SELMA DRAGOŞ: „Nu mai funcționează spectacolele și filmele pentru copii care idealizează lumea”

Selma Dragoș este una dintre vocile importante ale dramaturgiei contemporane pentru copii

A absolvit secția de Regie a UNATC București și a urmat cursurile masteratului de Dramaturgie la Universitatea de Arte din Târgu Mureș. În prezent locuiește la Cluj-Napoca și colaborează la producții dezvoltate în întreaga țară.

La intersecția dintre teatru, cinema și educație

În 2026, textul său „Fereastra care n-avea somn” a stat la baza spectacolului radiofonic omonim realizat de Teatrul Național Radiofonic, în regia și adaptarea lui Mihnea Chelariu, producție distinsă cu Premiul UNITER pentru cel mai bun spectacol radiofonic.

Este a doua oară când numele Selmei Dragoș se regăsește într-un proiect recompensat cu un premiu UNITER, după „Povești invizibile” de Mihaela Michailov, spectacol pentru care a semnat direcția de scenă și care a primit, în 2024, Premiul UNITER pentru cel mai bun spectacol de teatru de animație / teatru pentru copii.

De aproape două decenii, Selma Dragoș activează la intersecția dintre teatru, cinema și educație, construind experiențe care îi aduc împreună pe copii și pe adulții din viața lor – părinți, profesori sau educatori. În centrul preocupărilor sale se află atât experiența artistică, cât și componenta de mediere. Selma este convinsă că experiența teatrală, care este și ea o formă de învățare, devine cu adevărat completă doar împreună cu medierea.

Am stat de vorbă cu SELMA DRAGOŞ despre ce învață copiii și adulții despre lume, dar și unii despre alții, atunci când împărtășesc aceeași experiență artistică, despre nevoia unor povești care să nu cosmetizeze realitatea și despre felul în care teatrul și cinemaul pot deschide conversații pe care, de multe ori, adulții nu știu cum să le înceapă cu proprii copii.

Fereastra care n-avea somn

„Fereastra care n-avea somn”, distins cu premiul UNITER pentru cel mai bun spectacol de teatru radiofonic în 2026, pornește de la un text scris de tine și vorbește despre frica de a crește și despre felul în care adulții pot influența, uneori subtil, experiența copilăriei. Ai gândit de la început textul astfel încât să aibă aceeași forță de adresare atât pentru copii, cât și pentru adulți?

Am scris textul ăsta în 2020, chiar înainte să înceapă pandemia, când tema creșterii era foarte prezentă pentru mine, și datorită copilului meu. Mă preocupa trecerea de la vârsta la care ești considerat copil, ți se permit multe lucruri, ești drăgălaș și primești afecțiune și atenție, la vârsta la care lumea începe să îți ceară lucruri. Inclusiv școala îți cere să fii mai obedient, mai disciplinat, apar temele și responsabilitățile.

Mă interesa momentul ăsta de trecere, în care copiii intră în ritmul în care trăim noi, adulții. Există și un regret legat de felul în care ei părăsesc universul acela în care pot fi foarte liberi. Părăsesc ritmul copilăriei ca să intre în ritmul capitalist al vieții noastre de oraș.

Dar mă interesa și să deschid pentru părinți un loc în care să poți regreta și tu, măcar puțin, cât de adult ai devenit. Și, mai ales, mă interesa Clujul, care devenise, așa cum este și acum, foarte intens ca trafic și ca ritm. Noi ne-am mutat aici tocmai pentru ritm, iar orașul începea să semene tot mai mult cu Bucureștiul. Pur și simplu, ciocnirea asta de ritmuri și nevoia de a intra în fluxul orașului ca într-un mecanism de ceas mi se păreau foarte constrângătoare.

Am scris despre asta din frustrarea mea reală de adult, pe care știu că o împărtășesc și alți adulți. Eu nu mă gândesc că scriu doar pentru copii, ci pentru copii și adulți împreună, ca să fie împreună în sală.

Sunt foarte mândră de textul ăsta și foarte bucuroasă pentru parcursul lui, pentru că simt că am descoperit formula de spectacol pe care mi-o doresc: adultul să plângă și copilul să râdă. Caut combinația aceea de straturi în care copilului nu îi spui că viața e grea, nu vrem să trimitem copiii plângând acasă, dar adultului îi spui: „Știu prin ce treci, trecem cu toții prin asta.” În același timp, pentru copil păstrezi un strat de amuzament și de tandrețe care să îl protejeze de lucrurile pe care noi, adulții, le știm deja.

Proiecte educaționale

Multe dintre proiectele educaționale în care ești implicată îi aduc împreună pe copii și adulți, pornind de la subiecte despre care se vorbește prea puțin în familie sau la școală. Ce fel de conversații crezi că pot deschide aceste întâlniri între copii și adulții din viața lor?

Cred că sunt lucruri despre care nu vorbim fie pentru că sunt tabu, fie pentru că sunt atât de încastrate în viața noastră, încât nici măcar nu apar ca subiecte de conversație. De exemplu, schimbarea asta de ritm și felul în care se simte ea, cu toate constrângerile care vin la pachet, nu este ceva ce discutăm empatic și explicit, pentru că pare pur și simplu parte din procesul de creștere.

Mai degrabă auzi: „De acum ești mare.” Mai rar vine și explicația că, de fapt, toți trebuie să ne străduim să fim mari tot mai multe ore din zi, în timp ce, pe dinăuntru, niciunul dintre noi nu se simte chiar atât de mare. Cu toții tragem de noi mai mult decât ne este confortabil.

În textul ăsta am încercat să articulez tocmai lucrul acesta, pentru că nici eu nu vorbisem cu fiul meu despre el. L-am înțeles și l-am formulat prin scris. Iar în alte texte am încercat să articulez alte lucruri despre care nu vorbim, din motive diferite. Cred că acesta este unul dintre rolurile importante ale unor astfel de proiecte: să pună în cuvinte experiențe pe care le trăim cu toții, dar pe care rareori le discutăm deschis.

Teme dificile pentru copii sau incomode pentru adulți

Ai pomenit despre lucrurile pe care rareori le discutăm deschis, deși fac parte din experiența noastră de zi cu zi. În spectacolele și textele tale ai adus în discuție teme considerate adesea dificile pentru copii sau incomode pentru adulți. Care sunt câteva dintre subiectele pe care ai simțit nevoia să le pui în cuvinte și să le aduci în spațiul dialogului?

Până acum am vorbit, în texte și spectacole, despre certurile dintre părinți și divorț, despre capitalizarea copilului de către familie și comunitate, despre copilul considerat „special”. Am vorbit despre tensiunea dintre adulți și copil atunci când copilul își caută libertatea, despre violența în familie.

Dar să știi că nu m-am atins niciodată de subiectul educației sexuale. Chiar nu știu de ce. Chiar mi-am pus întrebarea asta. Eu scriu aproape întotdeauna despre etapele prin care trec împreună cu fiul meu. Am trecut și prin discuțiile despre sexualitate, dar nu am simțit nevoia să fac spectacole despre asta. Nu știu exact de ce. Poate că e cazul. Poate chiar e cazul.

Spectacol radiofonic

Revenind la „Fereastra care n-avea somn”, spuneai că textul a fost scris în 2020. Cum s-a întâmplat ca acest text să revină în atenție acum și să ia forma unui spectacol radiofonic?

Oana Cristea Grigorescu l-a ținut pe lista ei de texte pe care își dorea să le producă. Eu l-am scris în 2020, chiar înainte de pandemie, pentru un call de dramaturgie lansat de miniReactor, fosta platformă pentru copii a Teatrului Reactor din Cluj-Napoca. Era un text la care mă gândeam de multă vreme și pe care, în cele din urmă, l-am trimis. A fost pus în scenă de Dragoș Alexandru Mușoiu. Am făcut modificări la text, după nevoile spectacolului așa cum îl vedea Dragoș.

După aceea a venit pandemia. O parte dintre repetiții s-au desfășurat în perioada aceea, iar spectacolul s-a jucat cu public doar de câteva ori. A existat și o înregistrare online, dar nu este același lucru.

Oana Cristea Grigorescu a văzut atunci spectacolul și mi-a spus că și-ar dori să îl producă sub forma unui spectacol radiofonic. A păstrat ideea asta ani la rând, până când a apărut contextul potrivit pentru ca proiectul să fie realizat de Radiodifuziunea Română. Mă bucur foarte tare că acesta a fost momentul în care s-a întâmplat, pentru că acum spectacolul este disponibil gratuit pe platforma eteatru.ro și asta înseamnă că textul poate ajunge la foarte mulți oameni și poate fi ascultat oriunde.

Puterea cuvântului și a imaginației

„Fereastra care n-avea somn” nu e prima ta expriență în spectrul teatrului radiofonic, un mediu care se bazează pe puterea cuvântului și a imaginației. Cum te raportezi la această libertate a spectatorului de a-și construi singur imaginile când scrii, mai ales într-o perioadă în care suntem obișnuiți să le primim gata făcute?

Îmi place foarte mult să creez imagini din cuvinte. Când scriu, îmi imaginez de multe ori că mijloacele vizuale ale spectacolului sunt minimale și convenționale, pentru că încerc să construiesc, prin limbaj, imaginile care devin principala materie cu care lucrează spectatorul.

Când eram tânără, primul meu job a fost la radio. Am fost DJ într-o perioadă în care încă băgai caseta și scriai pe ea. Cred că am rămas cu o nostalgie pentru radio și pentru „Noapte bună, copii!”, emisiunea în care ascultam povești în fiecare seară. Mi se pare că este un mediu foarte valoros și astăzi. În plus, cred că îi poate ajuta pe copii să separe experiența auditivă de cea vizuală.

Chiar înainte să ne vedem am fost la o clasă de a 5-a cu care exact asta am încercat să facem: am creat un spectacol de teatru labirint care excludea, în anumite momente, văzul. Am lucrat cu auzul, cu simțul tactil și cu cel olfactiv, tocmai pentru a reduce puțin presiunea vizuală la care suntem supuși și noi, și copiii.

De aceea mă interesează foarte mult cum se aud lucrurile. Pentru mine, cuvântul este mai important decât imaginea. Nu pentru că așa ar trebui să fie teatrul în general, ci pentru că eu sunt, pur și simplu, un om al cuvintelor mai mult decât un om al imaginii.

Povești invizibile

Ce se schimbă în felul în care copiii trăiesc o poveste atunci când aceasta ajunge la ei doar prin text, citit sau rostit?

La teatrul fizic poți vedea reacția copiilor direct, pentru că ești acolo, în sală, împreună cu ei. La teatrul radiofonic pot avea doar presupuneri despre felul în care ajunge povestea la ei. Îmi amintesc de spectacolul „Povești invizibile”, realizat la Teatrul Gong din Sibiu împreună cu Mihaela Mihailov. Acolo am observat ceva foarte interesant. Am pornit de la lumea copiilor nevăzători și ne-am propus să facem un spectacol pentru ei, pe care apoi să-l adaptăm și pentru copiii văzători.

A fost o coproducție între Centrul de Teatru Educațional Replika (București) și Teatrul Gong (Sibiu) și acolo am văzut cât de profundă poate fi fascinația pentru ceea ce auzi atunci când atenția se mută asupra sunetului, asupra lucrurilor pe care le simți cu degetele și asupra celorlalte simțuri.

Cred că e important să îi educăm pe copii să își valorifice toate simțurile, iar poveștile audio îi pot ajuta să ia o pauză de la imaginea primită de-a gata și să își construiască propriile imagini. În același timp, s-a schimbat foarte mult și contextul în care ascultăm povești audio. Eu ascult cel mai des teatru radiofonic sau podcasturi când mă plimb ori când conduc. Nu mai există atât de des experiența aceea de a sta într-un fotoliu, cu ochii închiși, și de a asculta într-o atmosferă intimă. Cred că schimbarea asta influențează și felul în care creatorii de conținut radiofonic se raportează la spectacolele pe care le fac.

Spectacolul – spațiu de întâlnire

Fie că se întâmplă pe scenă sau audio, pentru tine spectacolul e un spațiu de întâlnire. Care e câștigul atunci când copiii și părinții privesc în aceeași direcție și trăiesc împreună aceeași experiență artistică?

De exemplu, în momentele în care urmărești împreună un spectacol, copii și părinți deopotrivă, și trăiești aceleași emoții. Părinții află lucruri despre copiii lor observând la ce reacționează și cum reacționează. Doar asta mi se pare deja foarte prețios. Am auzit de multe ori părinți spunând după spectacole că au fost surprinși: copilul a râs într-un moment pe care ei îl credeau înfricoșător sau a fost atent la ceva la care nu s-ar fi așteptat.

Din punctul meu de vedere, teatrul pentru copii poate fi, în primul rând, o experiență educativă pentru părinți. Personal, cred că un mesaj didactic transmis direct copiilor într-un spectacol este redundant. Mi se pare mai important ca ei să aibă o experiență emoțională decât să li se spună explicit care este lecția pe care trebuie să o învețe. Pentru că, atunci când urmărești un spectacol, înveți inevitabil ceva despre tine și despre lume, chiar dacă nimeni nu îți explică exact ce ar trebui să înveți. Am încredere în copii că învață.

Cred însă că experiențele teatrale pot deveni instrumente educaționale prin ceea ce numim mediere. Nu cred că trebuie să punem toată presiunea pe produsul artistic să livreze o lecție de tipul: „Dragi copii, nu e frumos să vorbiți urât.” În schimb, activitățile care au loc în jurul spectacolului pot ajuta la extragerea unor sensuri și învățăminte, uneori chiar diferite de cele pe care le-au avut în vedere artiștii.

Interacțiunea de genul acesta cu spectacolele este foarte importantă dacă vrem să păstrăm deschiderea către texte contemporane, limbaje mai abstracte și forme artistice diferite de cele cu care suntem obișnuiți. De aceea, eu văd medierea ca pe experiența educațională propriu-zisă, în timp ce experiența teatrală rămâne una profund umană, care vine, implicit, cu creștere.

În viața de zi cu zi, rareori ai 50 sau 60 de minute în care să stai alături de copilul tău și să privești în aceeași direcție. Este un lux. Calitatea acestei atenții comune – fără telefoane, fără întreruperi, fără să te ridici după un pahar cu apă – este foarte rară. Nu stai față în față punând întrebări și cerând răspunsuri. Pur și simplu împărtășiți aceeași experiență. Iar felul acesta de a sta împreună și de a privi în aceeași direcție, în timp ce simți reacțiile celuilalt, cred că îi apropie pe oameni.

Medierea după reprezentație

În contextul experienței împărtășite între copii și părinți, cât de importantă este medierea după reprezentație, atât pentru a-i ajuta pe copii să înțeleagă și să aprofundeze ceea ce au văzut pe scenă, cât și pentru a-i sprijini pe adulți să interpreteze experiența într-un mod constructiv, fără a o percepe ca pe o amenințare la adresa propriilor convingeri sau roluri parentale?

Cred că un spectacol bun lasă deschise mai multe căi de interpretare. Ne uităm la același lucru, dar fiecare proiectează altceva în el. Pentru ca experiența să devină una educațională, direcționată și către obiectivele unui cadru didactic sau ale unui părinte, este nevoie de mediere: adică de o discuție care să scoată la suprafață aceste posibile interpretări și să deschidă împreună cu copilul acele direcții care ți se par importante. Nu pentru că „așa a vrut artistul să spună”, ci pentru că asta este ceea ce ai văzut tu și ceea ce ai vrea să împărtășești mai departe.

Cred că un spectacol, în sine, este deja o experiență culturală, estetică și, inevitabil, o experiență de învățare. Dar ceea ce am învățat mai exact și ce facem mai departe cu acea experiență sunt lucruri care se clarifică în momentul medierii.

Aș mai adăuga ceva legat de nevoia acesteia. Mult timp, spectacolele pentru copii au fost construite în jurul acelorași povești: „Punguța cu doi bani”, „Păcală”, „Ursul păcălit de vulpe” și altele similare. Cred că aceste povești au fost atât de frecvent folosite în școală și în teatru tocmai pentru că nu mai aveau nevoie de mediere: erau deja cunoscute, iar copilul, chiar și într-un context mai haotic, știa oricum despre ce este vorba.

Lucrurile stau diferit cu poveștile contemporane sau cu rescrierile contemporane. Aceste spectacole au nevoie de mediere, pentru că nu mai oferă un traseu prestabilit, iar atunci este important să știi ce a văzut copilul, ce a înțeles, să explorezi împreună cu el și să îi acorzi timp pentru asta. În ultimii ani, odată cu apariția tot mai multor texte contemporane în teatre, și formele de mediere s-au diversificat. Centrul de Teatru Educațional Replika din București face asta de 10 ani. Între timp activitățile de mediere au devenit prezente în tot mai multe locuri. Cred că astăzi sunt tot mai puține situații în care cineva mai trebuie convins că experiența teatrală devine cu adevărat completă doar împreună cu medierea.

Întâlniri cu publicul

Când lucrezi la spectacole sau proiecte pentru copii, ce tip de situații sau contexte ți se par provocatoare din perspectiva întâlnirii cu publicul?

Când lucrez la un spectacol pentru copii, lucrul de care mă tem cel mai tare, și știu că această teamă este împărtășită și de actori, sunt acele reprezentații cu foarte mulți copii în sală, aduși de grădinițe sau școli, însoțiți de puțini adulți și care, foarte repede, devin o masă neliniștită. Mă preocupă ce se întâmplă în aceste contexte de joc și cum se modifică relația actorului cu spectacolul. Acest tip de întâlnire poate duce la o anumită uzură a lui. În același timp, știu că teatrele pentru copii depind în mare măsură de aceste reprezentații, care aduc mult mai mult public decât spectacolele în familie, și asta este o realitate importantă.

Lucrând și la cinema, am observat același lucru: majoritatea copiilor ajung la film sau la spectacol însoțiți de educatoare, învățătoare sau diriginți, și mult mai rar de părinți. Mi se pare important ca părinții să nu lase exclusiv școlii responsabilitatea contactului copiilor cu cultura.

Educația culturală se construiește și în familie. Școlile fac un lucru esențial atunci când includ ieșiri la teatru sau cinema în programele lor: copiii ajung să cunoască instituțiile culturale, să știe unde sunt și cum funcționează. Dar nu e suficient ca doar școala să facă acest lucru.

Ca părinte știu cât de puțin timp rămâne pentru astfel de lucruri pe lista zilnică. Într-un fel mă frustrează, în alt fel înțeleg foarte bine această realitate.

Îmi doresc spectacole care să fie trăite împreună de copii și adulți, nu spectacole gândite exclusiv pentru sute de copii. Există instituții care fac foarte bine acest tip de spectacole de masă, dar este un alt tip de limbaj și un alt tip de teatru, care pe mine mă interesează mai puțin.

Educație prin cinema

Pentru că ai amintit de implicarea ta și în programe dedicate copiilor de educație prin cinema, în ce fel diferă această experiență de cea din teatru și ce anume ai dus cu tine dintr-un mediu în altul?

Mă ocup de programele pentru copii și de lucrul cu școlile la Cinema ARTA din Cluj-Napoca, iar acolo am dus mai departe experiența și preocupările mele legate de medierea produsului artistic către copii, profesori și părinți. Ce face lucrurile mai simple în cazul cinematografiei e faptul că o proiecție de film nu depinde de prezența fizică a artiștilor.

În plus, filmul nu este un produs care se degradează dacă publicul este mai neliniștit sau care „crește” în calitate dacă publicul este foarte rafinat. Din acest punct de vedere, mi se pare un mediu mai stabil și mai flexibil: poți lucra cu fragmente, poți relua secvențe, le poți analiza, poți reveni asupra lor.

Ce am încercat să duc dintr-un domeniu în altul este ideea de interacțiune activă cu ceea ce ai văzut. Nu întrebarea clasică „ce au vrut să spună artiștii”, ci mai degrabă „ce am văzut eu aici”. Dacă am reținut anumite momente din film sau din spectacol, dacă m-au atins, ce ancoră personală m-a făcut să reacționez acolo? De ce am râs? De ce un moment mi s-a părut plictisitor? De ce anumite personaje nu mi-au fost simpatice?

Cred că discuțiile de după vizionare sau după spectacol sunt locul în care apare cu adevărat învățarea: despre sine și despre ceilalți. Și asta încerc să fac și în teatru, și în film: să deschid spațiul pentru acest tip de reflecție.

Ce spectacole sau filme pentru copii și părinți, care ți-au rămas aproape și care pot deschide astfel de conversații între ei, ai recomanda?

La Teatrul de Păpuși Puck din Cluj este spectacolul „Dracula. Despre cum am devenit monstru”, nominalizat Premiile UNITER 2026 la categoria cel mai bun spectacol de animație / pentru copii. E un spectacol non-verbal care face exact lucrul ăsta care îmi place foarte mult: vorbește la mai multe niveluri în același timp.

Copilul de șapte ani vede o poveste amuzantă cu Dracula, care e singur și are probleme cu localnicii, iar adultul vede o poveste despre excludere, despre tristețe și însingurare. Și pot urmări împreună același spectacol, în care nu sunt replici, dar în care fiecare vede lucruri diferite, iar emoția circulă.

Îmi este foarte drag „Rața, Moartea și Laleaua” de la Teatrul Magic Puppet, tot din Cluj. Faptul că are „moartea” în titlu e foarte curajos și mă bucur că echipa și-a asumat asta. Am văzut că spectacolul a atras public și datorită recomandărilor, din om în om.

Este un spectacol care îți contrazice așteptările legate de formula unui spectacol pentru copii: e lent, delicat, subtil, apare și moartea și, totuși, te lasă cu o senzație foarte confortabilă în raport cu viața. E ceva ce părintele poate savura; nu merge acolo doar de dragul copilului, ci pentru a trăi o experiență împreună.

Dintre filmele sezonului acesta, sunt foarte atașată de „Arco”. Încă e în cinematografe. A primit de la CNC ratingul „Audiență generală”, fiind potrivit pentru orice vârstă, dar mi se pare că pentru copiii de peste 9 ani deschide discuții foarte interesante după vizionare.

E un moment foarte bun pentru a vorbi despre absență și prezență în familie, despre device-uri, despre părintele care este prins în interacțiunea cu tehnologia și lasă în loc un robot care să aibă grijă de copii, despre multiplele viitoruri pe care ni le imaginăm: viitorul din 2050, din 2100 sau unul și mai îndepărtat. E și un film foarte frumos, cu aventură și suspans. Mi se pare că filmele pentru copii găsesc tot mai greu echilibrul în a-și asuma consecințele întâmplărilor de pe ecran.

Am avut, în primăvara asta, o discuție foarte interesantă cu niște copii după un film, în care un băiat mi-a spus că, exact în momentul în care ar fi trebuit să fie cel mai mare suspans: „m-am plictisit”. Și i-am răspuns:

„E foarte bine că spui asta. Hai să vedem de ce te-ai plictisit.”

Discutând cu ei, am ajuns la concluzia că momentul de suspans nu funcționa pentru că erau siguri că personajul pozitiv nu va păți nimic. Filmele pentru copii evită deseori să reprezinte evenimente și consecințele lor reale pentru personaj, iar atunci dispare miza emoțională. „Arco” nu face asta. Există consecințe emoționale, momente de pierdere care îl fac mai complex și care îi ajută atât pe copii, cât și pe adulți să se atașeze de personaje și să simtă lucruri.

Mi-a plăcut mult, în primăvara asta, și „Hola Frida”, o animație biografică inspirată din viața Fridei Kahlo. Aceste recomandări funcționează mai ales pentru copii de până la 10–12 ani.

Adolescenții sunt un public cu totul diferit, un public pentru care am încercat să lucrez, dar nu simt că am găsit încă cheia sau interesul lor. Mă refer în special la vârsta 12–16 ani, adică exact perioada de la clasa a VI-a până la clasa a IX-a. Este foarte dificil să găsești filme care să nu fie nici prea infantile pentru ei, dar nici să nu depășească limitele părinților.

Educația despre corp

Legat de felul în care copiii cresc și se schimbă ca public, cât de mult simți că îi atrag personajele care sunt puțin „înaintea” lor, mai degrabă decât cele de aceeași vârstă? Și cum se vede din asta tensiunea dintre dorința copiilor de a avansa și reținerea adulților de a-i lăsa să facă acest pas?

Când lucrezi pentru copii, și cred că asta e valabil și în literatura pentru copii, personajul la care se uită copilul nu are neapărat vârsta publicului, ci vârsta către care publicul aspiră. Un copil de 5 ani se va uita cu mare interes la un școlar sau la personaje contemporane. Un copil de 12 ani nu mai acceptă, însă, să se uite la povești care aparțin vârstelor prin care a trecut deja. La această vârstă, are nevoie să afle despre problemele de la 14 sau 16 ani.

Aici apare însă o barieră pe care o punem adesea noi, adulții, părinții, care nu vrem, de fapt, să-i lăsăm să crească prea repede. Vrem să afle despre lucrurile de la 16 ani abia la 16 ani, când, de fapt, el deja a trecut mental prin aceste întrebări. Și poate așa răspund și la întrebarea de ce nu m-am ocupat de subiectul educației sexuale. Cred că am simțit o reținere de părinte. Pot vorbi cu copilul meu despre aceste lucruri, dar nu sunt întotdeauna sigură când ar fi potrivit să vorbesc cu copilul altcuiva.

Cred că educația sexuală sau, mai corect spus, educația despre corp, că tot am pomenit de ea mai la începutul discuției, ar trebui să înceapă mult înaintea vârstei de 12 ani.  Altfel, copiii ajung să fie luați prin surprindere de propriul corp și de impulsurile lui și riscă să le interpreteze greșit sau să le înțeleagă exclusiv prin imaginile pe care le consumă online.

Un copil care descoperă o atracție fără să fi fost pregătit pentru ea va căuta repere în ce vede pe TikTok sau în alte medii digitale, pentru că de acolo își ia „rețeta” despre ce face cu ceea ce simte. În schimb, un copil care a fost pregătit din timp nu trece neapărat mai ușor printr-o astfel de etapă, dar măcar nu este surprins.

Aș vrea să mai adaug că mi se pare greșită și formula idealizării lumii în spectacolele și filmele pentru copii.

De la o anumită vârstă, copiii nu o mai suportă. Văd ipocrizia și nu mai vor să consume spectacole sau filme care le spun că lumea este altfel decât o cunosc și o percep ei. Copiii încep deja să vadă cum este lumea și nu mai acceptă iluzii sau speranțe neconvingătoare. Trebuie să fii atent: să oferi o speranță credibilă.

Interviu de RĂZVAN SĂDEAN