VIDEODOME | “RIDE WITH THE DEVIL” (1999, r: Ang Lee)

RIDE WITH THE DEVIL (1999, r: Ang Lee)

Cu toate că a fost mereu un răsfăţat al criticilor de film occidentali şi al selecţionerilor din festivaluri prestigioase, câştigător a două premii Oscar (“Brokeback Mountain” şi “Life of Pi”), patru BAFTA, Ursul de Aur la Berlin şi nominalizat la aproape alte 100 de trofee încă de la începutul anilor ’90 (“The Wedding Banquet”/1993, pe short-list la Globul de Aur şi la Oscar pentru cel mai bun film străin), taiwanezul Ang Lee nu se numără printre cineaştii mei favoriţi.

Datorită eclectismului temelor abordate în general ca fundament pentru pretenţioase explorări dramatice, de la adaptări de bestseller-uri (“Sense and Sensibility”, “Life of Pi”) la simboluri Pop culture (“Hulk”/comics, “Taking Woodstock”/muzică, “Thrilla in Manilla”/sport), în opinia mea, Lee se relevă mai drept un cineast exterm de talentat, însă lipsit în general de o viziune estetică personală coerentă şi care care se bazează – în cele mai multe cazuri – pe un material-sursă foarte solid.

Ca atare, încerc deseori să îi revizitez filmele independent unul de altul, făcând abstracţie de contextul în care au fost produse şi de recunoaşterea (sau lipsa acesteia) de care au beneficiat.

De ce acest preambul?

Pentru că “Ride with the Devil” (care, în versiunea Director’s Cut, are aproape 150 de minute!), sub aparenţa de Western (poate fi catalogat mai degrabă drept un anti-Western prin ignorarea voită de către asiatic a elementelor ce definesc uzual osatura unui film de gen), reprezintă de fapt o tentativă de reconstituire istorică al unui episod din Războiul de Secesiune consumat pe frontiera de vest a statului Missouri cu Kansas-ul: ‘Masacrul din Lawrence’ (cunoscut şi ca “Quantrill’s Raid”) din 21 august 1863.

Sper că veţi înţelege pe parcurs de ce am folosit expresia ‘tentativă de…’, legată esenţialmente de multitudinea de paliere (dramele individuale, familiale, comunitare, etnice, regionale) pe care excesiv de ambiţiosul Ang Lee acţionează, dar fără a reuşi să le contureze altfel decât superficial.

După cum suntem avertizaţi din textul introductiv, în regiune, războiul nu se purta între armatele regulate ci între vecini cu simpatii pro-aboliţioniste (Jayhawkers) sau contra-Unioniste (Bushwhackers), înrolaţi în miliţii civile angrenate în activităţi de guerilla, atât contra militarilor cât şi a fermierilor sau meşteşugarilor care aveau convingeri diferite de a lor… neutralitatea se dovedea adeseori la fel de periculoasă ca şi adeziunea făţişă la una dintre cele două tabere.

Pentru ca analiza să fie mai inteligibilă am separat filmul în trei segmente, nu neapărat echilibrate ca durată.

Primului, să îi spunem “Haiducii lui Black John”.

Precedat de câteva scene care ne prezintă doi tineri buni prieteni (Jake/Tobey Maguire – “Spider-Man” şi John Bull/Skeet Ulrich – “Scream”), unul un emigrant de origine germană, iar al doilea american neaoş, în viaţa paşnică şi conservatoare a Missouri-ului rural, suntem aruncaţi brusc în timp cu un an mai târziu după ce tatăl lui John este omorât de Jayhawkers, iar tandemul s-a alăturat deja grupului lui Black John (Jim Caviezel – “The Passion of the Christ”), care trăieşte precum Merry Men ai lui Robin Hood în codri, iar voluntarii sunt animaţi de dorinţa de a ucide cât mai mulţi Unionişti posibil.

Cu toate că manifestă o poftă egală de răzbunare, Jake nu este privit cu ochi tocmai buni de către toţi ceilalţi, din două motive: este singurul educat dintre ei (ştie să citească şi să scrie) şi provine dintr-o minoritate etnică cunoscută pentru opiniile sale anti-secesiune. Nici la aflarea veştii că un soldat yankeu eliberat din prizonierat (Mark Ruffalo – “The Avengers”) pentru a fi trimis către ai săi cu un mesaj de schimb de ostatici i-a ucis părintele nu îl fac pe Jake mai credibil în ochii unor juni psihopaţi precum Pitt Mackenson (Jonathan Rhys Meyers – “Velvet Goldmine”), care continuă să îl hărţuiască în mod agresiv.

Odată cu venirea iernii şi spargerea temporară a găştii pentru supravieţuirea pe cont propriu, registrul se schimbă, dar… să vedem ce probleme am eu cu filmul până aici.

În esenţă, totul pleacă de la aspectul artificial non-Western al acestor haiduci, al căror comportament imberb şi look îngrijit (freza lungă, eventual cârlionţată, şi bărbile, toate bine periate şi tunse, dantură şi ten impecabil, îmbrăcăminte sofisticată gen jabou la cămăşi sau pestriţ colorată… căci, nu-i aşa, dacă eşti urmărit prin pădure de inamicii care-ţi vor pielea, o bluză de un roşu aprins te ajută al naibii de mult să te faci nevăzut, nu?), combinat cu lipsa violenţei explicite (excepţiile se rezumă la 2-3 scene scurte) şi cu expedierea motivaţiilor personale (cu excepţia tandemului care, în lungile dialoguri nocturne, prefigurează camaraderia din “Brokeback Mountain” dintre Jake Gyllenhaal şi Heath Ledger), privează practic pelicula de tensiune.

Ai deseori senzaţia că asişti la o serie de picnicuri paşnice în care se socializează pe teme neimportante şi că protagoniştii au devenit Bushwhackers ca hobby de weekend şi nu din convingere profundă. Mai ales când îl acceptă cu o stranie lejeritate în bandă ca membru cu drepturi depline pe afroamericanul Daniel (Jeffrey Wright – “The Hunger Games”), sclav eliberat de către pedantul Sudist George Clyde (Simon Baker – serialul “The Mentalist”).

Episodul nr. 2… să-i zicem “Robinson Crusoe şi Omul Vineri”.

Iarna. Grupul de patru (Jake, John Bull, George şi nigger-ul Daniel) aleg să se aciueze pe proprietatea familiei Evans care îi aprovizionează periodic cu de-ale gurii şi unelte, săpându-şi la baza unei coline un adăpost în care să se adăpostească de frig.

Aici, în opinia mea, Ang Lee ne oferă o perspectivă aproape patetică asupra supravieţuirii unor bărbaţi ce au crescut şi vieţuit în condiţii grele, au (sau ar trebui să aibă) spirit practic şi inteligenţa rudimentară de a-şi purta de grijă în contextul în care până şi inamicii au intrat în hibernare.

De exemplu, că nu pui nişte scânduri cap-la-cap ci alandala să îţi faci peretele şi uşa de acces în groapa săpată în deal pentru a lăsa spaţii cât mai mici pentru intrarea vântului şi a aerului rece e de înţeles, căci nu ne-am născut toţi tâmplari, dar că nu poţi pune măcar o pătură să obturezi găurile… nu.

Sau că nu vânezi şi rămâi dependent de un coşuleţ de provizii adus periodic de la fermă e de înţeles, că nu ne-am născut cu toţi vânători, dar să stai luni de zile ascuns precum şoarecele şi să mănânci cartofi cruzi în loc să îi fierbi măcar în apă… nu. În fine, cam aceasta este imaginea pe care Ang Lee ne-o dă despre nişte rebeli hăituiţi, care trebuie să se ascundă cât mai bine pentru a-şi proteja pielea până la începutul primăverii.

Regret, dar în cazul meu, viziunea sa n-a prins, dar există, totuşi, câteva elemente importante în acest segment legate de evolutia naraţiunii, ce nu pot fi ignorate, printre care căsătoria proiectată între John Bull şi văduva Sue Lee (cantautoarea Jewel, nominalizată de patru ori la Grammy) şi evoluţia spre un Buddy-Movie între Jake şi Daniel, ca prim pas serios în înţelegerea necesităţii comunicării emoţionale din partea celui din urmă.

Al treilea segment este singurul care justifică numele filmului, “Ride with the Devil”, întrucât se concentrează pe organizarea, realizarea şi consecinţele Masacrului din Lawrence, soldat cu incendierea a peste un sfert din oraş, devalizarea acestuia şi uciderea a aproape 200 de persoane (practic, a fost o execuţie în masă), pentru că tandemul Jake-Daniel face joncţiunea cu acoliţii lor entuziasmaţi să se alăture forţelor de guerilla ale lui William Quantrill – din care a făcut parte în realitate inclusiv Jesse James – în asaltul ordonat de acesta fiindcă aşezarea era baza violenţilor şi amoralilor Redlegs, care nu se dădeau în lături, când era vorba de suspecţi Confederaţi, de la omoruri, violuri şi jafuri.

Pretextul iniţial pentru a-şi motiva cei 450 de rebeli a fost însă distrugerea aproape în întregime în septembrie 1861 a oraşului Osceola din Missouri de către Jayhawkers într-o operaţiune neautorizată oficial dar susţinută de Senatorul James H. Lane, rezident în Lawrence.

Cu toate că sunt prezente, aceste informaţii ne sunt transmise de către Ang Lee într-o formă expediată, menită parcă a lăsa realitatea istorică pe fundalul avatarurilor tânărului încă necopt pe deplin interpretat de Maguire şi, drept urmare, există şanse reale în ceea ce îi priveşte pe spectatorii mai puţin familiarizaţi cu conjunctura reală, ca porţiuni întregi din film să rămână parţial neinteligibile.

Uite-aşa, ajungem la epilog, acolo unde a vrut să ne aducă taiwanezul, să-i spunem… “Prima noapte de dragoste, ultima noapte de război”, despre care nu dau alte indicii decat că tonul melodramatic este discutabil şi s-ar putea ca unor spectatori să li se umezească ochii de emoţie. Prin urmare, concluzia mea legată de “Ride with de Devil” este cea enunţată deja involuntar Jake/Maguire în film: “It ain’t right, and it ain’t wrong. It just is.”.

Text de IOAN BIG | VIDEODOME