Selma Dragoș scrie texte și creează spectacole pentru copii, care îi implică și pe părinți.
În proiectele ei, scena nu e doar un loc al poveștii, ci și un spațiu în care copiii și adulții trăiesc aceeași experiență, fiecare dintr-un alt unghi de înțelegere.
Întrebată cum arată un spectacol care se adresează copiilor și părinților în egală măsură, Selma spune că a ajuns la o formulă pe care o caută constant: „Adultul să plângă și copilul să râdă. Caut combinația aceea de straturi în care copilului nu îi spui că viața este grea, iar adultului îi arăți empatie, pentru că știi prin ce trece. În același timp, pentru copil păstrezi un strat de amuzament și de tandrețe care să îl protejeze de lucrurile pe care noi, adulții, le știm deja.”
Când vine vorba despre ce câștigă copiii și părinții când merg împreună la teatru, Selma crede că „În viața de zi cu zi, rareori ai 50 sau 60 de minute în care să stai alături de copilul tău și să privești în aceeași direcție. Este un lux. Calitatea acestei atenții comune – fără telefoane, fără întreruperi, fără să te ridici după un pahar cu apă – este foarte rară. Nu stai față în față punând întrebări și cerând răspunsuri. Pur și simplu împărtășiți aceeași experiență. Iar felul acesta de a sta împreună și de a privi în aceeași direcție, în timp ce simți reacțiile celuilalt, cred că îi apropie pe oameni.”
Despre importanța medierii după spectacol, Selma este de părere că „Experiențele teatrale pot deveni instrumente educaționale prin ceea ce numim mediere. Nu cred că trebuie să punem toată presiunea pe produsul artistic să livreze o lecție. Pentru ca experiența să devină una educațională, direcționată și către obiectivele unui cadru didactic sau ale unui părinte, este nevoie de mediere: adică de o discuție care să scoată la suprafață aceste posibile interpretări și să deschidă împreună cu copilul acele direcții care ți se par importante.”
Pentru că textele sale au fost montate atât pe scenă, cât și în producții radiofonice, am vrut să aflăm în ce fel diferă teatrul fizic de teatrul radiofonic, iar Selma spune că „La teatrul fizic poți vedea reacția copiilor direct, pentru că ești acolo, în sală, împreună cu ei. La teatrul radiofonic poți avea doar presupuneri despre felul în care ajunge povestea la ei. Cred că e important să îi educăm pe copii să își valorifice toate simțurile, iar poveștile audio îi pot ajuta să ia o pauză de la imaginea primită de-a gata și să își construiască propriile imagini.”
Pe finalul discuției am întrebat-o pe Selma ce povești mai funcționează astăzi pentru copii.
„Mi se pare greșită formula idealizării lumii în spectacolele și filmele pentru copii. De la o anumită vârstă, copiii nu o mai suportă. Văd ipocrizia și nu mai vor să consume spectacole sau filme care le spun că lumea este altfel decât o cunosc și o percep ei. Copiii încep deja să vadă cum este lumea și nu mai acceptă iluzii sau speranțe neconvingătoare. Trebuie să fii atent: să oferi o speranță credibilă”, consideră Selma.
