CLIN D’OEIL | MICHAEL BERRYMAN: “Un rol mă interesează doar dacă pot da viață personajului”

Actorul cu un chip inconfundabil datorită bolii sale genetice, MICHAEL BERRYMAN, un veritabil star al cinematografiei Horror şi Fantasy, a împlinit recent vârsta de 78 de ani, însă nu dă semne de oboseală sau lene, fiindcă are trei noi lungmetraje în post-producţie, care vor îmbogăţi o filmografie personală ce numără deja peste 100 de titluri, printre care ‘clasice’, precum Zbor deasupra unui cuib de cuci, The Crow şi, evident, The Hills Have Eyes, sau filme-cult ca hit-ul optzecist Weird Science, The Barbarians, al lui Ruggero Deodato, şi The Lords of Salem de Rob Zombie.

Anul trecut, Michael Berryman a primit trofeul şi titlul onorific de “Conte Dracula” în cadrul apreciatului eveniment dedicat filmului fantastic de la Braşov, Dracula Film Festival, astfel încât ne-am propus să prefaţăm ediţia 2026 a DFF – care se va desfăşura anul acesta în perioada 15-18 octombrie – printr-un dialog retrospectiv cu interpretul unora dintre cele mai neobişnuite personaje din istoria genului, indiferent că ne gândim la iconicul Pluto din filmul lui Wes Craven, la apariţia din videoclipul Smokin’ in the Boys Room al trupei Mötley Crüe sau la cele din serialele TV Z Nation şi X-Files.

Michael Berryman și povestea autobiografiei „It’s All Good”

Michael, îţi propun să plecăm în dialog de la autobiografia ta, It’s All Good, pe care ai publicat-o când ai împlinit 75 de ani. Ce te-a motivat să-ţi revizitezi amintirile într-un mod sistematic?

Am avut mulți prieteni care au părăsit lumea asta înainte de mine și fiecare dintre ei îşi avea propria poveste de viață, care a rămasă nespusă, astfel încât m-am gândit că n-ar fi lipsit de interes, poate, să o împărtășesc pe a mea, mai ales că am dat de-a lungul anilor o sumedenie de interviuri despre cum a început, despre cum am ajuns să fiu operat pe craniu [în copilărie, deja diagnosticat cu displazie ectodertmală, Michael Berryman a suferit o operaţie dificilă de reconstrucţie craniană în Los Angeles – n.r.] și toate chestiile astea… prin urmare, ideea a fost să le pun într-o succesiune coerentă și, ca urmare, a ieșit această carte de memorii din care afli călătoria unui băiețandru prin viață.

În prefață, invit cititorul să se instaleze în mintea mea ca într-un fotoliu foarte confortabil și să urmărească “filmul”, pur și simplu, trăind experienţele acestuia prin ochii lui, deci cam asta a fost perspectiva mea.

Altfel, concret, am purtat negocieri cu o mare editură, iar cei de-acolo, la început, mi-au spus: ‘Da, știm cine ești. Cartea ta va fi grozavă. O vom distribui în toate librăriile.’.

Exista însă un clenci… întrucât nu scrisesem și nu publicasem niciodată o carte, adică nu adusesem bani unei edituri prin vânzarea ideilor mele, atunci chiar pe o autobiografie, numele meu nu însemna nimic în ochii lor, așa că au adăugat: ‘Trebuie să ai un co-autor, iar noi avem o listă cu oameni care au scris cărți și ne-au adus bani, deci putem să-ți plasăm cartea în magazine doar dacă numele cuiva dintre ei apare pe copertă.’.

Din punctul meu de vedere, nu exista însă niciun cuvânt în poveste la care un co-fi autor ar putut contribui, deci ar fi primit un comision din vânzări… pentru ce? Pentru a nu face absolut nimic! Am încercat să le explic asta: ‘Voi vreți o biografie în care se dezvăluie totul, vreți niște povești de la Hollywood, doar că ce-mi propun eu nu se referă la o vedetă de cinema, ci la un băiețel care a venit pe lume în circumstanțe unice’.

Pentru că tatăl meu a fost neurochirurg la Hiroshima și Nagasaki, în “zona zero”, un tip faimos, iar când el s-a întors acasă s-a îmbolnăvit de poliomielită şi cam atunci m-am născut eu… și de aici începe aventura asta ciudată a mea, arcul narativ al poveștii.

În schimb, atunci când m-au rugat să le împărtășesc niște „picanterii” de la Hollywood despre diverși actori și situații, i-am pus la încercare, pentru că voiam să știu care erau intențiile lor și le-am povestit câteva întâmplări pe care, desigur, nu le-aș fi publicat niciodată. Reacția lor a fost instantanee: ‘Oh, da, ne place asta!’ și au continuat să-mi ceară detalii despre ce s-a petrecut mai departe cu acele persoane, iar asta mi s-a părut deranjant și neprofesionist, concluzia mea fiind până la urmă că… ‘Voi, de fapt, nu vreți o carte de memorii, iar eu nu am de gând să dezvălui asemenea lucruri.’.

Poate că, așa cum m-au prevenit, am facut o mare greșeală, fiindcă nu am vândut extraordinar de multe cărți, dar celor care au cumpărat-o le place. Mie îmi place. Este o poveste sinceră și nu m-am abătut de la intenția de a împărtăși experiența prin care a trecut acest băiat, adică eu, iar faptul că mi-am menținut poziția a făcut ca volumul să nu ajungă atunci niciodată fizic în librării.

Pe de altă parte, din cauză că trăiești ca cititor toate experiențele băiatului din perspectiva acestuia pare foarte autentic și am întâlnit destui oameni care mi-au citit cartea și au început să-și scrie apoi propriul manuscris. Poate că nu e la fel de satisfăcător ca și cum aș câștiga o grămadă de bani și mi-aș achita ipoteca, dar eu sunt foarte mulţumit să știu că am încurajat pe cineva să rămână fidel viziunii sale și a ceea ce încearcă să transmită.

Cum a început cariera lui Michael Berryman în cinema

Cred că, în ceea ce te priveşte, nu a fost vorba mereu de plata ipotecii, pentru că, după ce ai împlinit 60 de ani, ai mai realizat încă vreo 50 de filme. Ce te motivează pentru a continua să fii atât de activ?

Pe scurt, îmi place cu adevărat procesul creativ şi tot ce se referă la condiția umană, iar tocmai în asta eu găsesc mereu frumusețea ocupaţiei mele. De exemplu, îmi aduc aminte că jucam în Zbor deasupra unui cuib de cuci când Miloš Forman ne-a proiectat într-o seară Balul pompierilor, care era un film foarte drăguț, dar guvernul a considerat că își bătea joc de o instituție guvernamentală, așa că l-au interzis [fapt care l-a determinat pe Forman să părăsească Cehoslovacia la finele anilor ’60 – n.r.].

Prin urmare, le sunt recunoscător celor care au avut ocazia să vadă unele dintre filmele pe care le-am făcut şi să le aprecieze. Revenind la întrebarea ta, ca să dezvolt un pic, atunci când am mers la Universitatea din California, tânăr fiind, eu voiam să devin medic veterinar, dar partea științifică s-a dovedit a fi nițel peste puterile mele… la propriu, deoarece am înțeles mare parte din materie, însă problema venea de la vârfurile degetelor mele, articulațiile de-acolo, pe care nu le am, deci nu puteam face anumite operații și, prin urmare, nu eram capabil să ajut prea bine un animal.

În plus de asta, ca să fiu sincer, la un moment dat, pur și simplu am rămas fără bani ca să mai stau la facultate. Știind că nu aveam dexteritatea necesară în mâini ca să devin medic veterinar și având în vedere inclusiv incapacitatea mea de a suporta căldura din timpul verii, mă aflam în impas şi nu aveam absolut nicio idee ce urma să fac în continuare.

În 1972, am părăsit facultatea și m-am întors acasă, iar aventura a început într-o direcție complet diferită, deoarece faptul că am ajutat un amic să-și reconstruiască casa ce arsese mi-a adus un mic credit, ca să zic așa, de la șeful de sus, adică o slujbă la un magazin din Santa Monica, unde l-am cunoscut pe George Pal.

Dezorientat, eu mă gândeam pe-atunci să mă relochez în Alaska, dar el mi-a oferit un loc de muncă. ‘Vrei să lucrezi o singură zi și să câștigi câteva sute de dolari?’ Bineînţeles că voiam! [Doc Savage: The Man of Bronze din 1975 avea să fie ultimul film dus la bun sfârşit de către pionierul cinematografiei SF, producătorul George Pal – n.r.]

Ei bine, următoarea slujbă a apărut chiar a doua zi, tot datorită lui, adică am ajuns în Zbor deasupra unui cuib de cuci, unde am lucrat timp de 127 de zile. Deseori mă gândesc că, poate, Dumnezeu mi-a făcut atunci un semn cu ochiul și mi-a zis: ‘Uite, ai o şansă, tu încearcă și dă tot ce poți’, iar de-atunci, atâta timp cât mă pot da jos din pat și îmi pot face treaba, o să continui să lucrez.

O să fiu sincer, eu nu sunt milionar. Dacă aș fi, aș face mai multă muncă caritabilă – fac însă tot ce pot în această direcție -, dar, pentru mine, întregul concept al motivului pentru care ne aflăm aici, pe pământ, este, să facem lumea un loc mai bun pentru viitorul copiilor care vor moșteni deciziile noastre, fie că acestea sunt bine gândite sau, dimpotrivă, haotice și nu prea utile.

Dacă ai grijă de comunicarea cu forțele mai preus de tine și ești responsabil față de familie și de prietenii apropiați, atunci o să vezi dacă poți face o diferență în lume… asta e pentru mine esența a ce mă animă. Desigur, îmi place să mă distrez, ca oricine altcineva, dar ideea principală este că suntem aici, pe planeta asta, în această viață, ca să păstrăm o atitudine pozitivă… cel puţin asta cred eu.

Artă, literatură și sursele de inspirație ale actorului

În afara medicinei veterinare, la universitate ai urmat însă și cursuri de istoria artei. Ce forme de expresie artistică te interesau în tinereţe?

Mi-au plăcut dintotdeauna artele în general, inclusiv muzica… ca să nu-ţi faci o impresie greşită, nu sunt un virtuoz la vreun instrument, dar cânt cu vocea foarte bine. La universitate, cu excepția sculpturii sau instalaţiilor, am studiat cam de toate, însă m-am concentrat mai mult pe pictură și poezie.

Îmi plac multe şi mulţi… Jackson Pollock, Van Gogh, Paul Klee, Gauguin, în fine, lista continuă la nesfârșit, dar cred că mai relevant e faptul că îmi plac poveștile din spatele intenției. Să ne amintim că multe opere de artă celebre au fost comandate de oameni bogați, din motive diverse, şi, din când în când, artistul introducea câte un mic simbol sau semn, poate un făcut din ochi sau o anume poziţie a capului, pe care nimeni nu-l remarca.

Așadar, pe de o parte, este o relație simbiotică între un creator care își comercializează opera și își mulțumește sponsorii, ca să zicem așa, și, pe de altă parte, cu integritatea sa artistică. Mereu m-am întrebat care a fost intenția şi care este motivația dindărătul unei lucrări de artă… cred că asta este, într-adevăr, o întrebare validă, mai ales că auzi des asta, inclusiv despre actori sau anumite scene pe care le joacă, adică vrei să știi care este esența personajului. Ei bine, mi s-a părut că arta plastică ține cam de aceeași zonă, dar asta nu înseamnă că mă auto-limitez, fiindcă, de exemplu, ador literatura SF.

Aveam o mătușă care era o asistentă medicală strălucită și îmi dădea mereu diverse cărți să le citesc în vacanțe, iar eu am devenit fascinat de un futurist canadian, Marshall McLuhan, care a scris o carte intitulată Understanding Media.

Inclusiv la unul dintre cursurile avansate de artă la care am asistat ca student, întregul semestru s-a axat pe acea carte, pe care eu am devorat-o. Acolo, unul dintre concepte este acela că te afli într-o mașină și conduci pe un drum, acesta reprezentând, de fapt, o autostradă informațională… gândeşte-te că, pe vremuri, informațiile se transmiteau cam aşa: apărea cineva lângă focul de tabără și zicea: ‘Nu o să-ți vină să crezi ce s-a întâmplat azi!’, după care începea să povestească.

Sau, în alte situaţii, oamenii realizau picturi rupestre, desfășurau ritualuri ori creau în jurul totemurilor dansuri pentru a omagia creaturile sau semenii pe care i-au întâlnit în pergrinările lor și pentru a-şi descrie experiențele traite. Ăsta e schimbul de informații într-un ritm foarte lent, destul de intim, față în față, deci nu la distanță.

Când spun „la distanță” mă refer la faptul că, atunci când Gutenberg a inventat tiparnița, a fost ca și cum ar fi apărut A.I., a fost ca un computer… ceva de genul: ‘Wow, acum oricine își poate permite o carte!’, fiindcă trebuie să fi fost o experiență fenomenală pentru societate la momentul respectiv. La asta mă refer când vorbesc despre artă şi despre nevoia de a arunca lumină asupra adevărului sau de a-l dezvălui, aşa că, firesc, sunt, de asemenea, interesat de filosofie şi de sociologie.

Vorbind dintr-o perspectivă cumva ezoterică, dacă tragi la o parte perdelele, lași lumina să intre, iar aceasta îi va lumina pe unii şi pe alții îi va fermeca, dar cei din urmă nu vor înțelege mesajul, cel puţin pentru moment, şi s-ar putea să le ia ceva mai mult timp, pe parcurs, să conştientizeze ceea ce este disponibil la un moment dat. Practic, este o călătorie a învățării şi asta am apreciat eu întotdeauna la arte.

Desigur, sunt și forme artistice mai inocente, mai simple, light, menite doar a crea pură bucurie, pe modelul vederii unor păsări care ciripesc dimineața şi care, pur și simplu, te relaxează. Până la urmă, există artă în tot ceea ce facem, adică ideea mea este că, orice ai încerca să realizezi şi oricare ar fi efortul pe care îl depui pentru asta, mai ales ca artist profesionist, trebuie să cauţi să transformi acel ceva în propria ta expresie.

Cum își alege Michael Berryman rolurile

Revenind la forma în care te exprimi tu artistic, cinematografia, eşti de multă vreme în poziţia de a-ţi alege rolurile. Ce anume trebuie să conțină o idee sau un scenariu pentru a-ți stârni sau amplifica interesul pentru proiectul respectiv?

Aș spune că, până la urmă, totul se reduce la intenția autorului. Despre ce scrie? De cele mai multe ori, încă din faza în care un proiect este prezentat producătorilor, studiourilor sau oricui ar putea să-l conducă spre materializare, aceștia întreabă: ‘Bine, cine sunt personajele principale? Descrie-le, ce le diferențiază? Cum colaborează? Cum interacționează în poveste? Cum se desfășoară aceasta?’… ‘Care sunt, mai exact, cele trei arcuri narative?’, știi la ce mă refer, adică introducerea, apoi partea de mijloc, iar la final, desigur, punctul culminant.

Firesc, toti cei care urmează să fie implicaţi în transpunerea sa pe ecran sunt interesaţi să afle încă de la început unde va duce această poveste, indiferent că e distractivă şi nepretenţioasă ori foarte serioasă și complexă. Personal, nu am probleme să joc ceva ușurel și caraghios, ca în videoclipul Smokin’ in the Boys Room al formației Mötley Crüe, unde, spre final, dau din urechi, pentru că, uneori, poate ieşi ceva bun şi din asta, dar mă atrag mai degrabă personajele foarte complicate, pentru care mă documentez mult și lucrez cu regizorii și scenariștii cu gândul de a crea ceva unic.

Dincolo de asta, îmi place ca fiecare personaj pe care îl interpretez să fie măcar puțin diferit față de tot ce am făcut înaintea sa, fiindcă mereu sper ca oamenii, atunci când îl văd pe ecran, să spună ‘Wow, ce tare e personajul ăsta!’ şi nu ‘Uite-l pe Michael Berryman!’. Asta îmi arată că am făcut acolo ceva aşa cum trebuie. Bineînţeles, intervin şi propriile mele principii, adică am niște limite pe care nu le voi depăși, care sunt destul de simple și evidente, cum ar fi nuditatea sau violența extremă și complet inutilă.

Nouă ni se pare că asta e cam de la sine înțeles, dar cu cei aflaţi la început în industrie, trebuie să fiu foarte atent, fiindcă s-ar putea să-ți spună una, iar când ajungi pe set să vrea ca tu să te “extinzi” dincolo de ce aţi discutat iniţial… ce vreau să spun e că trebuie neaparat să fii tu însuți şi, de aceea, în mediul nostru, e bine să ai oameni în jurul tău care te susțin și te protejează într-un fel.

Cu alte cuvinte, eu nu resping un scenariu sau un rol pentru că îl evaluez a fi sub nivelul meu sau ceva de genul ăsta şi, în plus, întotdeauna iau în considerare şi aspectul vizual, ţinând cont de cum arăt, ca să îmi dau seama dacă aş putea fi credibil.

Evident, am jucat şi roluri în care am avut mult machiaj prostetic, adică am interpretat extratereștri în spațiu, ba chiar am avut câteva roluri în care am purtat o perucă, însă ideea de bază a rămas mereu aceea că un rol mă interesează doar dacă pot da viață personajului într-un fel, iar acesta poate contribui la povestea de ansamblu și la direcția în care îl conduce pe spectator. În fond, asta înseamnă să fii profesionist.

Au fost însă şi câteva ocazii în care am spus: ,Nu, nu fac asta’. De exemplu, la un film, am înregistrat cumva din întâmplare pe casetă o conversaţie despre o anumită scenă, pe care ei voiau să fie realizată într-un anumit fel, iar eu le spusesem: ‘Nu o facem așa, pentru că am putea să o sugerăm în loc să o arătăm explicit, deci nu voi face scena în felul în care vă doriți.’ şi ei au fost de acord cu asta… după care, atunci când am ajuns cu avionul la locație, s-a dovedit că voiau să o filmeze în modul inițial şi atunci, evident, am refuzat.

Am scos reportofonul, am apăsat pe Play și se auzea cum erau de acord cu versiunea mea, pe care o stabilisem de comun acord, aşa că au renunţat să mai facă acea schimbare… mie mi-a fost bine cum au decurs apoi filmările, dar ţin minte că o actriță, care juca în scenă alături de mine și participase la acea întâlnire, a rămas mută de uimire… ‘Wow, încearcă să profite de noi!’. Atunci am sfătuit-o, ca pe multi alţi tineri ajunşi în industrie, să nu accepte pe viitor asemenea lucuri.

Revenind în final la întrebarea ta, în esență, ador să fac parte din povești, chiar dacă unele sunt de grădiniță, iar altele de masterat, dacă eu consider că pot avea un aport personal în modul în care sunt spuse.

Michael, în clipa de faţă eşti anunţat ca parte din distribuţia a trei lungmetraje pe cale a fi încheiate, iar unul este un SF intitulat Violent Starr, în care îţi apare doar capul ce călătoreşte în spaţiu ca o zeitate. Cum ţi s-a părut această experiență profesională neobişnuită?

 Păi, arată bine, iar eu sunt foarte mulțumit de rezultat. În fond, nu sunt eu, omul Michael Berryman, ci eu, actorul, interpretând o entitate imaginată, pe care doar am adus-o în fața camerei şi nu am absolut nicio problemă cu asta. Așa cum am spus, atâta timp cât lucrurile se fac cu respect și nu se depășesc anumite limite, tratez orice rol cu profesionalism… asta e ocupaţia noastră, creăm personaje.

În general, mie îmi place foarte mult când pot lucra cu alţi actori buni sub îndrumarea unui regizor care ştie ce vrea şi, de asemenea, sunt extrem de interesat de munca cu aparatul de filmat, de iluminatul scenelor, de mișcarea actorilor în cadru și de montaj, pentru că anumite lucruri pe care le înveți observând cum se desfăşoară lucrurile în jurul tău te pot ajuta să-ți eficientizezi cumva activitatea.

Mulți dintre cei care fac teatru ar avea de câștigat dacă ar lucra la filme independente, chiar și fără onorariu, doar ca să fie parte din acest proces, pentru că este un proces diferit față de munca în teatru, unde ai repetiții timp de luni întregi. Televiziunea, de asemenea, este şi ea cu totul altceva, aşa cum videoclipurile sau alte proiecte bazate pe imagine necesită fiecare seturi de competențe diferite.

De exemplu, îmi aduc aminte că, atunci când am făcut acel videoclip muzical pentru Mötley Crüe, Smokin’ in the Boys Room, habar n-aveam la ce să mă aștept, pentru că era o cu totul altă lume decât a mea, atât profesional, cât şi personal. Eu am crescut la sfârșitul anilor ’60 și facultatea am făcut-o la începutul anilor ’70, deci am văzut toate formațiile mari de muzică din vremea aceea.

Adică nu l-am văzut niciodată pe Hendrix, dar, în schimb, îl cunosc personal pe Bob Dylan şi i-am văzut pe The Byrds, Jefferson Airplane şi pe mulți, mulți alții, aşa că ador acea epocă a spontaneității, numai că fiecare generaţie îşi are însă propria versiune si propriul fel de a se raporta artistic la ce o înconjoară. Aşa că trebuie să încerci la rândul tău să o înţelegi şi să vezi cum se pot pune împreună puncte de vedere nuanţat diferite… asta te ajută să rămâi relevant profesional de-a lungul timpului.

Am însă o curiozitate, pentru că, în primii ani de carieră, nu ai fost foarte solicitat, adică Zbor deasupra unui cuib de cuci şi The Hills Have Eyes au fost urmate doar de western-ul Another Man, Another Chance şi de The Fifth Floor. De fapt, când ai început cu adevărat să crezi că actoria poate deveni un mijloc de subzistenţă?

Asta mi-a devenit limpede încă de la al doilea meu proiect, Zbor deasupra unui cuib de cuci, unde am lucrat 127 de zile şi am învățat foarte multe, tocmai pentru că, aşa cum ziceam adineaori, am văzut acolo la treabă toate departamentele și cum colaborează toată lumea. D

ar, de asemenea, atunci mi-am dat seama – iar asta s-a întâmplat încă de la început – cât de important este pentru angajarea ta ca actor să îți înțelegi corect propriul registru vizual și emoțional, să evaluezi cât de bine poți interacționa într-o scenă cu alți actori… pentru că, uneori, personajul tău poate avea defecte pe care tu nu le ai sau poate că, în anumite privințe, este mai perspicace decât ești tu în viața reală, dar dialogul cu ceilalţi te va ajuta să convingi publicul, ca să zic așa.

Ei bine, chiar de-atunci am știut că pot face asta, iar întâlnirea cu George Pal, care m-a introdus în lumea filmului, a fost, practic, una dintre cele mai minunate întâmplări din viaţa mea. Universul mi-a zâmbit și mi-a făcut cu ochiul, spunându-mi: ‘Bravo! Iată o aventură cu totul nouă, la care nu te-ai fi gândit niciodată din perspectiva că ai putea-o trăi, aşa că încearcă-o!’. Drept urmare, m-am urcat în trenul acela și n-am mai privit înapoi.

Despre stereotipuri, actorie și o carieră de peste cinci decenii

Au existat însă momente în cariera ta de zeci de ani, mai ales în prima fază, în care a trebuit să lupţi împotriva sterotipizării? Pentru că, după The Hills Have Eyes, tentația pentru producători a fost, probabil, să-ți ofere doar acest tip de roluri. Tu ai jucat însă şi în filme precum Star Trek sau Weird Science… a fost o chestiune de pură întâmplare?

Vezi tu, o mare parte din ceea ce ajungi să faci în mod concret depinde de managerul sau de agentul tău, pentru că ei ajung să te cunoască foarte bine şi, drept urmare, ştiu unde, când şi de ce să te propună într-un proiect. Eu nu port niciodată discuții cu echipa de producție până când nu sunt angajat, iar partea asta ține de cel care te reprezintă. Acesta trebuie să convingă studioul că merită să te vadă, iar apoi ar trebui să dai o probă şi, dacă e reuşită, primești apoi replicile, te întâlnești cu scenariștii, cu regizorul, producătorii și alte persoane.

După aia joci o scenă, faci o lectură, iar ei îți comunică unele observaţii sau comentarii și vor să vadă dacă te arăţi capabil să faci unele ajustări la rol, pe ici, pe colo. Pentru toate astea trebuie să repeţi şi să exersezi, iar eu pot spune că am exersat mii și mii de ore de-a lungul acestor decenii privindu-mă în oglindă.

Spun asta pentru că, așa cum încerc să îi îndrum pe actorii aflaţi la început de drum, sunt mici trucuri pe care le-am învățat pe măsură ce am tot acumulat experienţă, deoarece camera vede totul şi, de exemplu, când te uiți în oglindă şi îți vezi chipul, trebuie să îți golești mintea de orice emoție și gând. Ioan, vreau să te uiți la fața aceea pe care o vezi – care este fața ta – și să nu te identifici cu ea, să nu-ţi spui: ‘Ei bine, ăsta sunt eu.’, nu, goleste-te de orice gând și emoție.

Apoi, ce ți-aş mai recomanda, dacă ai fi actor, ar fi să permiți unei amintiri să-şi facă loc printre gândurile tale. Dacă e fericită, tristă sau neutră, nu contează… important este că are o valoare emoțională și, având-o în acel moment în mintea, camera va surprinde emoția de pe fața ta. Nu încerca să creezi, să-ţi confecţionezi o privire sau o expresie, nici măcar să nu iei în calcul o asemenea idee, lasă pur și simplu acea amintire să-şi producă efectul, fiindcă obiectivul va vedea asta.

Desigur, există apoi toate aspectele tehnice, despre cum să-ți ocupi locul, când să te uiți sau să nu te uiți, cum să te comporți într-o scenă și să nu intervii în replicile altcuiva… sunt extraordinar de multe lucruri de învățat, însă mereu mi s-a părut că meseria de actor este la fel de artistică precum cea de muzician sau de pictor, numai că aici pictezi cu o pensulă emoțională.

Am tot vorbit de trecut, dar, până la urmă, cum te raportezi la tine însuţi în prezent, având în spate toată experiența de viață acumulată în aceste decenii?

Sincer, în primul rând sunt foarte recunoscător pentru faptul că m-am trezit azi-dimineață și totul merge cum trebuie, adica nu s-a prăbușit nimic în jurul meu. Eu tind să îmi păstrez modul de viață cât mai simplu, considerându-mă a fi un om destul de obișnuit. În al doilea rând, îi sunt veșnic recunoscător lui George Pal și, știi tu, marelui şef din cer pentru că mi-au oferit aceste oportunități de-a lungul vremii, dar, de asemenea, îmi mulțumesc și mie însumi pentru că am acceptat responsabilitatea acestui dar.

Binecuvântarea se manifestă în multe feluri şi, de multe ori, atunci când iei cina cu prietenii, familia sau oricine altcineva, spui o rugăciune de mulțumire… ei bine, în cazul meu este în esenţă cam același lucru, adică sunt foarte recunoscător în clipa de faţă pentru ce am şi pentru ce am primit în viaţă.

Există, totuşi, o deosebire. În general, oamenii se plâng și se văicăresc pentru că au o listă de lucruri pe care și le doresc, dar eu cred că, dacă faci asta ca să obții și să te agăți de lucruri, nu ai parte de ce vrei, pe când mie îmi place să rămân cu sentimentul de recunoştinţă pentru a primi, în opoziţie cu cel de tipul „asta e ceea ce vreau”. Consider că a fi recunoscător este una dintre modalitățile de a-ți păstra echilibrul, iar eu încerc să mi-l păstrez pe al meu.

Interviu de IOAN BIG | CLIN D’OEIL

 Foto header – Courtesy of Ms. JUDY FOX | Artist Management

Citește și acest articol Zile și Nopți – CLIN D’OEIL | Actorul GABRIEL SPAHIU: “Fiecare dintre noi suntem virtuali Dracula”

CLIN D’OEIL | Actorul GABRIEL SPAHIU: “Fiecare dintre noi suntem virtuali Dracula”