Meniu Zile și Nopți
Articole Zile si Nopti Icon Film Zile si Nopti 25/10/2023
Film

Cinema | De vorbă cu ILINCA MANOLACHE şi RADU JUDE despre “Nu aştepta prea mult de la sfîrşitul lumii”

Ioan Big De Ioan Big
Comentarii Cinema | De vorbă cu ILINCA MANOLACHE şi RADU JUDE despre “Nu aştepta prea mult de la sfîrşitul lumii” Share Cinema | De vorbă cu ILINCA MANOLACHE şi RADU JUDE despre “Nu aştepta prea mult de la sfîrşitul lumii”


Cinema | De vorbă cu ILINCA MANOLACHE şi RADU JUDE despre “Nu aştepta prea mult de la sfîrşitul lumii”

Nu aştepta prea mult de la sfîrşitul lumii, cel mai recent film al apreciatului cineast RADU JUDE, multiplu nominalizat și premiat în carieră la festivaluri de film prestigioase (Cannes, Berlin, Sundance, Karlovy Vary) pentru scurt și lungmetraje precum Cea mai fericită fată din lume, Babardeală cu bucluc sau porno balamuc, Aferim! sau Trece şi prin perete, se va lansa în cinematografele de la noi pe 27 octombrie și este așteptat cu deosebit interes de către cinefili, întrucât reprezintă propunerea României pentru Premiile Oscar 2024.

Mai mult decât atât, sinopsisul filmului intrigă deopotrivă prin punerea în legătură a diverse narațiuni, genuri cinematografice, tipuri de umor și estetici, prin prezența în distribuție a unor nume inedite, precum strălucitoarea actriță de teatru și film Nina Hoss sau Uwe Boll, regizorul intens hulit de către critici, și, nu în ultimul rând, prin încorporarea într-o poveste contemporană a unor scene din filmul lui Lucian Bratu din 1981, cu Dorina Lazăr și László Miske, Angela merge mai departe.

Suntem preveniți că Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii  este un road-movie, în care Angela (Ilinca Manolache) traversează un București aglomerat și ostil, dar este și o dramă despre un bărbat (Ovidiu Pîrșan) rămas paralizat în urma unui accident de muncă, că este și o comedie despre realizarea unui film de protecția muncii, dar şi o satiră despre noul capitalism românesc, în care își face apariția strănepoata lui Goethe, la care se adaugă Angela din comunism a Dorinei Lazăr, apoi Bobiță, avatarul digital al Ilincăi Manolache, câteva citate, anecdote și muzică de toate soiurile.

De vorbă cu ILINCA MANOLACHE şi RADU JUDE despre “Nu aştepta prea mult de la sfîrşitul lumii”
Foto credit: 4 Proof Film

Cu două Angele, aparținând unor realități românești radical diferite, puse față în față, nu știm exact la ce să ne așteptăm de la… Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii, așa că ne-am propus să aflăm câteva detalii suplimentare de la actrița ILINCA MANOLACHE, premiată pentru rolul din acest film cu Silver Hugo la Chicago IFF, și cu autorul poveștii de pe marele ecran, cineastul RADU JUDE, câștigător în vară al Premiului Juriului la Festivalul de la Locarno pentru Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii.

De vorbă cu ILINCA MANOLACHE şi RADU JUDE despre “Nu aştepta prea mult de la sfîrşitul lumii”
Foto credit: 4 Proof Film

Ilinca, să începem prin a vorbi de personajul tău din Nu aştepta prea mult de la sfîrşitul lumii. Cum o definești pe Angela?

Ilinca Manolache: Îmi place foarte mult că Angela este o femeie contemporană, tânără, care are momente când e foarte puternică, dar și momente în care e extrem de vulnerabilă.

E o femeie care nu e perfectă și cred că e foarte bine că e așa, care își permite să fie vulgară și mi se pare că o reprezentare de tipul asta a femeii e foarte rară… cred că acest personaj e iconic pentru că are atât de multe fațete, cum are, de fapt, o femeie.

O femeie nu trebuie să fie neapărat puternică, nu trebuie să fie neapărat de succes, ca să fie respectată și ca să aibă un rol, un loc în societate.

De vorbă cu ILINCA MANOLACHE şi RADU JUDE despre “Nu aştepta prea mult de la sfîrşitul lumii”
Foto credit: 4 Proof Film

Care sunt fricile Angelei?

Ilinca Manolache: Cred că una dintre ele este că se teme pentru viața ei, pentru că trăiește într-un ritm care îi amenință viața și calitatea ei.

În același timp, cred că se gândește și la de ce face ceea ce face, lucru cu care eu m-am identificat foarte tare, pentru că și eu, în ultimii ani, mi-am pus foarte des întrebarea asta: ‚De ce fac ceea ce fac?’.

Și eu am vrut să aleg cumva, la un moment dat, să pun stop la mecanismul ăsta de a face spectacole și proiecte pe bandă, care nu-mi ofereau nimic și nici eu nu eram capabilă să ofer ceva celor cărora trebuia să le ofer.

Nu știu dacă Angela are posibilitatea asta, dar eu chiar cred că astea sunt niște probleme la care se gândesc foarte, foarte multe femei… ce fac cu viața lor. În contextul în care trăim și în ritmul asta și în presiunea care se pune constant pe noi.

De ce Angela n-are pisici?

Ilinca Manolache: Nu cred că are timp să aibă pisică.

Nu cred că job-ul ei, ritmul ei de viață, îi permit să aibă o pisică. Eu am acest lux, să-mi permit să am o pisică, pentru că am, probabil, o viață mult mai liniștită și pe care pot să mi-o organizez. Eu da, ea nu.

De vorbă cu ILINCA MANOLACHE şi RADU JUDE despre “Nu aştepta prea mult de la sfîrşitul lumii”
Foto credit: 4 Proof Film

De fapt, cum ai intrat în contact cu personajul tău? Adică ce ți-a spus Radu Jude despre Angela?

 Ilinca Manolache: Radu Jude mi-a dat mai întâi scenariul, pe care l-am citit și mi s-a părut super puternic.

Chiar mă gândeam zilele astea că senzația pe care am avut-o citind scenariul a fost una de emoție furioasă, cumva, pentru că îmi venea să urlu de satisfacție când citeam ce citeam. Mi s-a părut foarte interesant că exact asta transmite filmul, iar energia asta a fost percepută și de critica de specialitate și de publicul care a reușit să-mi dea un feedback… cum a mai fost numit filmul, un „pogo cinematografic” sau „Alice în Țara Minunilor pe amfetamine”.

Exact genul ăsta de energie Punk mi-a fost transmisă prin scenariu încă de la prima lectură.

Discuțiile cu Radu au fost pe baza scenariului, dar nu am muncit foarte mult să intru în personaj, pentru că, într-un fel, mă simțeam foarte reprezentată de ce exista deja acolo, de ceea ce a scris și a conturat Radu în scenariu. Am avut o muncă foarte simplă, pentru că am avut toată încrederea în Radu și în feedback-ul care venea imediat de la el în timp ce jucam.

Radu Jude: E adevărat, dar, vorbind de actori pentru un anumit gen de film, pur și simplu există talent.

Poate e puțin brutal spus, dar există oameni talentați, cu asupra de măsură, și oameni care, în ciuda tuturor calităților care pot exista, de la inteligență la hărnicie, nu au un anumit tip de talent, să-i spunem, căci nu am alt cuvânt. Iar Ilinca mi se pare că, dincolo de faptul că e foarte muncitoare și extrem de serioasă și dedicată, are o forță și un talent extraordinare.

Adică e ceva care sparge ecranul, e mult peste majoritatea [actorilor], nu doar peste medie… e cineva cu niște calități excepționale, după părerea mea, şi e foarte bine că le are.

Sper să facă cât mai multe filme și, mă rog, teatru şi aşa mai departe. În plus, aici e o altă discuție. Îmi displace, ca regizor, să discut despre personaj.

Cred mai degrabă așa, ca Bresson când spune în cartea lui Note despre cinematograf că: un actor nu trebuie să joace nici personajul, nici pe el însuși sau pe ea însăși. Trebuie să joace pe nimeni.

Adică ceea ce apare pe ecran, apare dintr-un mix între actor sau actriță, personalitatea lui sau a ei, text, imagine, toate astea construiesc ceea ce e pe ecran și din punctul ăsta de vedere cred că Bresson are dreptate: un actor nu cred să trebuie să joace nici personajul, nici pe el.

De vorbă cu ILINCA MANOLACHE şi RADU JUDE despre “Nu aştepta prea mult de la sfîrşitul lumii”
Foto credit: 4 Proof Film

Ca întreg filmul, personajul se construiește pe contraste foarte puternice, între sofisticat şi vulgar, între tăcere şi vociferare. Este Angela o persoană stabilă psihologic dacă trece cu asemenea viteză între extreme?

Ilinca Manolache: Eu nu văd o problemă în asta, adică nu văd de ce a avea o vulnerabilitate sau o inconstanță în a-ți gestiona emoțiile ar fi o problemă?

Nu înțeleg de ce trebuie să fim super echilibrați. Şi eu în viața mea de zi cu zi am momente, de exemplu, când nu sunt echilibrată, când am păreri contradictorii și asta mi se pare super ok. Și cred că toată lumea trece prin asta.

Radu Jude: Aș interveni și eu un pic. Mi se pare interesantă și observația ta și răspunsul Ilincăi.

Unu la mână: dacă personajul, să spunem, ar părea dezechilibrat în raport cu viața reală, indiferent dacă vedem sau nu o problemă aici, filmul e într-un anumit sens neutru în raport cu personajul. Adică nu spune nici că e bine, nici că nu e bine și, indiferent cum ar fi personajul, el e prins într-o structură și în interiorul unor raporturi unde nici n-are importanță cum e.

Și doi, și aici mi se pare că e un teritoriu un pic mai alunecos și mai subtil, cred că e un film în care construcția, atât a narațiunii, cât și a dramaturgiei și a ceea ce numim personaje, nu este 100% realistă. Personajele astea există mai degrabă ca niște personaje de desene animate, ca niște personaje de commedia dell’arte, într-un fel, adică mi se pare că există o construcție care nu e 100% realistă în ceea ce privește întregul film.

De altfel, asta au observat foarte bine Andrei Gorzo și Veronica Lazăr într-un eseu de-al lor, care e publicat [în revista Transilvania] și unde există o paranteză, unde ei chiar chestionează dacă personajul ăsta e construit să pară că e – cum spunea Stendhal – un personaj care face concurență stării civile.

În plus, avem o lume reprezentată pur cinematografic, un fel de regat al cinematografului unde există personajul ăsta, Angela, jucat de Ilinca, dar care se întâlnește cu Angela de acum 40 de ani și, într-un fel, este același personaj ca cel jucat de Ilinca. Iar personajul lui Ovidiu ar putea fi Ilinca, a doua zi după un accident de mașină sau ceva de felul ăsta, care planează ca amenințare deasupra întregului film.

Și atunci, într-un anumit sens, aș putea spune că personajul e unul singur, construit din Angela unu, Angela doi, Ovidiu și Bobiță… un singur personaj care reprezintă ceva, nu mi-e foarte clar ce, nu putem să-l definim.

Dacă puteam să-l definesc, poate scriam un text. E un personaj care funcționează în imperiul imaginilor, într-un fel.

De vorbă cu ILINCA MANOLACHE şi RADU JUDE despre “Nu aştepta prea mult de la sfîrşitul lumii”
Foto credit: 4 Proof Film

Ilinca, o să-i mai dai credit lui Radu după ce te-a făcut să înjuri în halul ăsta timp de ore în șir?

Ilinca Manolache: A, da, clar îi mai dau credit și asta cu înjuratul, ha ha, eu înjur foarte mult în viața mea de zi cu zi.

Am trăit într-o familie în care se înjura la liber și cumva e o formă de a de a mă răcori și probabil că așa l-am și format cumva pe Bobiță, din dorința asta de a de a mă scutura de aceasta frustrare pe care o conțineam.

Deci da, Radu va avea credit forever.

Radu Jude: Mulțumesc, mulțumesc. Asta cu înjurăturile… sunt, de fapt, minute în șir, nu ore în șir.

A fost foarte amuzant că am avut o premieră în Franța și una dintre proiecții a fost la un cinema legendar, Reflet Médicis, unde programatorul, Jean-Marc Zekri, critic de film, un tip foarte delicat, cu ochelari, a întrebat la un moment dat ceva legat despre cum a jucat Ilinca înjurăturile astea şi i-am răspuns, și o să repet răspunsul:

Domnule, se vede pe ea când înjură că are un exercițiu îndelungat. Dacă cineva ca tine se apucă să înjure o să pară penibil, dar la Ilinca se vede un exercițiu de ani și ani și ani de zile’.

Ca și condusul, de altfel. Puțină lume observă, dar, în felul în care conduce Ilinca – precizia gesturilor, a mișcărilor ei -, pur și simplu se vede că e cineva cu o experiență de condus prin București foarte, foarte mare… un lucru esențial pentru film.

Adică nu m-am gândit la asta deloc înainte de filmare, dar apoi, cu camera în mașină, cu unghiuri de vizibilitate redusă și așa mai departe, nu știu ce aș fi făcut fără cineva ca Ilinca, cu capacitatea ei de a conduce, pentru că nu am vrut să folosim platforme sau lucruri de felul ăsta.

Am vrut să existe o dimensiune documentară în felul în care personajul conduce în București.

De vorbă cu ILINCA MANOLACHE şi RADU JUDE despre “Nu aştepta prea mult de la sfîrşitul lumii”
RADU JUDE Foto: Silviu Gheție / Micro Film

Radu, cum s-a născut de fapt Nu aştepta prea mult de la sfîrşitul lumii? Pentru că, pe ecran, ajunge să acopere extraordinar de multe subteme, tipologii şi referințe, şi de asta presupun că povestea a trecut prin niște faze succesive de decantare și de sedimentare.

Radu Jude: Absolut, absolut. Una dintre caracteristicile filmului, habar n-am dacă pozitivă sau negativă, este că straturile astea sunt vizibile, în sensul că sunt două părți mari cu povești relativ distincte, care sunt conectate, dar funcționează și independent.

Și ăsta e un prim strat al construcției, pentru că am hotărât să le spun sau să le arăt pe amândouă și să nu încerc să fac o operațiune artificială de a o integra pe una într-alta și nici să renunț la una în favoarea celeilalte.

După care, în construcția ulterioară a proiectului, până să devină film, a apărut ideea de a o invita pe Ilinca Manolache să joace rolul principal din prima parte, să zic așa, care, sigur, e rolul principal al întregului film şi, odată ce am invitat-o, am invitat și avatarul ei digital, Bobiță, pe care Ilinca îl construise deja cu ani în urmă, din proprie inițiativă și fără să se gândească, nici ea, nici eu, la momentul respectiv, că va deveni parte dintr-un film.

Apoi s-a adăugat ideea de a încorpora şi alte mici povești.

De exemplu, există una în care e vorba de un cimitir retrocedat. Interesant e că secvența aia a migrat în proiectele mele foarte mult, cred că în 3-4 scenarii anterioare a existat și de fiecare dată am tăiat-o, pentru că nu și-a găsit loc. Acum, în sfârșit, mi s-a părut că e locul în care intră, chiar dacă e doar o mică poveste ce nu are legătură directă cu restul. Filmul s-a construit astfel din aceste straturi adăugate.

Apoi a apărut ideea de a încorpora filmul Angela merge mai departe, de a folosi un fel de montaj comparativ, de a compara imaginile între ele etc.

De vorbă cu ILINCA MANOLACHE şi RADU JUDE despre “Nu aştepta prea mult de la sfîrşitul lumii”
Foto credit: 4 Proof Film

Venită din alte timpuri, Angela Dorinei Lazăr ajunge să se oglindească în Angela modernă, a Ilincăi Manolache. Titlul filmului ne previne asupra sfârșitului lumii. Sfârșitul căreia dintre lumi?

Radu Jude: Atâta vreme cât titlul nu clarifică, nu aș vrea nici eu să clarific.

Mai degrabă titlul e legat de acest sentiment pe care îl avem mulți dintre noi, un sentiment – care poate fi și eronat – că lucrurile par să se îndrepte către ceva din ce în ce mai rău, ca să zic așa, iar evenimentele din ultimele săptămâni, din păcate, confirmă un pic sentimentul pe care îl avem mulți dintre noi, cel de spaimă, de epuizare… la care se adaugă o ironie, pentru că mă interesează contradicțiile foarte mult și nu aș putea face niciun film care să nu conțină contradicții.

De aceea, am o anumită rezervă față de ceea ce se numește, în general, artă politică, artă angajată, fie că e vorba de literatură, de cinema, de teatru și așa mai departe, rezerva mea venind de la faptul că, în cele mai multe dintre aceste opere – care pot fi foarte bune, foarte importante sau foarte proaste, nici nu are importanță -, există o singură direcție în ele.

Ceea ce-mi displace la ele este că nu există contradicții or toate filmele mele sau aproape toate, indiferent de cum sunt ele percepute, de multe ori ca fiind foarte woke, nu sunt deloc așa, filmele mele sunt pline de contradicții și exact zona unde apar aceste contradicții este cea care mă interesează.

De vorbă cu ILINCA MANOLACHE şi RADU JUDE despre “Nu aştepta prea mult de la sfîrşitul lumii”

O particularizare ar fi utilă, cred…

Radu Jude: De exemplu, că vorbeam de personajul Ilincăi, mă interesează foarte tare un personaj care poate să citească Proust, poate să aibă o referință la Faulkner și, în același timp, să înjure ca un birjar.

Mă interesează un personaj construit din aceste tipuri de contradicții, așa că mă interesează ca personajul ei, care e o feministă, să poată să facă acele clipuri care conțin o caricaturizare, dar pot fi considerate problematice de foarte multă lume angajată.

De altminteri, cel puțin o parte din finanțarea internațională nu am putut să o obținem din cauza avatarului Ilincăi, pentru că oamenii se sperie. Spun OK, ok, filmul e în regulă, dar nu mai poți să faci așa ceva în ziua de astăzi! ori eu, fără să am o soluție generală, consider în continuare foarte important ca arta să poată fi capabilă de a exprima lucruri neplăcute, de a exprima lucruri aflate pe muchie, de a testa diverse ipoteze despre lume și nu de a face lucruri „corecte”.

De aceea voi susține tot timpul un scriitor ca Bogdan-Alexandru Stănescu, acuzat, din punctul meu de vedere, în mod eronat de rasism. Nu pentru că pasajele nu pot fi citite ca atare, bineînțeles că ele pot fi citite ca atare. Și nu e vorba de a susține artă rasistă, așa cum s-a spus, nu, asta niciun caz. Doar cred că e important ca artele să poată să exprime lucruri care sunt distressing, care te provoacă, care nu sunt plăcute.

Într-un anumit sens, mi se pare de o stupiditate enormă toată chestia asta cu eu nu pot să citesc Shakespeare că mi se pare prea sângeros, nu pot să mă uit la Hitchcock pentru că femeile sunt reprezentate nu știu cum, și alte prostii de felul ăsta, de genul, vai, filmul X e vulgar.

Deci eu mi-am dorit ca filmul să fie plin de contradicții și să meargă, așa cum arată și titlul, în direcții opuse.

Asta e părerea mea, Ilinca poate are o altă opinie aici.

De vorbă cu ILINCA MANOLACHE şi RADU JUDE despre “Nu aştepta prea mult de la sfîrşitul lumii”
Foto credit: 4 Proof Film

Ilinca Manolache: Da, am mai vorbit despre asta.

Apropo de discuția despre romanul lui BAS și ce a spus Valeriu Nicolae, mie mi se pare foarte important să fim deschiși la dialog și la critică, chiar dacă critica asta poate părea un pic exagerată. Pentru mine e important să mă gândesc și să înțeleg ce a vrut să spună Valeriu Nicolae, dincolo că l-a acuzat personal pe BAS de rasism.

Ceea ce nu consider că a făcut, fiindcă el a spus doar că sunt niște pasaje de un rasism violent şi eu înțeleg asta și cred că dezbaterea pe care a declanșat-o această critică a lui Valeriu Nicolae e un lucru bun.

Sunt foarte puține discuții la noi în societate despre asta, suntem foarte reticenți atunci când suntem acuzați și ni se pun label-uri din astea foarte grave, dar cred că e bine și necesar să existe acest dialog.

De vorbă cu ILINCA MANOLACHE şi RADU JUDE despre “Nu aştepta prea mult de la sfîrşitul lumii”
Foto credit: 4 Proof Film

Revenind la povestea cinematografică, detaliile de ilustrare a acesteia au venit, probabil, în cea mai mare parte, din experiența ta personală, Radu, şi doar câteva, cum a fost cazul avatarului Bobiță, din colaborarea cu cei cu care ai lucrat la film. Sensul unor referiri, precum cele la filmele lui Uwe Boll sau la istoria cartierului Uranus, să zicem, vor ajunge însă mai greu la spectatori. Cum te-ai raportat la public în procesul de absorbţie şi înglobare a acestor „condimente”?

Radu Jude: De la caz la caz. Adică a fost un proces diferit pentru fiecare caz în parte.

Dar cele mai multe, într-adevăr, vin din felul în care e construit filmul de către mine ca scenarist și ca regizor, şi sigur că eu, aici, am o întrebare fundamentală, o întrebare fără răspuns, în momentul în care construiesc un film sau, de fapt, orice.

Când construiești o carte sau un text apare această întrebare – cine va înțelege și cât va înțelege? – şi evident că nu poți să ai un răspuns final, pentru că orice produs de felul ăsta se bazează cel puțin pe niște lucruri pe care trebuie să le cunoști dinainte.

Ca un exemplu, bunicii mei de la țară. Îmi amintesc, prin ‘80 și ceva, bunicul meu, destul de în vârstă, se uita la meciurile de fotbal și nu înțelegea nimic, dar absolut nimic! Și atunci ce facem? Dacă cineva nu înțelege nimic dintr-un meci de fotbal, nu poți spune televiziunilor că nu ar trebui să mai transmită meciuri fiind că sunt oameni care nu înțeleg. Și de aici putem extrapola.

De exemplu, dacă deschide cineva cartea ta despre Punk care habar nu are de muzică, nu a ascultat în viața lui și nu e interesat de muzică, nu va înțelege mare lucru din ea. Asta e la fel de valabil pentru orice film. Sigur, poate că un pic mai mult în cazul unui un film care conține multe referințe şi tot felul de citate: textuale, audiovizuale și așa mai departe. Nu e nimic de făcut aici.

Tot ce pot să spun este că am încercat să am grijă ca, acolo unde apar referințe foarte obscure pentru un public față de care îmi imaginez că aceste referințe ar putea fi obscure, ele să nu fie esențiale, adică lucrurile să poată funcționa narativ sau dramaturgic și fără ca acest public să înțeleagă referințele până la capăt.

De vorbă cu ILINCA MANOLACHE şi RADU JUDE despre “Nu aştepta prea mult de la sfîrşitul lumii”
RADU JUDE Foto: Silviu Gheție / Micro Film

Nu vorbim însă doar de publicul de la noi, fiindcă Nu aştepta prea mult de la sfîrşitul lumii este, după cum spuneai chiar tu, prezentat şi pe alte meleaguri…

Radu Jude: Sigur că marea problemă este pentru publicul internațional.

Dat fiind felul în care filmul citează masiv din Angela merge mai departe, pentru că oamenii ăia nu cunosc istoria filmului românesc, nu cunosc filmul lui Lucian Bratu, nu cunosc România anilor ‘80, nu cunosc raportul dintre România anilor ‘80 cu România de astăzi, este evident că pentru ei e mult mai confuz și mult mai obscur acest tip de montaj.

Dar, chiar și așa, chiar și pentru cei care n-au înțeles total, lucrurile funcționează. Există în film, sper, după cum spuneam și mai devreme, ceva care face ca ceea ce e esențial să treacă ecranul, să zic așa.

Aici mai e şi o chestiune care apare, cred eu, doar în raport cu cinemaul și mai puțin în raport cu alte arte: dorința obsesivă a spectatorilor de a înțelege tot.

Cineva care citește o poezie clasică, de Eminescu sau de Nichita Stănescu, să zicem, nu are o problemă că nu înțelege un rând sau că e obscur un pasaj, cine ascultă o piesă muzicală nu are o problemă că nu e clar tot ce e în piesa aia, cine merge la teatru sau cine vede un spectacol de dans s-ar putea să nu prindă tot şi… nu e o problemă!

Pe când în cinema, din cauza felului în care acesta e construit, mai ales acum, odată cu epoca serialelor și a televiziunii, a platformelor, a netflixizării, să spun așa, lucrurile trebuie să fie clare, iar în momentul în care apare o secundă în care spectatorul nu înțelege ceva, există o reacție foarte puternică, foarte violentă, împotrivă.

Poate doar la cineaști ca David Lynch, care și-a construit o întreagă carieră prin a arăta lucruri incomprehensibile, acolo cât de cât e tolerat, dar, în general, lumea vrea să înțeleagă tot și dacă nu înțelege un fragment apare o stare de frustrare.

Eu nu am o problemă să văd un film în care nu înțeleg 50%.

Așa cum, dacă cineva citește Ulise de Joyce fără un ghid foarte atent consultat, nici un cititor mediu – deci nu mă refer la cititori specialiști -, nu are cum să înțeleagă tot ce e în carte și, cu toate astea, te poți bucura de carte.

În mod normal, neînțelegerea pe moment poate avea sau ar trebui să aibă ca efect incitarea la completarea sau extinderea experienței culturale…

Radu Jude: Sigur că da. Mie îmi place când e ceva neclar, care mă pune să văd încă o dată opera respectivă sau să investighez mai mult.

E fascinant când deschizi televizorul și vezi un film care a început de 20 de minute și nu înțelegi nimic… primele minute sunt fascinante pentru că e mult mai misterios și după aia, când începi să înțelegi plot-ul, dintr-o dată devine boring.

Suprarealiștii făceau chestia asta, mergeau la cinema sărind peste început, vedeau 10-15 minute și totul li se părea foarte straniu, iar după ce înțelegeau plot-ul plecau și mergeau la alt film și tot așa.

Dar ăsta e un gust care, cred eu, trebuie construit, un gust pentru lucrurile care nu sînt închise, un gust pentru lucrurile care nu sunt încheiate.

Unul din lucrurile la care am ținut și care cred că nu e reușit decât parțial, pentru că există o mare inerție în spate, a fost încerc să fac filmul să pară neterminat, să încerc să fac să pară că nu are nici început, nici sfârșit.

La montaj, în multe scene, chiar am tăiat începutul și finalul scenelor, pentru că mi-am dorit să dea senzația unei opere care nu e terminată, pe care spectatorii trebuie să o termine sau să o completeze ei într-un fel.

Să încheiem vorbind de muzică. Practic, ai în film o multitudine de referințe ideatice şi citate sofisticate, dar muzica în general rămâne în spațiul Pop culture. N-auzim nici Wagner, nici John Cage…

Există Mozart.

De vorbă cu ILINCA MANOLACHE şi RADU JUDE despre “Nu aştepta prea mult de la sfîrşitul lumii”

Povesteşte-mi cum a fost concepută coloana sonoră a filmului, una extrem de eclectică.

Radu Jude: Ea s-a construit tot așa, din aproape în aproape, plecând de la motivul dramaturgic, dorința personajului de a nu adormi și de a fi stimulată de ceea ce ascultă, iar eu aș fi vrut să fie un amestec între muzică și emisiuni de radio, construite sau chiar reale, şi în scenariu existau fel de fel de povestioare, ştiri şi anecdote care se spuneau în aceste emisiuni de radio.

Cum era, de pildă, una despre nu știu ce familie din Thailanda care și-a decapitat copilul bolnav cu scopul de a-l criogena în vederea unui eventual tratament în viitor… și așa mai departe, lucruri de felul ăsta.

Când am montat filmul, mi-am dat seama însă că nu mai ținea să mai intre încă un strat, așa că am renunțat și atunci am hotărât ca Angela să asculte muzică. Şi ce fel de muzică să asculte?

Pentru că, dacă un personaj ascultă muzică, evident că muzica respectivă devine un atribut esențial al personajului, iar eu, deși întâi m-am gândit la lucrul ăsta, în cele din urmă am renunțat pentru că nu vroiam ca personajul să ajungă să fie definit de muzica pe care o ascultă… mi se părea că devine un pic îngust.

Atunci am hotărât să asculte random ce se aude de la diverse radiouri, fie că sunt online, fie că sunt publice.

De vorbă cu ILINCA MANOLACHE şi RADU JUDE despre “Nu aştepta prea mult de la sfîrşitul lumii”

În plus, mai apare această chestiune, care face ca muzica să fie totdeauna greu de folosit într-un film, pentru că ori intră într-un soi de contrast cu tema filmului, ori o ilustrează, şi e foarte greu să fii între cele două.

Eu nu aș fi vrut nici ca muzica să ilustreze filmul, nici ca muzica să ofere un contrast atât de mare încât să devină un alt tip de ilustrație, să zic așa, şi atunci am început să mă gândesc să fie un evantai cât mai larg de genuri muzicale internaționale… numai că mi-am dat seama că va costa foarte mult.

Dacă începi să spui vrei să ai și o piesă de Bob Dylan și una de Madonna va fi imposibil şi, drept urmare, am zis să ne concentrăm mai mult pe muzică românească, mai mult sau mai puțin contemporană, fără să fi exhaustivă.

De asta conține acum de la muzică clasică, cum spuneam, la manele sau muzică lăutărească, techno sau electronică… există Vali Sterian, există Loredana cu Mazăre, există Sex Pula Pistol.

Așa cum am vrut să existe și o diversitate geografică în reprezentarea Bucureștiului, adică există periferiile de toate felurile, există imagini din centru, există imagini de lângă Gara de Nord, există imagini din Ferentari, deci am vrut să existe toate zonele sau toate genurile de peisaj bucureștean, la fel, am vrut să existe și o diversitate muzicală în film.

Cam asta a fost ideea.

Interviu de IOAN BIG | Interviuri | Film

Foto “Nu aştepta prea mult de la sfîrşitul lumii” – Courtesy of 4 Proof Film

Cinema | De vorbă cu ILINCA MANOLACHE şi RADU JUDE despre “Nu aştepta prea mult de la sfîrşitul lumii”

Newletter zn png
Newsletter-ZN-2025-300x250

Galerie imagini

Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Caută