CLIN D’OEIL | VLAD IONUŢ POPESCU: “Percep meseria de actor a fi într-o continuă schimbare”

Vlad Ionuț Popescu intră într-o nouă stagiune cu proiecte care îl duc de la Bug și Orlando. O cameră doar a ei la trei spectacole selectate în FNT 2026. În dialogul cu Ioan Big, actorul vorbește despre autenticitate, publicul tânăr, condiția actorului independent și felul în care percepe schimbarea continuă a meseriei.

Pentru iubitorii de teatru care au ratat reprezentațiile din această vară ale noului spectacol de la unteatru, Bug reprezintă cu siguranță unul dintre must-see-urile noi stagiuni, deopotrivă pentru relevanța textului – mai ales într-o perioadă în care, datorită caniculei (probabil), s-au înmulțit cei care cred că ambulanțele fură copii, se vinde Dunărea sau sucurile conţin chip-uri – şi inspirata punere în scenă a lui Vlad Bălan, susținută de un cvartet de actori remarcabili, din care face parte şi tânărul VLAD IONUŢ POPESCU, al cărui talent a impresionat încă de la debutul din 2018 pe scenele bucureştene în Împăratul muştelor (Teatrul Excelsior) şi Medea’s Boys (Apollo111).

Pentru Vlad urmează o toamnă foarte încărcată, întrucât, pe lângă faptul că repetă intens la viitoarea premieră de la Teatrul Metropolis (Orlando. O cameră doar a ei) şi va juca în trei spectacole selecționate în FNT (Tristeţe şi bucurie în viaţa girafelor şi Ne cerem scuze pentru disconfortul creat de la Teatrul Mic, precum şi mai recentul Timon din Atena, de la Centrul Replika), în luna septembrie, în afară de Bug, bineînțeles, reia câteva dintre rolurile care îi jalonează parcursul emergent, cele din Pădurea spânzuraţilor (TNB), Criza. Kit de supravieţuire (Teatrul Masca) şi, nu în ultimul rând, Cine l-a ucis pe tata? de la Metropolis.

Drept urmare, i-am propus un dialog, pentru a afla cu ce gânduri intră în noul sezon performativ.

O stagiune intensă și trei spectacole în FNT 2026

Vlad, pentru un actor, vacanţa interstagională e un bun prilej să se detașeze de personaje şi să privească un pic spre ce-a realizat în ansamblu. Tu ai apucat să-ţi faci un bilanț al acestor ultime luni?

Da, mi-am făcut un bilanț, sunt obişnuit să fac asta, mai ales că, lucrând continuu, totul pare foarte fluid, numai că tot sar dintr-un proiect într-altul şi, de câţiva ani, n-am avut parte de pauze și în teatru și în film. Sunt însă foarte metodic și-mi place să-mi țin contul la tot.

Pentru mine, stagiunea asta a fost foarte complicată, fiindcă am trecut la începutul său printr-un soi de păcăleală profesională care m-a defazat apoi foarte mult pe parcursul întregului an, până când am început să înțeleg unde am greșit și eu, chiar dacă reacția a fost, poate, disproporționată.

După aceea, n-am avut foarte multă vacanță, maxim o lună, iar la mijlocul său a trebuit să mă întorc să joc în Bug.

Altfel, sunt mulțumit că le-am dus la capăt pe toate, mai ales că mi-a sărit şi umărul prin februarie, iar când am fost la RMN mi s-a spus că e indicat să mă operez. M-am gândit atunci că, dacă voi ajunge la operație, nu o să mai pot juca o perioadă, iar eu în luna mai terminam un proiect de teatru, Timon din Atena, şi începeam filmările la un lungmetraj, Archanghel, al lui Octav Chelaru, după care urma să intru în repetiţii la Unteatru cu Bug.

Apropiindu-se premiera cu Timon, unde aveam o secvență de luptă, simţeam o mică nelinişte că umărul îmi poate sări în urma unei lovituri şi atunci sigur va trebui să mă operez, ceea ce însemna, inevitabil, că următoarele două proiecte nu le-aş mai fi făcut.

De asta spun că, trăgând linie, mă bucur că am scos-o la capăt cumva, cu toate mizeriile care mi se întâmplaseră în prima parte a stagiunii.

Te aşteaptă însă un parcurs de toamnă foarte plin, jalonat atât de hit-uri mai vechi, precum Pădurea spânzuraților sau Cine l-a ucis pe tata?, cât şi de premiere recente, cum este Bug, sau viitoare, dacă ne gândim la Orlando, pus în scenă la Teatrul Metropolis. Privind din exterior, pare că lucrurile, cumva, s-au îndreptat…

Nu mă plâng absolut deloc, dar eu sunt actor independent şi, cu toate că îmi merge foarte bine, mereu îmi pun pun problema ce va urma după ce termin proiectul în care sunt implicat în acel moment.

Pe anul ăsta, de exemplu, am programul de lucru făcut până în decembrie și, când o să-mi pot lua câteva luni pauză de repetiţii voi fi foarte fericit, dar ce se va întâmpla după lunile alea, cum îmi voi asigura cash flow-ul? Fiindcă acesta vine dintr-un work flow, nu-i aşa?

Dincolo însă de asta, mă surprinde în continuare atitudinea unor oameni care nu încearcă să fie înțelegători. În viață vrei să evoluezi și atunci când apar asemenea oameni, care se pun de-a curmezișul, ajungi să te întrebi – poate mai mult decât e cazul – ce anume faci tu greșit sau de ce nu poţi căpăta un soi de liniște.

„Nu mă plâng absolut deloc, dar eu sunt actor independent şi, cu toate că îmi merge foarte bine, mereu îmi pun pun problema ce va urma după ce termin proiectul în care sunt implicat în acel moment.”

Chiar dacă am văzut deja multe până acum, eu în continuare mă consider foarte tânăr în profesie și nu știam că există felul ăsta de atitudine care te poate debusola și te poate face să nu mai ai încredere în tine sau în mediul de lucru.

După ce mi s-a-ntâmplat la începutul stagiunii trecute, eu n-am mai vrut să merg la teatru vreo patru luni, adică mă duceam la repetiții şi la spectacole cumva ca la birou, pentru că mă întrebam: chiar nu contează nivelul de profesionalism? Chiar nu contează că vin cu un sfert de oră mai devreme şi cu textul învățat?

Mai ales că eu sunt un om destul de relaxat, nu prea încrâncenat, iar când lucrez, nu ridic de față cu alții niște probleme care ar putea fi disconfortabile pentru anumiți oameni şi, dacă le ridic, o fac în particular.

În fine, după cum spuneam, am fost mulțumit că am terminat stagiunea şi sunt fericit pentru ce-mi aduce următoarea, mai ales în tot peisajul ăsta… adică eu, totuşi, încă nu realizez pe deplin că, în economia actuală, trăiesc foarte bine dintr-un domeniu în care sunt norocos că mai am ce să joc.

În octombrie, vei juca în numai puţin de trei spectacole selecţionate în FNT cu premiera în stagiunea trecută: Timon din Atena, Ne cerem scuze pentru disconfortul creat şi Tristeţe şi bucurie în viaţa girafelor. Cât este de vorba de noroc, fler sau planificare în parcursul tău ca actor? Cum îţi gestionezi timpul astfel încât să nu rişti să te aglomerezi?

Cred că mai degrabă e vorba de karma, apropo de ce ziceam la început că mi s-au întâmplat niște lucruri. Evident că eu n-am niciun aport şi sunt doar un actor din acele distribuții. Întâmplător sunt singurul actor care joacă în ambele producții ale Teatrului Mic care sunt în FNT, eu nefiind angajat acolo, deci, clar, este un noroc. Altfel, sincer, dacă e să intru într-un proiect, nu prea mă gândesc la asta cu supraaglomerarea.

Este și cazul de-acum cu Orlando [spectacolul regizat de Andrei Măjeri va avea premiera la începutul lunii octombrie – n.r.], pentru că i-am spus de la început lui Andrei de programul meu, că am deja două proiecte antamate, dintre care unul – niște filmări – se întrepătrunde cu repetiţiile sale şi l-am întrebat: ‘Putem face asta?’.

Pentru că eu, fizic, pot. N-am familie, n-am copil, n-am nici măcar o relație căreia să îi dedic timp, n-am părinții bolnavi, deci nu am nicio responsabilitate față de nimeni… eu răspund doar de mine şi mi se pare că, dacă pot să trag de mine până la o anumită vârstă, ce poate veni mai devreme sau mai târziu, în funcție de responsabilitățile și prioritățile fiecăruia, trebuie s-o fac.

Revenind la prima ta întrebare, asta explică de ce nu mi-am planificat vreodată ceva. Eu studiez foarte mult oamenii cu care lucrez înainte și, în general, știu în ce mă bag, ştiu potențialul pe care l-ar putea atinge.

În același timp, sunt conștient că poate să nu își atingă niciun potențial, aşa că îmi fac treaba într-un anumit proiect fără să am presiunea că acesta trebuie să iasă bine în ansamblul său. În fond, eu sunt actor, iar parcela mea e parcela mea.

Altfel, cu ce pot eu să mai ajut este prin atitudine, voie bună și felul meu de a fi… de asta spuneam adineauri că mi se pare o karmă.

Orlando. O cameră doar a ei și colaborarea cu Andrei Măjeri

Pentru că ai amintit de spectacolul pentru care repeţi acum, ce poți să-mi spui de Orlando. O cameră doar a ei, care e a treia colaborare a ta cu Andrei Măjeri după Medea’s Boys din 2018 şi multipremiatul Cine l-a ucis pe tata?, pus în scenă tot la Metropolis?

Cred că este un spectacol necesar acum și cred că viziunea lui Andrei o face să fie astfel – pentru că textul în sine, ca roman, este foarte greoi -, el fiind un om care face spectacole foarte dinamice, foarte “blitzkrieg”, aşa, adică nu te lasă să îți pierzi atenția. Abordează tema asta a fluidității de gen, pe care Virginia Woolf doar a mirosit-o la vremea ei, însă de-abia în anii ăștia a căpătat o asemenea amploare de natură socio-politică, încât a ajuns chiar să separe oamenii.

Poate că mă îndepărtez de la subiect, dar mă uit la argumentele suveraniștilor la noi în țară, dar și în Occident, care dau foarte mult în comunitatea queer, în trans people, fără nicio legătură cu economia, cu felul în care anumite resurse sunt exploatate mai mult decât e cazul de anumite țări străine.

Temele astea sunt folosite acum ca instrument politic și când vine un spectacol ca Orlando, care își asumă o poziție, din a carui distribuție fac parte persoane fie trans, fie queer, mi se pare foarte tare.

Ca paranteză, ce crezi că face perenă relația voastră profesională? Erai încă boboc la UNATC când ţi-a dat şansa să joci la Apollo111 în Medea’s Boys şi a trecut ceva vreme de-atunci…

Da, aveam 19 ani.

Cred că, atunci când m-a luat, el a văzut în mine – şi în continuare vede asta – un tânăr care se aruncă foarte mult în ce i se propune, iar Andrei [Măjeri] este genul de regizor care are nevoie de oameni care să aibă încredere în el, pentru că nu lucrează într-o manieră clasică, de felul ‘Uite textul, jucați situațiile’, care și aia este foarte tare și valoroasă, abordarea lui fiind foarte mult dintr-o perspectivă estetică care poate crea în actor o anume reticență.

Constant, e un pitic acolo, pe creierul actorului, care zice: ‘O să fiu cringe. O să fiu ciudat. O să mă fac de râs.’ sau ‘Oare e ok ce fac? Oare e în sens?’.

Cred că încrederea asta ne-a ținut, plus prietenia care s-a dezvoltat între noi. Ne-am și certat de-a lungul timpului, dar ne-am împăcat, simţind cumva mereu că vorbim același limbaj teatral şi că ne înțelegem fără prea multe indicații.

Bug, conspirațiile și publicul tânăr

Aflându-ne în zona spectacolelor necesare pentru a ne poziţiona faţă de contextul în care trăim, să vorbim despre Bug, recenta piesă montată la Unteatru de către Vlad Bălan. Aceasta are ca temă teoriile conspiraţiei şi o relevanță mai mare acum decât în vremea când a fost scrisă, la fel ca Orlando. Cine crezi că ar trebui să vadă acest spectacol şi cine nu?

În opinia mea, poate chiar oamenii care n-ar trebui să-l vadă ar trebui să-l vadă, dacă are sens ce zic, gândindu-mă la cei care s-ar simți atacați sau puși sub lupă, dar, altfel, este pentru toată lumea, fie şi pentru că face parte din veniturile mele de actor independent, iar un spectacol se joacă atâta timp cât are public… de altfel, asta îmi doresc pentru fiecare spectacol pe care-l joc.

Pe de altă parte, există o chestie care mă frământă deja de ceva timp, legată de teatrul făcut în spații independente şi care are cu adevărat ceva de spus, indiferent că e un subiect politic sau social asumat în mod explicit, așa cum se întâmplă la Replika, de exemplu, sau nu o face chiar pe față și apelează un text de felul lui Bug, ce vorbește despre o anume temă printr-o analogie foarte actuală.

Ei bine, mă frământă mult faptul că la aceste spectacole vin oameni care cred același lucru cu tine și, de fapt, tu nu schimbi pe nimeni, tu doar validezi sau le confirmi ceva, iar scopul tău de a trezi ceva în spectator la nivel emoțional este atins dacă spectacolul are momente de o anume încărcătură, livrate cum trebuie și în formula optimă, atât regizoral, cât și performativ.

Ce mă doare pe mine, de multe ori, este că nu ajungem în spectacolul nostru tocmai la oamenii pe care am vrea realmente să îi punem pe gânduri, să îi mişcăm într-un fel sau altul… de asta am spus că, în opinia mea, fix aceia care nu îşi doresc să vină la Bug ar trebui să fie în sală. Doar că ei, în general, nu merg la teatru sau dacă, totuşi, ajung acolo, o fac pentru niște spectacole de o anumita factură, puse în scenă în anumite spații.

De exemplu, sunt șocat de cât de mulți oameni ştiu numai Teatrul Național București şi că o mare parte dintre aceştia sunt tineri care, altfel, pe internet, sunt foarte up-to-date cu pop culture.

Mă preocupă faptul că, ușor-ușor, teatrul devine foarte un-cool pentru generația mea, mai ales că în foarte multe spectacole din ziua de azi se vede lipsa de autenticitate, se vede făcătura, iar ăștia mai tineri, de până în 25 de ani, detectează şi topesc mai repede în ei falsul şi minciuna, față de care au o reacţie foarte rapidă… ei nu-şi dau două ore din viață ca să îi minți.

„Teatrul devine foarte un-cool pentru generația mea.”

Meseria de actor într-o continuă schimbare

Dar, în fond, orice transpunere scenică este o convenţie, deci transmite un adevăr interpretabil. Crezi că tinerii spectatori ar avea nevoie de mai mult realism şi mai puțină metaforă?

Eu mă gândeam nu la tratamentul temelor, ci mai degrabă la abordarea performerilor. Mă refer la meseria de actor, pe care o percep a fi într-o continuă schimbare şi o studiez încercând să sparg bariera dintre oamenii care o înțeleg – inclusiv din poziții adiacente domeniului nostru – şi cei care nu cred şi nu te cred atunci când reprezinți, eşti sau devii ceva pe scenă, adică cei care nu au încă un limbaj.

Prin urmare, nu mi se pare că problema ține de convenția teatrală, fiindcă o convenție, oricare ar fi ea, dacă e făcută mișto, dacă stă în picioare printr-un text bine ales şi un regizor capabil să gestioneze un tandem de actori care știu să abordeze acel text astfel încât să fie credibili, e tare.

Asta se poate întâmpla inclusiv în cazul spectacolelor flamboaiante, dacă actorii știu să-și umple personajele și regizorul creează o imagine de ansamblu care să fie traductibilă pentru spectator, adică acesta să nu-și dea seama că e o referință la pictura lui Cutărescu din secolul XVI, ci să fie impactat până la nivelul de a-şi spune: ‘Mamă, ce imagine mișto!’ și să se lase cuprins de emoție.

Deci nu cred că un anume tip de convenție are legătură cu transmiterea adevărului, iar pentru actori asta a devenit ceva foarte greu de atins din punct de vedere al spectacolului, mai ales în București, unde totul e pe repede înainte.

Spun asta pentru că, în provincie, unde nu ai multe instituții, ca actor, știi că lucrezi două luni la același proiect, iar spectacolul îl ai în același teatru, adică nu alergi de colo-colo. Eu sunt nevoit să fac asta aici, pentru că, altfel, nu trăiesc.

Revin la Bug din perspectiva unui om care încă nu a văzut spectacolul. Din punctul tău de vedere, personajul pe care-l joci, Peter, este o metaforă a unei categorii sociale sau trebuie perceput ca o tipologie umană aparte?

Când lucrez şi încerc să înțeleg un personaj, mă ţin departe de orice soi de etichetă sau categorisire şi atunci, de multe ori, duc o luptă foarte mare cu anumiți regizori care fug de acel “eu în situație”, ce reprezintă punctul zero al actoriei.

Pe Peter din Bug eu nu îl văd mai mult decât ca pe un tânăr care a trecut prin multe şi, de aici, poți tu ca spectator să speculezi, să mergi cu gândul mai departe şi să-ți imaginezi biografia personajului. Atunci când l-am abordat, l-am trecut doar prin filtrul meu şi mi se pare că ceea ce a devenit şi felul în care se comportă – rezultat al unor evenimente traumatice pe care le-a trăit – trebuie cumva ținut în frâu instituțional, fiindcă își face rău nu doar lui însuși, dar și celor din jurul său.

Din punctul meu de vedere, este un tânăr pierdut care încearcă să-si găsească răspunsuri în niște lucruri, să-și dea o importanță într-un fel, la fel ca mulţi oameni în ziua de azi pe Internet, pe Instagram sau pagini de conspirații şi de astrologie care le dau importanță… sunt aplicații precum Co-Star sau The Pattern, care “te nimeresc” aşa, ca din senin, de ajungi să-ţi zici: ‘I’m special! I’m special!’.

Mi se pare că genul ăsta de om, a cărui minte face constant niște paralele și, poate, are și acest sindrom al alesului, poate fi întâlnit destul de des în zilele noastre şi încearcă să își creeze niște mecanisme care să îi dea speranță, să îi dea motivație, mai ales dacă a fost lovit de viață.

După tot ce i s-a întâmplat, în mintea personajului meu s-a cimentat ideea că face parte dintr-o conspirație mondială şi că el este propovăduitorul și simbolul luptei cu sistemul, omul care vede dincolo de straturile matricei.

Păi, vedem frecvent asemenea cazuri în jurul nostru şi nu doar în politică, pentru că sunt numeroşi cei care au senzația că sunt mai importanți crezând în conspirații, că – vezi Doamne! – și-ar fi dat ei seama de ceva ce noi, oamenii de rând, nu avem capacitatea să înţelegem.

Vlad, dar cum reuşeşti în plan personal să-ţi menții direcția într-o societate care evoluează completamente haotic și impredictibil?

Sunt ușor atehnic în online, aspect care contează foarte mult în ziua de azi.

Nu am avut şi nu am TikTok, nu folosesc ChatGPT. Ce țin foarte mult online e Instagramul, care, pentru mine, este un soi de LinkedIn şi acolo postez constant niște lucruri, dar niciodată nu am dat-o într-o zonă care, acum, e din ce în ce mai căutată, influencer content stuff. În schimb, lectura, simplul fapt că citesc destul de mult, reprezintă pentru mine un soi de fugă de realitate, dar nu e una nocivă.

Chiar vorbeam cu un coleg foarte mişto din Cine l-a ucis pe tata?, care este pasionat de a face mașini, adică cumpără dubițe și le configurează în timpul lui liber, iar el îmi spunea că mă admiră foarte mult pentru că citesc așa mult şi văd atâtea filme. I-am răspuns atunci că şi el are hobby-ul cu maşinile, însă el mi-a zis: ‘Păi da, numai că pe tine te ajută în domeniu.’.

Dar eu nu citesc și nu mă uit la filme pentru că mă ajută în domeniu, ci este… my way of running away de depresie, de anxietăți, de surescitare, de orice!

Doar întâmplător am un domeniu în care, dacă văd filme constant, încep să mă prind cum funcționează multe lucruri cinematografice, iar dacă citesc foarte mult, îmi dau seama cum e construit un text atunci când îmi apare în față, fără să studiez scenaristică sau scriere dramatică. Cumva, alături de familie şi de eventualii prieteni, cred că astea două sunt principalele mele modalități de a îmi menţine echilibrul.

„Nu am avut şi nu am TikTok, nu folosesc ChatGPT.”

Echilibrul este ceva care, în mod cert, nu caracterizează personajul tău din Bug. O imagine despre complicata personalitate a lui Peter ţi-ai conturat-o plecând de la opinia regizorului despre acesta sau ca urmare a lecturării textului?

Cred că atât prin prisma lecturilor, cât și a discuțiilor avute cu Vlad de față cu ceilalți colegi.

Dincolo de asta, mie mi se pare însă că funcționează doar la un anumit nivel să devii altcineva, inclusiv în film, adică mă uit la țările în care există o industrie, unde actorul respectiv primește coach, primeşte nutriționist, primeşte lector, primește toate lucrurile necesare pentru asta, deci nu devine singur altcineva. La noi, mi se pare că nu prea funcționează, adică poți să o faci doar pe jumătate… eu încerc să o fac cât mai mult, dar, în același timp, știu că mă păcălesc singur.

Îmi aduc aminte de un interviu foarte mișto al actriţei Kristen Stewart, în care se referea la method acting și sunt foarte de acord cu ea când spune că toată chestia asta de a deveni altcineva e cumva folosită de bărbați ca să-și mascheze anumite părți din ei care pot fi judecate de societate.

Pentru o meserie cate te face atât de vulnerabil, în care trebuie să te arăți mereu ca fiind altcineva, ai nevoie de un label: ‘Băi, eu în continuare sunt bărbat, dar acum îmi fac meseria! De asta plâng atât de mult, de asta pot să devin atât de fragil sau rupt de realitate, de asta pot avea niște comportamente deviante. Eu nu, ci munca pe care o fac mă îndeamnă la asta!’.

Fără a bagateliza importanța meseriei, mi se pare că e o parte de adevăr acolo, deci asta cu a deveni Peter sau orice alt personaj ţine de lucrul constant cu regizorul, cu partenera de scenă [actriţa Corina Moise – n.r.], dar şi cu ce fac eu acasă, de exemplu ce filme văd în tema respectivă.

Sigur, am avut nişte tentative și în proiectul ăsta, ca și în altele, să îmi schimb felul de a vorbi sau să apelez la alte artificii, dar, la finalul zilei, mi-am dat mereu seama că nu prea erau susținute, adică nu le găseam o justificare suficient de puternică, aşa că, până la urmă, le dădeam la o parte.

Pandemia și recalibrarea unui parcurs profesional

Până la Bug, ai mai colaborat cu Vlad Bălan la Efecte secundare, pus în scenă în 2021, tot la Unteatru. Erai încă la masterat în perioada aceea, deci în plin proces de formare. În ce măsură a afectat pandemia modul tau de a te raporta la profesie?

Uitându-mă în urmă, îmi dau seama cât de în ceață este pentru mine perioada aia, fiindcă, în același timp, repetam la ceva la școală și eram prins în foarte multe lucruri, dar ţin minte că la Efecte secundare a fost prima dată când am lucrat pe un text vorbit ‘unu la unu’, iar asta mă relaxa foarte tare, pentru că nu mai trebuia să ne ducem pe alte câmpii, adică, pur și simplu, vorbeam pe scenă cu [actriţa] Oana Jipa, care mi-era prietenă bună.

Când a început pandemia, în 2020, aveam Equus la licență și jucam personajul principal în acel spectacol de trei ore și ceva făcut în facultate, cu care urma să avem niște vizionări inclusiv la Național, iar eu urma să am şi o întâlnire cu directorul de atunci de la Teatrul Mic, pentru că eram propus acolo în baza a ce facusem deja în primii ani de facultate [Vlad Ionuţ Popescu juca încă din 2018 în Împăratul muştelor la Excelsior, Pădurea spânzuraţilor la TNB şi Medea’s Boys la Apollo111 – n.r.].

Cumva, pandemia mi-a tăiat aripile, pentru că, lucrând încă din timpul şcolii, deja cam vizualizam cum se vor întâmpla lucrurile în continuare, având parte de acel rol de licență, știind că urmează gala şi existând acele întâlniri antamate. Criza asta neaşeptată le-a pus capac și m-a repoziționat puțin, mi-a resetat timeline-ul, adică m-a făcut să mă întreb din nou: ‘Unde şi cât de repede aș putea să ajung?’.

De exemplu, în 2019 filmasem pentru un film SF american, Voyagers [regizat de Neil Burger, cu Colin Farrell, Lily-Rose Depp şi Tye Sheridan în distribuţie – n.r.], dar care a ieşit abia în lockdown, deci n-a ajuns să aibă, practic, o premieră, deci pandemia mi-a întârziat lucruri şi nu doar mie, aşa că, deşi avusesem un start foarte bun, un an jumate de stat închis în casă, cât nu s-a jucat sau s-a jucat pe afară, a fost ceva foarte frustrant, mai ales că, dincolo de meserie, mi-a afectat inevitabil și familia.

Pe de altă parte, în perioada aia, am încercat să iau partea bună… și mereu încerc să o iau, fiindcă eu cred că lucrurile se întâmplă întotdeauna cu un motiv.

Cred că, dacă nu aveam parte de acel stop, riscam să devin un om de doi bani, în sensul că mi s-au întâmplat foarte multe lucruri în facultate, ca student la Actorie venit dintr-un cu totul alt mediu… n-aveam nicio legătură cu domeniul ăsta, eram furat de peisaj, îmi dădeam foarte multă importanță și, eu având o personalitate mai puternică, sunt convins că aveam niște atitudini care deranjau oameni.

Când ești copil, tinzi să fii mai arogant decât e cazul, eu având și un spirit de rebel care se luptă cu sistemul. De mic am fost așa cu profesorii, mereu am avut înclinația asta de a spune lucrurilor pe nume.

În fine, uitându-mă în urmă, cred că atunci am încercat un pic să mă împac pe mine însumi, adică partea rea a pandemiei a fost că mi-a pus un stop profesional și a trebuit să mă recalibrez, să renunț la anumite vise, dar m-a și calmat puțin, mi-a arătat realitatea obiectivă. Omule, ești doar un om şi ce ți se întâmplă, ţi se întâmplă. Meseria ta nu este atât de relevantă, de fapt, pentru că atunci când se petrece o nenorocire din asta, tu nu mai lucrezi, nu mai poți face nimic.

Vlad, într-un interviu din 2024 mărturiseai că “Am avut o perioadă destul de lungă, cred eu, cinci ani, în care m-am luptat cu mintea mea.“. Retrospectiv, asta trimite la etapa din viaţa ta la care te-ai referit adineaori. Spui că duceai o luptă cu propria minte, dar, în general, oamenii care se comportă sau par a fi aroganți sunt asociați mai degrabă cu o anume siguranţă de sine, decât cu frământări interioare…

Este subiect foarte amplu şi nu știu din ce zonă să-l apuc. Cumva, încă de atunci, din primul an de facultate, am simțit că nu sunt omul care vreau să fiu și că nu am fost învățat cum ar trebui să mă comport.

Cu cei din jurul meu, ca orice tânăr, eram și romantic, și amical, dar cumva nu puteam încă să pun punctul pe ‘i’, până cand a venit acel moment de conștientizare, de be myself şi what have I done? față de alți oameni.

A urmat o perioadă foarte lungă în care a trebuit să lucrez în a mă accepta, adică OK, s-au întâmplat niște lucruri, trebuie să le accept şi ce-am făcut să nu mai fac. În paralel, cumva, fără să am un complex de victimă, am trăit în facultate niște experienţe care m-au afectat.

S-a schimbat cu trecerea timpului raportul dintre cât joci și cât te joci, odată intrat într-un personaj?

Nu. Cred că mereu mă aduc pe mine în personaj şi poate părea o chestie foarte meschină că nu renunț, dar actoria mi se pare o meserie foarte periculoasă.

Pe termen lung, este destul de periculos să apelez constant la anumite evenimente traumatice personale sau să mă tot pun pe mine însumi în poziții care pot crea momente traumatice pentru a mă folosi de ele ca un soi de sevă creativă, ceea ce și eu cred că asta e complet greșit.

Dincolo de asta, e clar că sunt eu cu experiențele mele, care sunt foarte complexe, pentru că mi-am trăit viața foarte mult până acum, adică nu am făcut rabat de nimic la nivel emoțional. Vorbind cu familia mea, am trăit mai mult decât ei toți la un loc prin viața mea socială, de la plimbările prin toată lumea – prin intermediul lui tata – până la suferinţele foarte mari în dragoste.

Banii, singurătatea și alegerile profesionale

La familie trimite şi un mesaj al tău, postat relativ recent pe Instagram… “Niciodată nu m-am raportat la bani ca la un scop în sine. Ceea ce a creat destul de multe polemici în familia mea până în anii facultății. Acum au înțeles de ce și au ajuns chiar să aprecieze că nu sunt prins în minciunile lumii actuale.”. Care consideri a fi principala minciună?

Banii ca scop în sine. Că trebuie să lucrezi pentru bani, care îți dau tot, adică îți dau statut şi îți dau siguranță… ăsta e capitalismul.

Da, vreau să fac bani, vreau să trăiesc bine, dar mereu am crezut – și asta a dat naştere constant la discuţii cu părinții mei – că, atâta timp cât fac alegerile potrivite în domeniul meu, asta se va întâmpla mai devreme sau mai târziu, eu având încredere în lumea mea interioară și în pasiunea pe care o am față de meseria în sine. Pentru că este o parte foarte mare din domeniul ăsta, poate chiar 80%, pe care o înveți… trebuie doar să vrei să o înveți. Mulți au senzația că vor să o învețe, dar nu prea au chef şi se pierd pe parcurs și le sună.

Prin urmare, am tot avut discuții în familie, dar eu am ţinut-o pe a mea, adică să lăsăm banii, că o să-i fac eu la un moment dat, dacă îmi văd de drumul meu fără să fac rabat. Uite, ăsta mi se pare privilegiul meu cel mai mare până în momentul de față: nu am vreun proiect care să fie chestionabil moral ca produs și cred că sunt foarte puțini oameni care pot spune chestia asta… şi deja am ajuns să trăiesc bine din asta, refuzând să fac destule chestii doar pentru bani.

Ca să accepţi un proiect, ca actor, presupun că te interesează ce are spus personajul tău şi în ce context se exprimă. Ce te sensibilizează la o poveste, indiferent că e un text dramaturgic sau o ficţiune literară?

Cred că singurătatea, felul în care este reprezentată singurătatea. Chiar dacă e un layer mai ascuns, tema asta apare în foarte multe texte şi mi se pare că inclusiv Bug, în fond, vorbeşte despre singurătate, cu cei doi oameni care se simt fiecare atât de singuri în spaţiul intim pe care îl împart.

Este o temă care pe mine mă frapează pentru că ea poate fi tradusă în foarte multe feluri şi, cumva, mă face să revin și la motivul pentru care a trebuit să mă accept, fiindcă apare sentimentul de singurătate pe care-l ai atunci când nu ești înțeles.

Mi se pare că nimeni nu poate fi înțeles până la capăt de altcineva, decât dacă are noroc de o anume persoană și anume ceva romantic… iubirea, viitoarea soție, soț, whatever.

Cred că în viața asta, dacă ai noroc, poți găsi – dar nu pe loc, ci în timp – numai un singur om în măsură să te înțeleagă pe deplin și de asta tema singurătății mi se pare atât de… diamantină. Poți fi înconjurat de douăzeci de prieteni şi, totuşi, să fii singur.

În general, atunci când îmi aleg proiectele, sigur că mă interesează ca acestea să vorbească despre ceva interesant și să ajungă la oameni cu speranţa că ar putea naşte unele schimbări, dar, în fond, eu fac meseria asta în primul rând pentru mine.

Este o nevoie personală pe care mi-o satisfac în acest fel, e o căutare a mea şi, de aceea, partea din proces care îmi place cel mai mult este cea când stau acasă și învăț un text sau mă documentez pe o anumită temă.

„Poți fi înconjurat de douăzeci de prieteni şi, totuşi, să fii singur.”

Există teme de interes ce continuă să reprezinte o preocupare sau, dimpotrivă, diferențe majore în a vedea lucrurile între Vlad Ionuţ Popescu din 2026 și cel care debuta în Împăratul muştelor şi Medea’s Boys în 2018?

Diferența majoră şi inevitabilă este aceea că nu mai sunt inocent, nu mai sunt naiv, adică atunci nu-mi cunoscusem idolii și oamenii pe care-i apreciam, pe când acum, uite, stau la bere și pierd nopți cu ei. O alta, la fel de evidentă, legată de meserie, este că am căpătat mai multă încredere în mine.

Altfel, în continuare am încredere oarbă în oameni, ceea ce dubios, ba chiar ai putea spune că e deja stupid, dar mi se pare că n-am cum să funcționez dacă n-aş avea încredere în ceilalţi, adică aş trăi constant într-o paranoie.

De asemenea, o temă care continuă să mă preocupe este aceea de a nu îți îndeplini potențialul. Ca om, ai niște date şi dezvolţi niște pasiuni de-a lungul timpului, dar ce se întâmplă în viața ta încât să-ți atingi potențialul?

Personal, prin prisma felului în care e privită meseria mea în țara asta, eu nu cred că o să mi-l ating, dar asta nu-mi anulează din motivație, din pasiune și din speranță.

Interviu de IOAN BIG | CLIN D’OEIL 

Foto header: Virginia Berbece