pot fi și raci, bibani, somn, caras sau singeri, proaspeți sau afumați. Simplu la vedere și incredibil de gustos.

M-aș bucura să aflu ce alte locuri știi și recomanzi călătorilor. Ne ajuți să o extindem? Scrie în comentarii locurile care merita gustate pe îndelete în țară.

• Recomandări de ADRIANA SOHODOLEANU

  Adriana Sohodoleanu este doctorand al Universitatii București cu tema de cercetare Noua Bucătărie Românească, gastronom și lector Fundația Calea Victoriei unde susține cursul online Introducere în istoria gustului.