Născut în București, Anton a visat la actorie, însă a picat admiterea trei ani la rând.
A decis să încerce în Anglia, iar cel mai ieftin bilet de avion l-a găsit cu plecare din Sibiu. Ajuns aici, orașul era în plin Festival de Teatru – FITS, iar întâlnirea cu „Faust”-ul lui Silviu Purcărete i-a schimbat traseul. A aflat de facultatea de teatru de la Sibiu și a rămas: a fost admis, s-a angajat în teatru, iar după mai bine de un deceniu a lăsat scena pentru o altă vocație: antrenor de public speaking.

Discuția cu Anton a pornit de la cum a ajuns să facă trecerea de la actorie la public speaking: „Când mi-am dat demisia din teatru am vrut mai multă libertate. Nu știam pe unde mă vor duce drumurile, dar treptat au început să vină către mine antreprenori care mă întrebau cum să vorbească mai ușor în public. Am refuzat să mă fac trainer, dar am ajuns la un curs de meditație de zece zile unde doar am tăcut, fără să am contact cu nimeni. Și de acolo mi-am ascultat drumul.”

Întrebat cum s-a format ca antrenor de public speaking, Anton își amintește că încă de la 15 ani a fost trainer pentru adolescenți: „Teatrul mi-a dat abilități noi și spațiu nou de joacă. Am luat toate lucrurile astea, dar tot nu mi-a fost de ajuns. M-am expus eu, am făcut propriile cursuri de public speaking și mi-am găsit un mentor internațional de la care am furat meserie. Am pus cap la cap teatrul, cu cele 10 zile de tăcere și cu tehnicile învățate în traininguri.”
Am vrut să aflăm ce se ascunde în spatele fricii de a vorbi în public. Anton spune că frica „ascunde de fapt teama de ce-o să spună alții despre noi, că o să ne facem de râs în fața colegilor sau că nu știm să structurăm toate gândurile din capul nostru. Pe scurt, că nu suntem de ajuns. Dar fiecare vrea să fie auzit și ascultat, iar asta fac eu, prima dată. Căutăm aurul pe care deja îl are, dar public speaking e doar contextul. Ce lucrăm cu adevărat e curajul de a fi văzut.”

Despre ce face un discurs în public să fie reușit, Anton spune că orice prezentare are nevoie de două ingrediente: „Emoție și sens. La fiecare 20 de secunde verificăm dacă apar cele două.” Apoi adaugă că cel mai bun criteriu de evaluare este reacția audienței: „Dacă cei din sală au trăit o experiență sau doar au primit informații utile. Restul sunt detalii tehnice.”
Pe finalul discuției, am fost curioși să aflăm dacă îmbunătățirea abilităților de public speaking influențează și calitatea vieții dincolo de planul profesional. Anton este convins de acest fapt: „Prima dată, înainte să pun oamenii să vorbească, îi pun să tacă. Unii se sperie după zece secunde de tăcere. Abia după ce începi să asculți oamenii mai bine, poți să le și vorbești mai bine. Iar abilitatea asta te ajută și să ai relații mai sănătoase, să trăiești mai prezent, să te bucuri mai mult și consecința este că devii mai apreciat și mai vizibil.”

