ILINCA MANOLACHE: „Realitatea este de zece mii de ori mai toxică”
Lansarea în cinematografe al celui mai recent film semnat de apreciatul cineast Radu Jude, Nu aştepta prea mult de la sfârşitul lumii, ce reprezintă propunerea României pentru Oscar, a facut cunoștință publicului din întreaga țară cu una dintre cele mai talentate actrițe din spațiul teatral bucureștean, Ilinca Manolache, intrepreta rolului principal, pentru care a primit deja premiul Silver Hugo la Chicago International Film Festival.
Nu este prima colaborare a Ilincăi cu autorul lui Aferim!, deoarece ea și-a adus aportul și la precedentele Îmi este indiferent dacă in istorie vom intra ca barbari, Babardeală cu bucluc sau porno balamuc și Caricaturana, însă reputația ei s-a clădit în teatru, dovezi cum nu se poate mai relevante în acest sens fiind spectacolele notabile care au avut premiera chiar anul acesta la Teatrul Act și la Teatrul Mic, Linia solară și, respectiv, Când ploaia ne va opri, ultimul fiind inclusiv selecționat în ediția 33 a FNT, încheiată cu puține zile în urmă.
Am ajuns însă la teatru în dialogul nostru cu ILINCA MANOLACHE plecând de la film, întrucât Angela, personajul ei din Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii, reprezintă una dintre cele mai puternice figuri feminine pe care le-a propus cinematografia noastră în ultimii ani, iar modul în care este construit nu are cum să lase indiferent niciunul dintre spectatorii care intră în contact cu acesta prin intermediul marelui ecran.
Ilinca, să începem prin a vorbi de personajul tău din Nu aştepta prea mult de la sfârşitul lumii. Cum o definești pe Angela?
Îmi place foarte mult că Angela este o femeie contemporană, tânără, care are momente când e foarte puternică, dar și momente în care e extrem de vulnerabilă.
E o femeie care nu e perfectă și cred că e foarte bine că e așa, care își permite să fie vulgară și mi se pare că o reprezentare de tipul asta a femeii e foarte rară… cred că acest personaj e iconic pentru că are atât de multe fațete, cum are, de fapt, o femeie.
O femeie nu trebuie să fie neapărat puternică, nu trebuie să fie neapărat de succes, ca să fie respectată și ca să aibă un rol, un loc în societate.
De ce Angela n-are… pisici?
Nu cred că are timp să aibă pisică.
Nu cred că job-ul ei, ritmul ei de viață, îi permit să aibă o pisică. Eu am acest lux, să-mi permit să am o pisică, pentru că am, probabil, o viață mult mai liniștită și pe care pot să mi-o organizez. Eu da, ea nu.
Ca întreg filmul, personajul tău se construiește pe contraste foarte puternice, între sofisticat şi vulgar, între tăcere şi vociferare. Este Angela o persoană stabilă psihologic dacă trece cu asemenea viteză între extreme?
Eu nu văd o problemă în asta, adică nu văd de ce a avea o vulnerabilitate sau o inconstanță în a-ți gestiona emoțiile ar fi o problemă?
Nu înțeleg de ce trebuie să fim super echilibrați. Şi eu în viața mea de zi cu zi am momente, de exemplu, când nu sunt echilibrată, când am păreri contradictorii și asta mi se pare super ok.
Și cred că toată lumea trece prin asta.
De fapt, cum ai intrat în contact cu personajul? Adică ce ți-a spus Radu Jude despre Angela?
Radu Jude mi-a dat mai întâi scenariul, pe care l-am citit și mi s-a părut super puternic.
Chiar mă gândeam zilele astea că senzația pe care am avut-o citind scenariul a fost una de emoție furioasă, cumva, pentru că îmi venea să urlu de satisfacție când citeam ce citeam.
Mi s-a părut foarte interesant că exact asta transmite filmul, iar energia asta a fost percepută și de critica de specialitate și de publicul care a reușit să-mi dea un feedback… cum a mai fost numit filmul, un „pogo cinematografic” sau „Alice în Țara Minunilor pe amfetamine”.
Exact genul ăsta de energie Punk mi-a fost transmisă prin scenariu încă de la prima lectură.
Discuțiile cu Radu au fost pe baza scenariului, dar nu am muncit foarte mult să intru în personaj, pentru că, într-un fel, mă simțeam foarte reprezentată de ce exista deja acolo, de ceea ce a scris și a conturat Radu în scenariu.
Am avut o muncă foarte simplă, pentru că am avut toată încrederea în Radu și în feedback-ul care venea imediat de la el în timp ce jucam.
Punk, zici? Ce muzică ascultă, de fapt, Ilinca Manolache?
Aaa, eu sunt extrem de varză la capitolul ăsta, adică inclusiv playlist-ul Angelei mă definește foarte mult, pentru că și eu, cel mai mult, ascult muzică în mașină, în trafic, iar playlist-ul meu arată cam cum arată playlist-ul ei, cu plus sau minus câteva chestii, de la manele la Rihanna și Șuie Paparude.
Deci sunt destul de random, spre rușinea mea, căci am făcut mulți ani de violoncel și muzică clasică, dar nu m-aș duce deloc în zona aia.
Cu alte cuvinte, în film, Angela ascultă și muzica Ilincăi.
În mare parte, da.
O să-i mai dai credit lui Radu Jude după ce te-a făcut să înjuri în halul ăsta minute în șir?
A, da, clar îi mai dau credit și asta cu înjuratul, ha ha, eu înjur foarte mult în viața mea de zi cu zi.
Am trăit într-o familie în care se înjura la liber și cumva e o formă de a de a mă răcori și probabil că așa l-am și format cumva pe Bobiță [avatarul digital al Ilincăi Manolache din SM, prezent și în film – n.r.], din dorința asta de a mă scutura de această frustrare pe care o conțineam.
Deci da, Radu va avea credit forever.
Îmi poți spune care sunt fricile Angelei?
Cred că una dintre ele este că se teme pentru viața ei, pentru că trăiește într-un ritm care îi amenință viața și calitatea ei.
În același timp, cred că se gândește și la de ce face ceea ce face, lucru cu care eu m-am identificat foarte tare, pentru că și eu, în ultimii ani, mi-am pus foarte des întrebarea asta:
‚De ce fac ceea ce fac?’.
Și eu am vrut să aleg cumva, la un moment dat, să pun stop la mecanismul ăsta de a face spectacole și proiecte pe bandă, care nu-mi ofereau nimic și nici eu nu eram capabilă să ofer ceva celor cărora trebuia să le ofer.
Nu știu dacă Angela are posibilitatea asta, dar eu chiar cred că astea sunt niște probleme la care se gândesc foarte, foarte multe femei… ce fac cu viața lor. În contextul în care trăim și în ritmul asta și în presiunea care se pune constant pe noi.
Această întrebare, apropo de ce faci ceea ce faci, te preocupa atunci din punct de vedere a existenței, în general, sau doar profesional?
Mă refeream profesional, la zona de teatru.
Practic, eu am făcut teatru cam de prin 2007-2008 și am avut colaborări constante atât cu teatre de stat – sunt angajată la Teatrul Mic din 2008 -, cât și cu teatre din zona independentă.
În jurul vârstei de 28-29 de ani a început un proces de auto-chestionare, pentru că jucam foarte mult… aveam și câte trei spectacole pe zi, fiindcă atunci exista Teatrul Godot, teatru ce activa în zona independentă, privată, iar eu făceam parte și dintr-o trupă a Liei Bugnar și aveam foarte multe spectacole cu trupa ei.
La finalul zilei, când trăgeam o linie, aveam o nefericire, cumva, cu toate că eram apreciată, îmi plăcea contextul în care existam și îmi plăceau colegii, dar constatasem că atunci când lucram la un rol era un pic prea pe repede înainte, intrasem într-un anume automatism.
Sigur, capeți o capacitate și o ușurință de a-l face, dar în același timp, sondezi doar până la un punct, așa, ești într-un confort și într-un exercițiu și atunci mi se pare că și trișam puțin…
Din meșteșug devenise industrie…
Exact! Adică nu mai eram haute couture, eram prêt-à-porter.
Deci nu eram mulțumită cu toate astea, aveam o frustrare, o suferință. Firesc, am început să mă întreb de ce… de ce mi se întâmplă asta? Și mi-am dat seama că, pentru mine, cantitatea și prezența încontinuu în această meserie nu este sinonimă cu binele meu profesional, adică am început să fiu mult mai atentă în ce spectacole joc și cât de des mă bag în proiecte.
Am simțit nevoia să am și pauze între proiecte, în care să nu mai am neapărat legătură cu meseria, deși, sigur, sunt angajată într-un teatru și constant am spectacole.
Cumva, am realizat că, pentru mine, e important să iau pauze și e important să mă deconectez, ca să-mi încarc bateriile sau, pur și simplu, să exist și în alte zone, pentru că m-am gândit:
‘Băi, pe mine nu mă definește ca om faptul că sunt actriță!’. Pe mine nu asta mă definește.
Că sunt actriță e doar un procent din mine, dar mie îmi place să fac foarte multe lucruri, să am grijă de animale, să citesc, sunt foarte pasionată de fashion, adică sunt foarte multe lucruri care mă interesează și care mă inspiră… și nu mă simt vinovată dacă am zile în care chiar nu fac nimic.
Bine, nu fac nimic într-un anume sens, dar, în altul, fac. Pentru sinele meu, de exemplu, fac foarte mult în acele momente, de fapt.
Presupun că ai început să operezi o selecție a proiectelor, dar, pentru a alege ce ți se părea ok sau nu, a fost nevoie să-ți redefinești perspectiva asupra teatrului. Până la urmă, totuși, trebuia să ai niște jaloane…
Da.
Poate nu-i așa, adică nu toată lumea e de acord cu mine, dar eu am realizat că noi, făcătorii de teatru și publicul, am intrat într-un cerc vicios.
Cei care fac teatru sunt foarte atenți să ofere și să livreze publicului ceva ce-i place și atunci, faptul că răspunsul publicului e unul pozitiv și se cuantifică în prezența la spectacole, duce la punerea unui egal… spectacolul este un succes pentru că are public.
Mie mi se pare că nu e adevărat, că degeaba îi dai publicului ceva ce-i place, dacă, de fapt, îl păcălești: îi dai ceva ce îi place, dar îl ții pe loc, nu îl inciți, nu îi dezvolți un spirit critic.
Dându-i exact ce-i place, toată lumea e fericită, dar nu se avansează. Făcătorii de teatru, în general – nu doar actorii și regizorii, că e o problemă sistemică, ce include și instituțiile de cultură -, tot asta vor: să aibă public. Și, dacă nu e public, atunci e problematic spectacolul… și tot așa.
Mă delimitez de chestia asta, pentru că eu nu cred că prezența mare a publicului în sală este neapărat și întotdeauna sinonimă cu calitatea produsului care este livrat de artiști publicului.
În al doilea rând, cunoscând persoane din zona activismului, mi-am dat seama că, de fapt, arta este imposibil să nu fie politică.
Chiar am văzut un citat, care este deja viral pe internet, al lui Ai Weiwei, care zice că inclusiv non-poziționarea politică e tot o poziționare politică… adică nici arta nu prea are cum să nu fie politică.
Ca atare, îmi doream foarte mult să fac parte din spectacole care, în primul rând, educă un public și îl ajută să își dezvolte un simț critic, unul care să devină capabil să chestioneze niște lucruri, nu știu, să aibă discuții pe anumite teme. Asta a devenit, în timp, foarte important pentru mine.
Mai puțin emoția și frumosul și toate aceste lucruri care sunt foarte apreciate, dar mie mi se par, de fapt, niște chestii de suprafață.
Ce trebuie să aibă o propunere dramaturgică, un text sau un rol, pentru a-ți trezi interesul? De exemplu, cine ți-a “vorbit” mai convingător, personajul Elisabeth Law din Când ploaia se va opri sau Barbara din Linia solară?
Cred că Elizabeth Law mi-a vorbit mai mult, dar, în același timp, la Barbara mi-a plăcut că e un personaj care, din text, era scris pe o poziție de putere, iar eu îmi doresc să existe cât mai multe personaje feminine care să fie reprezentate așa.
Îmi place să am roluri în care personajul feminin pe care îl fac să fie într-o poziție de putere, pentru că ultrasexualizarea femeii sau personajele care sunt într-o situație extrem de vulnerabilă, Fefelege și așa mai departe, sunt o multitudine.
La Elizabeth Law mi-a plăcut foarte mult tocmai pentru că are un arc de la extrem de vulnerabilă la foarte puternică, plus că mi-a plăcut foarte mult piesa în sine, pentru că nu dă verdicte și fiecare înțelege ce poate și ce vrea, dar clar te face să te gândești mai mult la relația ta cu familia ta și cu prietenii.
Mi se pare un text foarte bogat, ce are și emoție, dar și niște teme sociale sensibile.
Se vorbește și despre sexualitate, și despre pedofilie, și despre alte teme care sunt tabu, deci mi-a plăcut să fac un personaj care e atât de pe muchie, adică o femeie care iubește un bărbat ce se dovedește a fi un pedofil. Mi se pare interesantă zona, chiar dacă e foarte dark.
Un rol mult mai mai puțin sumbru este cel din Variațiuni pe tema raței, spectacolul de la Teatrul Mic. Pari să te simți foarte bine în pielea lui Georgette…
În primul rând, acela îmi place pentru că e un text contemporan.
Apoi, mi-a plăcut fiindcă, după mult timp, am putut să fiu pe scenă alături de Diana Cavallioti, care e colega mea din facultate, deci am avut un parcurs de niște ani buni împreună. Nu știu dacă nu e chiar prima oară după facultate cand am jucam împreună.
De asemenea, mi-a plăcut foarte mult relația pe care am avut-o cu Alex Bogdan, regizorul spectacolului.
Am lucrat împreună la acest spectacol, el a acceptat sugestiile noastre și noi pe ale lui, și a fost o muncă de echipă, iar spectacolul s-a născut din noi toți trei, cumva, plus scenograful spectacolului, Tudor Prodan, care și el a avut un aport foarte important.
Deci la spectacolul ăsta mi-a plăcut cum am lucrat, mi s-a părut că Alex s-a dus așa, într-o zonă foarte explodată și young, și fresh, și mi-a plăcut acest arc invers, de la bătrânețe la tinerețe… cumva, parcă timpul a fost dat înapoi.
Aceste proiecte, de dată mai recentă, în care joci cu evidentă plăcere, sunt puse în scenă de regizori formați ca actori, dacă mă gândesc la Radu Iacoban si Alex Bogdan. E întâmplător?
Nu îmi dau seama, dar, în general, eu destul de reticentă la chestia asta cu actorii care regizează.
Nu sunt cea mai mare fană, pentru că a fi atenția pusă doar pe cum joacă actorii e un semnal de alarmă pentru mine, adică să nu fie niciun concept dincolo de asta, o motivație clară pentru care se face acel text.
Atunci e doar o lectură mișcată cu actorii, care își fac treaba foarte bine, să zicem, dar, dincolo de asta, nu mai e nimic… și foarte multe spectacole care-s regizate de actori riscă să fie așa.
Dar și Alex, și Radu, cu toate că vin din actorie, au studii și pregătirea necesară inclusiv pe partea de regie.
Dar poate zice și chestia asta ceva, că actorii tind să meargă înspre regie pentru că există, poate, și o frustrare în zona de ce se întâmplă în teatre, ce repertorii se aleg, și atunci, ca să nu mai fie la mâna managerilor, măcar ei să poată alege textele pe care vor să le regizeze, să fie cumva mai mult într-o poziție de putere, habar n-am.
Apropo de energia Punk de care spuneai că ți-a fost transmisă prin scenariul filmului lui Radu Jude, am citit un interviu în care te refereai la societate ca fiind “super toxică la toate nivelurile, şi din punct de vedere capitalist, dar și din cauza dinamicilor sociale misogine”. Dar, în cazul ăsta, nu se produce natural o disoluție?
Da, mie mi se pare că e o societate toxică.
Personal, cred că e imposibil să nu fii un om feminist, n-ai cum, dar mai cred și că foarte mulți oameni, ca să poată să supraviețuiască în această societate, internalizează niște lucruri ca să supraviețuiască, își pun niște ochelari de cal, și e foarte posibil să nu realizeze în ce context toxic există. Cred că se și dorește asta… prin multiple canale.
Adică, de exemplu, și la teatru sunt destule spectacole care nu trezesc în om chestionarea, deschisul ochilor, și atunci, cumva, foarte mulți, ca să poată să îi dea înainte, își atrofiază – conștient sau inconștient – simțurile. Asta e părerea mea.
Eu nu știu dacă sunt punkeriță, dar, în orice caz, sunt foarte conștientă că trăiesc într-o societate care e cel puțin problematică.
Dacă te uiți la ce spectacole se aleg în repertoriile teatrelor, parcă se face abstracție de ce se întâmplă în jurul nostru… și chiar se întâmplă atrocități incredibile! Și totuși, opțiunea este să nu se vorbească despre ele, să se vorbească despre altceva, să arătăm oamenilor altceva, să le dăm oamenilor altceva.
E un fel de manipulare și, din păcate, oamenii nu au mijloacele să nu se lase manipulați, cred eu.
Din această frustrare s-a născut și avatarul tău Bobiță sau platforma feministă participativă totzik1?
Da, absolut!
Am avut etape în parcursul meu, plecând de la aia de a nu îndrăzni să zic nimic… din frica de a nu deranja pe cineva.
Aproape că îmi ceream scuze că exist, eu doar să fiu acolo, să nu fiu văzută, doar să fac, până când, la un moment dat, chiar Dorina Chiriac mi-a spus, acum mulți ani: ‘Ar trebui să-ți zici părerea de la început, pentru că dacă nu o faci în clipa aia și o zici în viața ta mai târziu, o să spună:
Ia uite-o, băi, și pe asta, a început să deschidă gura. N-a zis nimic atâta timp și acuma, brusc, a început!‘.
Și discuția pe care am avut-o cu ea m-a făcut să am mai mult curaj să-mi asum părerea și să îndrăznesc să spun atunci când anumite lucruri nu mi se păreau ok.
Poate, câteodată, aveam dreptate, poate, câteodată, am greșit, dar eu sunt și un om care, atunci când greșesc, nu mi-e rușine să-mi cer scuze. Adică, toți greșim și asta face parte din procesul de a ne auto-educa și de a deveni mai buni.
Eu sigur greșesc și îmi cer scuze pentru asta atunci când mi se întâmplă.
Bobiță s-a născut în pandemie, o criză după care fiecare dintre noi ne-am așteptat, în bula sa mai mică sau mai mare, să urmeze niște schimbări, eventual în bine. Din punctul tău de vedere, s-a întâmplat ceva semnificativ în teatru?
Nu mi se pare că s-a schimbat nimic.
Nu am idee ce ar fi trebuit să se schimbe, regret, dar nu știu ce, însă ceva ar fi trebuit să se schimbe, pentru că au fost doi ani în care toată dinamica socială s-a modificat și, totuși, auzeam colegi care ziceau:
‘Abia așteptăm să se termine toată chestia asta și s-o luăm de unde eram când a început’. Iar mie mi se părea: ‘Cum adică să o luăm de unde eram? E imposibil asta, nu se poate!’.
Și, totuși, se poate, s-a reluat totul fix ca și cum această chestie nu a fost.
De exemplu, eu, acum, când sunt răcită, îmi pun o mască, nu mai merg răcită în colectivitate, dar nu toată lumea face chestia asta, nu. Pentru mine, asta a rămas undeva în mine, face parte din experiența mea, dar pentru mulți alții se pare că nu.
Drept urmare, tonalitatea în a-ți exprima opinia a devenit ceva mai radicală si au existat si inerentele reacții adverse la experimentele tale de tip Bobiță. Ce ți-a alimentat înverșunarea de a persista?
Da, la un moment dat, chiar prietenii mei cei mai apropiați, mama, iubitul meu, mi-au dat un feedback negativ, dar ce m-a alimentat a fost răspunsul de la alte femei, de la alte artiste, care s-au simțit reprezentate și care se simțeau empowered făcând acest performance online de bărbățoi toxic… și, cumva, s-a strâns, așa, o mini-comunitate.
La început eram din zona artistică, dar au fost nu doar actori sau regizori, care vorbeam, chestionam chestia asta și ajungeam, inevitabil, la aceeași concluzie, că, de fapt, este o modalitate prin care noi criticăm această societate toxică pe care o traversăm zilnic și arătăm că sunt niște mecanisme de dominare care nu ar mai trebui să existe.
Și astfel, de la străini, de la alte femei, mi-a venit confirmarea că… este ceva acolo.
Dacă ai însă în față un zid, dacă vezi că nu ai cu cine să te lupți, că lumea e cuprinsa de pasivism, nu te descurajezi?
Totuși, n-a trecut lumea fluierând pe lângă ce făceam, căci mie îmi venea feedback din foarte multe părți.
Foarte multă lume îmi spunea că e prea vulgar sau întreba de ce ar trebui să existe acest personaj.
Eu cred că e important acest dialog, pentru că, ok, acest personaj este vulgar și toxic, dar, de fapt, realitatea este de zece mii de ori mai toxică, și atunci, de fiecare dată când această întrebare vine, răspunsul e necesar și cred că e bine să existe acest dialog, fiindcă, în timp, poate vom avansa, să nu mai fie nevoie de acest dialog.
Adică, da, n-ar mai trebui să existe în societate acest personaj, Bobiță, și, cât timp el există, e mai grav decât că vorbesc eu vulgar făcând un performance feminist activist în online.
Aici e un pic de ipocrizie, pentru că lumea reacționează la vulgaritatea acestui personaj, dar oare reacționează la fel când văd în real life, aproape de ea, tipul ăsta de dinamică socială? E foarte posibil să nu.
Interviu de IOAN BIG | CLIN D’OEIL | Interviuri
Foto header: Ochiar aka Alina Rotaru
