Actorul GABRIEL SPAHIU: “Fiecare dintre noi suntem virtuali Dracula”
Dracula Film Festival (29 octombrie-2 noiembrie) îl omagiază anul acesta prin acordarea titlului onorific de ‘Conte Dracula’ pe reputatul actor GABRIEL SPAHIU (Moartea domnului Lăzărescu, Hârtia va fi albastră, Anul Nou care n-a fost), a cărui filmografie de peste 100 de titluri este jalonată de repere din spaţiul “cinema fantastique”, de la rolurile jucate la finele anilor ’90 în producţii de felul Horror-ului Phantom Town sau al Western-ului SF Aliens in the Wild, Wild West până la cele din 2025, care abia urmează să aibă premiera, precum Fantasy-ul american The Legend of Ochi sau Mystery-Drama lui Andrei Epure, Nu mă lăsa să mor, şi, evident, controversata comedie Horror Dracula, cel mai recent lungmetraj al lui Radu Jude.
Acesta va fi proiectat în avanpremieră la Braşov cu o seară înainte de lansarea în cinematografele din România şi, firesc, a reprezentat punctul de plecare într-un dialog în care ne-am propus să aflăm de la GABRIEL SPAHIU inclusiv detalii despre cum a evoluat în timp colaborarea cu apreciatul cineast, în urma căreia s-au născut personaje memorabile, precum cele din Toată lumea din familia noastră, Babardeală cu bucluc sau porno balamuc, Aferim! sau recentul Kontinental ’25.
Publicul te-a văzut anul acesta pe marile ecrane mai întâi ca homeless în Kontinental ’25, iar acum revii în atenţie ca interpret al unui pseudo-vampir. Cum ai devenit Dracula?
De fapt, mai întâi a fost Dracula, pe care l-am filmat la Sighișoara, şi abia apoi am făcut Kontinental ‘25. Era primăvară, parcă, atunci când m-a sunat Jude ca să-mi spună că are un scenariu cu Dracula și m-a întrebat dacă mă interesează, fiindcă s-a gândit la mine și, cumva, şi-ar dori să joc, ceea ce pe mine m-a flatat şi atunci bineînţeles că i-am zis că da.
Mai ales că, pentru mine, de fapt, e un fel de continuitate, adică eu joc cam același lucru, știi? E după cum m-a prezentat Jude la Berlin jurnaliștilor de la conferința de presă… „acest veșnic muribund”. Iar atunci când i-am zis: ‘Băi, trebuie să mai joc repede la tine, că o să mor dracului!’, el mi-a răspuns: ‘Stai liniștit, ne îngropi pe toți. Tu pari muribund, dar nu mori niciodată!’.
Deci, cumva, aşa se leagă imaginea lui despre mine cu cea a homeless-ului, care s-a dus apoi şi în Kontinental, fiindcă tot atunci mi-a zis că mai are un scenariu, pe care ar vrea să îl filmăm la Cluj, pentru care nu are însă bani… abia mai târziu s-a asociat cu Saga [compania de producţie Saga Film – n.r.] și pentru realizarea acestui al doilea film. Pe scurt, cam asta e povestea.
Spui că te-a flatat faptul că Radu Jude ţi-a propus să fii în Dracula, dar ce ți-a trecut prin minte atunci când ai aflat ce ai de jucat în mod concret?
Radu m-a flatat fiindcă s-a gândit la mine și că m-a ales… şi cred că o asemenea propunere ar fi o bucurie pentru orice actor, dar asta a fost înainte ca eu să fi citit scenariul. Când l-am parcurs, cumva m-am speriat, fiindcă e un scenariu total atipic.
Norocul meu a fost acela că, în perioada aia, eu reciteam o carte care mie îmi place foarte mult, se numește Barbarii, scrisă de un italian, Alessandro Baricco, și, cumva, stilul scenariului, adică genul ăsta de colaj, e foarte mult în spiritul a ceea ce susţine Baricco că ar face tânăra generație, care are o anume frică să caute în profunzime. Asta îmi redă mie colajul ce compune filmul, această frică de a căuta în profunzimi și faptul că o informație are valoare atâta timp cât îți dă posibilitatea de a fugi de la ea înspre alte informații. Precum click-uirea de site-uri… click, fug mai departe! Citesc puțin, fug mai departe… până la urmă, aşa, arborescent, mi se pare că e şi filmul lui Jude, iar asta m-a făcut să-mi dau seama atunci că este foarte modern gândit ca structură.
Iar povestea personajului meu, cu toate că este ușor la limita absurdului – ceea ce mie îmi place -, mi se pare foarte posibilă, adică, nu numai că mi se potrivește, dar eu sunt unul dintre Dracula. Fiecare dintre noi, cei care trăim, suntem virtuali Dracula – mă refer la Dracula din filmul lui Jude -, adică niște homeless mai mult sau mai puțin concreți.
Da, suntem niște homeless ai vieții, personaje nevoite să facă mereu tot felul de compromisuri și care încearcă să fugă de rahatul din jur, pe care îl descoperă la un moment dat căutând ceva absurd… frumusețea. Ăsta este idealul personajului meu, care, până la urmă, se regăsește în fiecare dintre noi.
A fost ceva care te-a surprins atunci când ai văzut întâia oară Dracula în forma sa finală, față de impresia pe care ți-o făcuse scenariul la prima lectură?
Cumva, filmul merge mai mult decat mi-am imaginat înspre forma asta de colaj şi, la fel, umorul, ironia și autoironia, precum și critica socială, sunt duse paroxistic până aproape de capăt, adică mi se pare că filmul este deja un fel de “urlet” al lui Radu Jude. El nu se mai mulţumeşte doar să ne atingă, încearcă să ne dea cu capul de pereți de-a dreptul, deopotrivă în planul de conținut al filmului, dar și ca stil, ca formă de abordare cinematografică… mă rog, cât mă pricep eu, cu cultura mea cinematografică de Divizia D, să zicem așa.
Oricum, când l-am vazut încheiat, filmul mi s-a părut mult mai agresiv, mai tăios şi mai curat pe ideea de la care a plecat și, în același timp, din punctul meu de vedere, foarte greu de controlat. E ca în muzică, cea dintr-un concert nu sună niciodată ca pe discul de studio, dar nu este vorba de perfecțiunea interpretării, ci de faptul că ceea ce asculţi este viu, e adevărat, e autentic… sigur că sună mai puţin bine ca pe album, dar aia e viața, înțelegi? Cam așa e și cu filmul lui Jude, adică are mici imperfecțiuni, care, din punctul meu de vedere, n-ar trebui să fie amendabile, ci ar trebui înțelese.
Eu cred că nu ai cum să te duci la acest Dracula și să ieși de acolo la fel cum ai intrat în sală. Cred că filmul ăsta provoacă o schimbare în toată lumea care îl vizionează. Deci, dacă vrei să fii provocat, să ai un eveniment, să se nască niște noi repere în tine, ca spectator, merită să te duci la filmul ăsta… te duci pentru o experiență umană foarte importantă. Dracula este un film care scrijelește pe tine cumva și nu te lasă neschimbat.
Ai fost la festivalul de la Locarno, unde filmul a avut premiera mondială. Cum a receptat publicul vestic această serie de povești care conțin multe trimiteri la România contemporană?
Filmul a fost primit foarte bine, dar nu trebuie să uităm că acolo e un public oarecum specializat, iar Jude, cel puțin în ultima perioadă, este extrem de așteptat şi de curtat în festivaluri. La Berlin dădea interviuri de la 9 dimineața până la 9 seara, adică mai rău ca o vedetă de Hollywood, știi? Chiar am fost puțin gelos ducându-mă la Berlin că nu sunt atât de mult băgat în seamă ca el, dar în festivalurile europene regizorii au parte de o recunoaştere ieşită din comun.
Revenind la Dracula, după cum ziceam, acesta a fost bine receptat de acest public avizat, însă reacţiile au fost puțin contradictorii, adică unii au fost șocați, iar alţii au zis: ‘Dom’le, totuși, e prea mult!’.
Într-adevăr, temele abordate sunt multiple, de la impactul AI în arta secolului XXI până la folosirea mitologiei pentru manipulare socială, iar cheile de interpretare pot fi, de asemenea, extrem de diferite. Care ţi se par a fi cele care, din perspectiva contextului actual, provoacă sau dau mai mult de gândit?
Apropo de ceea ce trăim noi acum, cred că e vorba de faptul că suntem manipulați din plin de tot soiul de informații și de istorii care sunt care mai de care mai false, că adevărul nu e niciunde şi nici nu mai știi unde să-l cauți. Asta este, să zicem, o primă concluzie. Cumva, asta mi-a adus aminte că destui din generația mea am fost pe vremuri fani Cioran și apoi, pe rând, ai altor gânditori din dreapta extremă, dar acum mă sperie unde a ajuns toată această mitologie românească și la ce orori a condus până la urmă, aşa că încerc să fug de ei, pentru că nu mai știu cum să-i consider.
Tot ce se întâmplă la noi, la ora actuală, cu acest mit, cu ‘noi suntem români’ sau ‘mâncați produse românești’, de exemplu, mă face să îmi fie frică să ies pe stradă, că îmi dă unul în cap fiindcă mănânc salam făcut în Polonia și nu în România, adică am ajuns la niște hiper-naționalisme de-astea absolut idioate, chiar infernale.
La fel, de partea cealaltă, dacă îndrăznesc să afirm ceva despre habar n-am ce călugăr, ajung ameninţat de o parte de “stângaci” sau dacă îndrăznesc să spun că nu sunt de acord cu nu știu ce politică mă trezesc acuzat de actuala putere că sunt contra ei. Parcă au luat-o cu toții pe arătură, adică am ajuns să trăim toți contra tuturor, ceea ce se reflectă și în film… o sută de mii de păreri, fiecare mai diferită și mai falsă, aparţinând unor zeci de Draculi care credem în ele cu o împătimire oarbă şi care pot conduce chiar până la crimă.
Pe ecran, metafora e superbă cu ăia care mă aleargă pe mine, un om care, de fapt, doar joacă întruchiparea urii lor… adică eu, în filmul lui Jude, sunt un actor care îl interpretează pe Dracula și ajung să fiu omorât de public cu țeapa, ca un vampir adevărat. E superbă ideea asta!
Apropo de polarizare, personajul Dracula a stârnit mereu reacții contradictorii la nivelul opiniei publice românești. De ce crezi că încă avem o problemă cu acceptarea mitului, deși admitem că este rodul purei imaginații?
Uite, chiar nu știu ce să zic. Totuşi, într-o anume măsură, cred că se manifestă frica omului faţă de fals şi de falsitate, adică este o chestiune de autenticitate, chiar dacă ce vedem pe ecran reprezintă o poveste. Aici e o mică speculație, pentru că majoritatea poveştilor sunt, de fapt, niște invenții, aşa că nu mă refer la a fi autentice în sensul de a se fi întâmplat povestea în realitate, ci la autenticitatea dorinței de a le mărturisi, de a le spune publicului. Până la urmă, regizorul este cel care povesteşte, iar noi, actorii, doar ne interpretăm rolurile în povestea lui.
Apropo de actorie ca profesie, eu am citit destul de mult despre povestea asta cu falsul și cu autenticul, iar impresia mea este că avem o frică lăuntrică de minciună, una evolutivă, deci profundă, ancorată în istoria noastră. Atunci când se întâlnește cu cineva, omul verifică instinctiv autenticitatea partenerului, pentru că un mincinos este periculos, aşa că, mai întâi, acest potenţial partener trebuie scanat într-un fel sau altul. Adrian Titieni, care e și profesor la facultate, chiar spune că omul are un organ de simț al minciunii.
Când mă aflu la Sighișoara, de exemplu, unde mi se spune de către unii, chipurile, ce-a făcut Dracula şi mi se arată pe unde ar fi trăit, sentimentul meu personal este că stau cu ceva fals în bagaj, adică cei care îmi prezintă toate astea, cumva, sunt ca personajul meu din filmul lui Jude, se prostituează ca să câștige ceva bani de la niște străini. Este un joc care, nu știu, parcă nu merită… dar asta e doar părerea mea.
Bram Stoker are tot dreptul să conceapă povești pe orice oraș vrea el, că e românesc sau nu, asta contează prea puţin, şi fiecare dintre noi putem să ne imaginăm absolut tot ce vrem fiindcă suntem pe tărâmul fanteziei, dar, pe partea celalaltă, a pretinde cu mare convingere, de exemplu, că eu, Spahiu, sunt “adevăratul” oltean, care se trage dintr-o sută de generații din Oltenia, iar străbunicul făcea parte din liga romanilor, asta e deja un orgoliu fals… este o minciună.
Dar despre Dracula lui Stoker știm că e o poveste, deci n-ar trebui să o asociem cu realitatea. De ce mai vizităm atunci, fără astfel de probleme, casa lui Moș Crăciun în Finlanda?
E adevărat ce spui. Mă întreb și eu de ce, mai ales că eu chiar cred în povești. Probabil, fiindcă e vorba de povestea în sine… povestea, nu locul. Adică locul în sine este fals și asta mă respinge, pe când povestea lui Bram Stoker mă face să găsesc în mine însumi, ca cititor sau spectator, forme mai mult sau mai puțin subtile de vampirism, de posedare, căci Dracula, până la urmă, este la bază un om și ceea ce este omenesc nu îi este străin, ca fiecăruia dintre noi.
Deci eu pot să mă regăsesc în Dracula, aşa cum, într-o anumită măsură, mă pot regăsi chiar și în Mina. Este la fel cum mă pot regăsi câte un pic deopotrivă în basmul cu acel Moş rău care a devenit Moș Crăciun şi în povestea soțului Crăciuniței care l-a primit pe Iisus.
Din această perspectivă, cum te raportezi la personajele din Dracula și Kontinental ’25? Cât joci și cât te joci?
În filmele astea două, nici nu joc, nici nu mă joc. Încerc să fiu cât mai aproape în poveste, să mă găsesc cât mai mult pe mine în personajele astea și nu fac un mare efort, pentru că reflectă acea parte absurdă a naturii umane, a noastră ca ființe. Au fost ambele niște roluri ofertante pentru mine, pentru că, din punctul ăsta de vedere, nu mi-e greu să mă regăsesc în ele, sigur, puțin metaforic, fiindcă nu sunt homeless şi nu mor de foame.
Există însă un pic de homeless în mine şi există un pic de prostituție în mine, de altfel ca în fiecare dintre noi… dacă avem curajul să recunoaștem. Pentru că, în breasla asta, mai facem compromisuri pentru a exista, adică pentru a lua niște bani, mai mulți sau mai puțini, şi fiecare ne supunem unui sistem care, până la urmă, este pentru noi un Dracula.
În sensul ăsta vorbesc de prostituție artistică, iar in ceea ce priveşte sentimentul de a fi homeless se datorează faptului că, în industria asta, suntem la marginea unui drum, fără o casă a noastră, fără un sentiment de stabilitate, deci de aia spun că în aceste filme eu încerc să fiu, pentru că nu e greu să ne regăsim în astfel de personaje și e trist că e așa. Nu e trist că eu încerc să fiu, ci e trist că ne regăsim… asta apropo de joc și joacă.
Presupun că mai mult te-ai jucat în primii ani de carieră, dar uite că unele “jucării” de-atunci au avut consecinţe inedite. Scenarista și regizorul cu care ai filmat de curând horror-ul american Transylvania Tapes te-au ținut minte dintr-un Western cu fantome din 1999, când erai abia la a doua ta apariţie într-un lungmetraj…
Realitatea e aceea că fost o perioadă spre finele anilor ‘90 când foarte, foarte mulți americani făceau filme în România, la Castel Film, din cauză că prețurile erau mult mai joase la noi ca în alte ţări. Veneau din America având deja stabiliţi actorii din rolurile principale, iar noi, actorii români, jucam ce mai rămânea, dar eu și Ion Haiduc [ambii apar pe genericul Transylvania Tapes, found footage Horror aflat acum în faza de post-producţie, realizat de cuplul Josephina & Brad Sykes – n.r.] ne număram printre preferații acestora şi, drept urmare, lucram destul de mult.
Da, îmi aduc aminte că pe cei doi i-am cunoscut datorită unui regizor pe care-l cheamă Jeff Burr, cel care, de fapt, mi-a oferit primul meu rol într-un film american, Phantom Town, ce avea foarte mult text, deşi era un personaj mai spre secundar. Eu eram cumva speriat, dar regizorului i-a plăcut foarte mult de mine şi chiar îmi spunea că semăn cu Steve Buscemi într-un anume fel, dar eu, pe vremea aia, nici nu știam despre cine vorbeşte.
După aceea, de fiecare dată când se întorcea în România cu un proiect, avea câte rol pentru mine [Gabriel Spahiu apare în filme produse sau regizate de Jeff Burr, precum Straight into Darkness (2004) sau Gun of the Black Sun (2011) – n.r.] și astfel mai câștigam niște bani, iar treburile astea, deşi nu extraordinare, erau plătite bine pentru România acelor ani, adică în trei zile de filmare câștigam salariul pe mai multe luni şi eu eram pe principiul ‘tot ce ți se oferă trebuie să faci’… nu discutam și făceam de toate.
Pe de altă parte, bineînțeles că îmi era de folos şi experiența pe care o câştigam, inclusiv privindu-i pe ceilalţi actori, pentru că îmi place foarte mult să lucrez, îmi place să fiu în echipă, îmi place să stau lângă echipa de filmare. Mă uit, sunt mereu curios și foarte pasionat de treaba asta.
Altfel, dacă e să mă reîntorc la acei ani, un tânăr actor nu prea avea perspective de a se susţine financiar. Eu am avut norocul că stăteam în București, dar, uneori, nu știam dacă în luna urmatoare voi câștiga suficienţi bani încât să plătesc întreținerea. Era trist, dar, mă rog, cred că și acum e la fel pentru tineri.
Fiind acum pe partea cealaltă a baricadei, ce obişnuieşti să le spui tinerilor tăi studenți de la UNATC despre noțiunea de carieră?
Le zic să insiste, îi încurajez să continue, pentru că nu putem spune că lucrurile n-au avansat deloc între timp, mai ales că se face mult mai mult teatru independent şi lumea merge în număr mai mare la spectacole, adică s-a format deja un public. Din punctul de vedere al actorilor e însă în continuare chinuitor, mai ales pentru că n-am reușit să ne adunăm cu toții într-un sindicat, să controlăm ceva, să avem ceva, să plătim niște asigurări sociale. Eu mai joc în diverse proiecte ca independent, şi, teoretic, indiferent că e vorba de teatru sau cinema, am plătit, inclusiv pentru pensie, dar asta nu se bagă în seamă, pentru că toate taxele astea se percep la omul care dă banii, nu la mine.
Când m-am angajat la teatru [Gabriel Spahiu face parte din echipa Teatrului “Sică Alexandrescu” din Braşov – n.r.] eu, practic, nu aveam “vechime”, adică am plătit taxe degeaba până la 40 și ceva de ani, de exemplu, pentru concediu, pentru că cine să îmi dea mie concediu, eu fiind independent? E ceva absurd, în fine, sper să se mai regleze chestiile astea.
Pentru că a intervenit teatrul în discuţie, tu ai terminat UNATC în 1996, dar ţi-ai dorit să mergi pe calea asta încă din adolescenţă. Cum arăta peisajul acelor ani în raport cu aspirațiile sau speranțele tale de tânăr actor?
Eu avusesem noroc să joc in Trilogia antică a lui Andrei Şerban şi, după aia, în timpul studenției la Matematică [facultate absolvită de Gabriel Spahiu în 1992 – n.r.], fusesem la Teatrul Studențesc Podul, deci eram legat cumva de teatrul experimental și independent, iar zona asta era relativ efervescentă. Mi-am dorit mereu foarte mult să fac teatru și film, iar gândul că sunt actor și că aş putea reuși să trăiesc din asta, să nu fie nevoie să fac altceva, îmi dădea un sentiment de bucurie, mai ales că atunci când eram aproape de a termina facultatea, am participat la înființarea unui teatru, Teatrul Unu, despre care se spunea că e primul teatru particular de la noi.
A existat un tip care, după ce ne-a văzut jucând la Casandra [Studioul de teatrul al ATF, redenumit ulterior UNATC – n.r.] a angajat vreo douăzeci și ceva de studenți și a înființat la Sala Rapsodia din București un teatru numai cu tineri actori, printre care mă număram și eu. Statul român nu putea să angajeze într-un teatru decât doi actori şi ăsta a angajat dintr-odată o generaţie, înțelegi? Iar sala Rapsodia ținea de UNITER la vremea aia, care a privit treaba asta ca o afacere, adică el angajase 20 de absolvenți de teatru, dar locaţia i-au dat-o cu o chirie de afacerist, să-l stoarcă de bani. Atunci am jucat eu Așteptându-l pe Godot – pentru care a venit regizorul Dragoş Galgoţiu – şi ţin minte cum, după premieră [din 1997 – n.r.], marii oameni de teatru l-au acuzat pe acest om că… spală bani!
La 20 şi ceva de ani, eu habar n-aveam de chestiuni financiare, dar mi se părea evident că a spăla banii înseamnă a-i băga murdari și a-i scoate curați, pe când tipul băga bani și nu îi mai scotea… cum adică spăla banii? Căci el chiar ne dădea, adică aveam atunci salariu mai mare decât dacă m-aș fi angajat la Național… în fine, după un an, s-a întrerupt, pentru că era tot în pierdere.
Pe partea de film, situaţia era destul de tristă într-un anume sens, pentru că, deşi americanii se înghesuiau să vină la noi, filmul românesc nu se vedea deloc, deloc. Tinerii regizori încă nu începuseră să facă filme, iar lucrurile aveau să înceapă să se miște, zic eu, abia după Moartea domnului Lăzărescu.
Până să-ţi începi joaca în studiourile Castel, ca prim rol în filmografia ta oficială apare cel din scurtmetrajul Sâmbătă seara, al lui Radu Dragomir, chiar în anul absolvirii, 1996. A fost cel dintâi contact profesional cu cinematografia?
În realitate, primul este de dinainte de Sâmbătă seara, într-un film care se numea Alergătorul [din 1993 – n.r.], un scurtmetraj făcut de Nap Toader, aşa cum semnează acum, dar pe care, de fapt, îl cheamă Napoleon Helmis. Acolo am jucat, cu Tudor Chirilă, cu care am fost coleg de generație, ce interpreta un tânăr revoluționar. Îmi amintesc încă bine acel film realizat pe peliculă subțire de 16 mm, adică țin minte secvențe, fiindcă am participat la montaj şi mi-am luat și eu din maldărul din cabină una dintre dublele care au rămas pe dinafară. Am strâns bucata aia de peliculă foarte bine, foarte mic, așa, și mi-am făcut din ea un soi de talisman… ‘Băi, ăsta-i primul film în care am jucat!’.
Peste un timp, am mai filmat o zi sau două la Dan Piţa în filmul Pepe și Fifi [din 1994 – n.r.], dar în ăla n-am rămas foarte mult pentru că mă duceam să-mi dea banii, iar Piţa mă punea doar să trec prin cadru fiindcă că n-avea de unde să-mi dea. Înțelegi? N-avea.
Care a fost însă, după aceea, primul rol de care îți amintești că te-a pus realmente la încercare?
Cred că, totuși, este vorba de cel din Moartea domnului Lăzărescu, chiar dacă mai înainte lucrasem şi la Lucian Pintilie [Terminus Paradis, din 1998 – n.r.], pentru că este rolul care m-a făcut să mă gândesc mai mult la mine ca actor… adică nu mai eram un simplu prestator de serviciu, ci m-am luat mai în serios. De fapt, Cristi Puiu asta a făcut, după părerea mea, s-a luat pe el însuși mai în serios, dar și pe toți ceilalţi, astfel încât cu toții am devenit brusc mai importanți noi pentru noi înșine în filmul ăla. Am avut atunci puternic senzația că spunem ceva cu toții, că este filmul nostru și fiecare are aportul lui.
Când lucram la Terminus Paradis nu mă duceam să fac real ceva la mine – era bine doar pentru box-office -, adică mă adaptam universului lui Pintilie, care era deja format, pe când aici, cu Cristi, parcă a fost cumva manifestul nostru, al tuturor, dar nu unul declarat, ci ca feeling subliminal… aveam senzația că aparținem aceleiași lumi. Mă rog, eu de Cristi mă simt relativ apropiat, deşi eu am crescut în Militari, iar el în Balta Albă, fiindcă suntem de aceeași vârstă şi ne-am format de mici cam cu aceleași cărți, precum alea din colecția de artă apărută la [editura] Meridiane.
Evident, sunt diferențe mari între noi, dar avem foarte multe repere comune… adică suntem tocilari de prin cartiere și el, și eu. Altfel, ne-am cunoscut târziu, când el s-a întors in tara [de la Geneva, unde, în 1996, Cristi Puiu şi-a încheiat studiile la École Supérieure d’Arts Visuels – n.r.] si ne-am întâlnit prima oara la Pintilie, când am făcut Terminus Paradis.
Moartea domnului Lăzărescu a devenit un reper esenţial pentru nașterea noii cinematografii românești, iar tu, în următorii doi ani, ai filmat cu Radu Muntean, Cristian Nemescu și Radu Jude. Care este perspectiva ta asupra importanţei acestui film în evoluţia raportării oamenilor la cinema?
Din punctul meu de vedere, exact așa cum ai punctat şi tu, a fost un declanșator, inclusiv la nivel individual, adică a lansat carierele fiecăruia dintre noi. Dacă te uiți pe distribuție, acum toți au devenit super-actori… mă rog, erau și atunci, doar că nu neapărat se bucurau de aprecierea la nivelul la care s-a ajuns odată ce au fost descoperiți și promovați de impactul acestui film în întreaga lume.
Dincolo însă de acest aspect, efectul pe care l-a avut asupra cinematografiei a fost în primul rând acela că toată lumea a început să prindă curaj… toată lumea filma în stilistica asta. Se preta sau nu se preta scenariul, asta nu mai conta şi toată lumea avea camera pe umăr, mai ales că, din punct de vedere tehnic, e cumva mai ușor, căci nu mai trebuie să montezi atât de mult şi, de fapt, faci un enchaîné cronologic.
Toţi filmau așa, iar apoi, cu entuziasm, ce rezulta se depunea peste tot, fiindcă străinii începeau să ne bage în seamă. Era bun sau prost filmul… nu veniți la un festival? Mă rog, nu neapărat festivalurile mari, dar, în general, toată lumea filmului european și, probabil, american se uita cam la tot ce era film românesc, deci, după părerea mea, de la Moartea domnului Lăzărescu a plecat acest avânt extraordinar pe care l-a luat cinema-ul românesc.
Un aspect foarte specific în ce te priveşte este acela că Moartea domului Lăzărescu a reprezentat o piatră de temelie a relației tale de lungă durată cu Radu Jude. Până la urmă, cum s-a produs apropierea dintre voi?
Îl cunoscusem pe Jude la Costa-Gavras [filmările pentru Amen., care a avut premiera în 2002 – n.r.], unde el era runner, mă rog, asistent de regie. După care, la un moment dat, înainte de Lăzărescu, a venit la mine producătoarea Ada Solomon care mi-a zis că este un tânăr regizor care spune că mă cunoaște, are un proiect, Lampa cu căciulă, pe care ar vrea să îl facă cu mine şi ar vrea să depună un proiect pentru finanţare la CNC și, drept urmare, să semnez că o să joc dacă se va face. N-am făcut atunci legătura dintre cel pe care-l cunoscusem eu ca runner şi autorul proiectului, dar am semnat fiindcă mă ştiam bine cu Ada, doar că, în anul ăla, proiectul a picat la CNC, iar eu am ajuns să mă întâlnesc din nou cu Radu Jude la Lăzărescu. Mi-a amintit că acel proiect de scurtmetraj era al lui, dar s-a prins imediat că sunt stupid şi nu fac legături, așa că mi-a zis: ‘Ştii ce? Acum nu mai ţin neapărat să joci tu, deci trebuie să dai probe.’. ‘Bine, dacă vrei asta, dau probe.’
Absolut niciodată nu mi-a fost jenă să dau probe, chiar şi atunci când am ajuns la nivelul unui actor mai consacrat, nu, eu mă duc la toate probele, asta probabil că şi datorită experienţelor cu producţiile de la Castel Film, unde nu eram în situația de a alege, adică să spun: ‘Băi, nu fac filmul ăsta că e dezonorant.’. Nu, tată, fac orice, pentru că, până la urmă, omul sfințește locul. În fine, așa l-am cunoscut pe Jude și, după aia, într-adevăr, m-am dus să dau acele probe pentru Lampa cu căciulă [scurtmetraj multipremiat în festivaluri în 2006/2007, inclusiv cu Gopo – n.r.].
Până la urmă, ce te face să revii fără rezerve în proiectele lui Radu Jude, fiindcă rolurile pe care ţi le propune sunt extrem de variate, de la sinucigașul din Film pentru prieteni la preotul din Babardeală cu bucluc, nemaivorbind de Dracula?
Pentru că Jude chiar se gândește foarte atent la ce şi dacă are nevoie pentru proiectele sale, în cazul actorilor dacă trebuie să joci sau dacă poți să joci în rolul acela sau nu.
De exemplu, la Aferim! m-a ținut șase luni deoarece el nu știa pe cine să ia, fiind tentat să mai încerce și altceva. De asta consider că, dacă mă ia, înseamnă că are un gând, în sensul că mă potrivesc, iar dacă omul mă vrea înseamnă că trebuie să văd și eu cu ce gând m-a luat… cam ăsta este raportul. Nu mă ia de formă, că nu sunt vedetă, nu aduc bani filmului, deci nu e cazul, iar când e să mă ia așa, doar de umplutură, atunci îmi zice asta de la bun început şi o face, probabil, dintr-o anume comoditate, considerând că ne potrivim.
De fapt, ceea ce-şi doreşte cu adevărat, cred eu, este să simtă că empatizezi și tu cu proiectul lui, deci nu neapărat că te pricepi, că ești un actor bun, că nu asta e important. Trebuie să intri în proiectul lui cu o oarecare pasiune, adică să încerci să-l înțelegi de-adevăratelea și nu doar superficial.
Dacă privim la ce-ai mai lucrat în ultimii doi ani, dincolo de Dracula şi Kontinental ‘25, de la comedii ca Ţăndări sau Buzz House până la drame precum Anul Nou care n-a fost, ai fost implicat într-o mare varietate de proiecte. Crezi că îi mai lipsește ceva cinematografiei românești în clipa de față în raport cu publicul?
Nu ştiu, fiindcă părerea mea este că sunt destui realizatori care încearcă fals să-și câștige publicul, dar, până la urmă, cred că cinema-ul se diversifică, adică sunt foarte multe genuri care se fac, iar asta e bine. Cred însă că există o problemă la nivelul publicului în raport cu poveştile pe care le spun regizorii pe ecran.
Ca să mă fac mai bine înţeles, apelez la o metaforă care nu-mi aparține. Suntem în aer liber, cum ar veni, adunați în jurul unui foc de tabără, unde se spun diverse povești, iar cei care asistă, spectatorii, verifică dacă omul acela ne spune o poveste numai ca să se dea mare, adică ne serveşte o poveste “pescărească”, sau dacă este ceva care l-a marcat realmente pe el… asta e autenticitatea de care am tot vorbit şi care face o poveste cinematografică să fie mai bună sau mai proastă. Ei bine, problema e că publicului nu-i mai place să stea în jurul focului. Publicul se retrage în cort, se ascunde acolo și se uită pe telefon la TikTok sau, mă rog, la orice alte formule de mărturisiri.
Eu aşa cred.
Aşa cum David Mamet spune că teatrul american a luat-o în jos atunci când oamenii s-au dezobișnuit ca după spectacole să rămână la cafenea şi să vorbească despre ce au văzut, nici spectacolul cinematografic nu se mai discută, filmul nu mai este privit în comun, iar oamenii nu mai sunt obișnuiți să facă un efort de a descoperi lucrul pe care îl văd.
Adică nu mai există acum dorința asta de a înțelege şi tot timpul îl desconsideră pe ăla care emite: ‘Aah, e idiot, nu știe să ajungă la mine!’. Nu zice: ‘Băi, trebuie să fac și eu un efort ca să înțeleg.’.
Când noi ascultam muzică în tinerețe, de exemplu, nu o făceam numai să ne hăhăim şi ne chinuiam să ne dăm seama ce-i cu muzica prog sau ce vrea să spună aia clasică, iar pentru asta mai ascultam o dată şi încă o dată, ca să vedem toate amănuntele, adică e un efort al lectorului care, acum, nu mai este. Vin, se așează pe spate și… ‘Hai, distrează-mă!’. Cred că asta lipsește, iar problema, în cazul nostru, e mai mult la public decât de la film.
Mai există o problemă, iar tu ai definit-o într-o postare din vară legată de vestea că veţi merge cu Dracula la Locarno. Ai scris atunci că “mă gândesc la eforturile imense ale tuturor oamenilor de cinema ale căror filme sunt chemate şi aplaudate în festivalurile importante din lume. Și mă mai gândesc la lipsa de considerație față de cultură, artă și educație a politicului de la noi și, prin extensie, a multora dintre noi.”. Percepi mentalitatea ca fiind una de moment sau rădăcinile sunt mai vechi?
Există dintotdeauna și, din păcate, nu cred că s-a schimbat şi nu e vorba neapărat de bani, ci de o atitudine a politicului.
Uite, am lucrat la un moment dat cu liceeni din Blaj într-un proiect care făcea o introducere în teatru şi film, iar banii pentru toată treaba îi dădea Bosch, care are două fabrici acolo. La final, s-a organizat un cocktail la care a venit şi domnul director de la firmă, iar eu am zis să fiu amabil şi să-i mulțumesc pentru sprijin. Din vorbă-n vorbă, mi-a spus atunci o chestie foarte mişto, care m-a rupt… că este în interesul lor să promoveze cultura în Blaj, pentru că cei care lucrează în fabricile lor fac parte din acea comunitate și dacă ei sunt mai luminați sau deschişi la nou, randamentul la muncă le va fi mai bun.
Acesta este principiul actual, nu cel de Ev Mediu prin care se țin oamenii în beznă şi le se dă o pâine ca să bată cu ciocanul! Sigur că, până la urmă, e vorba tot de sensul exploatator al capitalismului ăsta nenorocit, dar nevoia este de oameni să muncească mai cu cap, pe când la noi, în general, lucrurile stau dintotdeauna exact invers.
Să-ţi dau un exemplu concret apropo de mentalitate.
Cu vreo 15 ani în urmă, deci pe vremea când locuiam încă în București, am ajuns acasă, nu mai știu cum sau de ce, la o fostă colegă de generaţie – ea făcuse Filologia când eu eram la Matematică -, o tipă super-citită, care a apucat însă calea politicii şi a ajuns chiar pe un nivel destul de sus la un moment dat. Pentru că avea un copil, a vrut să mi-l prezinte pe cel mic şi atunci m-am crucit, pur şi simplu, când am auzit-o spunând: ‘Uite, fă cunoștință, el e Gabriel Spahiu, este actor, da’ tu să nu te faci actor ca să trăiești pe spatele statului.’ Deci asta înțelegea ea, că noi, ăștia din domeniul artistic, trăim din ce ne dau politicienii de milă – apropo şi de sensul termenului ‘homeless’ de care vorbeam la început – şi nu pentru că ar fi o nevoie reală de noi!
Trecând timpul, văd cum în continuare politicienii n-au nevoie de artă şi nu înțeleg această nevoie, oricât de iluminați ar fi, pentru că acea colegă a mea nu era în niciun caz o ignorantă. Ei au nevoie de doctori şi de constructori, au nevoie de bani, de străzi şi de afaceri, dar nu de artiști, care sunt pentru ei nişte milogi cărora le dau cât să le închidă gura. Asta este dezolant, de fapt, că după atâţia ani vezi că principiul a rămas neschimbat şi că politicienii nu înțeleg sau refuză să înţeleagă la ce e bună cultura.
Interviu de IOAN BIG | CLIN D’OEIL
Foto header: Rareş Rusu
