foto header © bucuresticitynews
Top Gun: Maverick le trezește amintiri celor care au văzut originalul. Pe mine m-a făcut să-mi amintesc orașul meu, așa cum era în urmă cu 30 de ani. Nu știu să fi mers la Top Gun când a apărut, probabil, l-oi fi văzut la televizor, ani mai târziu. Însă îmi amintesc de ochelarii de soare și de gecile – imitații neizbutite, fără doar și poate – care împânziseră orașul. Dar cum arăta Bucureștiul în acea perioadă în care vestimentația personajului jucat de Tom Cruise făcea furori la noi? Mai precis, exact în urmă cu 30 de ani, în 1992?
Ca bucureștean, ca persoană, ca profesionist – ador expresia – adevărat vă spun vouă, cei făr-de-amintiri din Capitala de acum trei decenii, că era cenușiu și trist. Un șantier imens neterminat. Dâmbovița era incoloră. Primul mall al românilor, cel din Vitan, era încă în stadiul hâd de Circ al Foamei. Unirea n-avea reclame, nici Cocorul sau magazinul București. Principala cale de acces în oraș era Gara de Nord, care, în acel an, fusese prevăzut înainte de 1989 să fie dărâmată și mutată dincolo de barierele Capitalei. Buticuri și dughene de prost gust apăreau precum ciupercile după ploaie. Covrigii se vindeau în navete de plastic, sucul la dozatoare, „ciunga” și Kentul, pe măsuțe pliante de pescuit. Oamenii se îmbrăcau urâțel foc – de unde atâtea geci de pilot?! Mă bântuie o cămașă din mătase cu mânecă scurtă, oribilă, pe maro, procurată din angro Europa, la capătul Colentinei, și o pereche de pantaloni raiați cu talie înaltă, cu craci prea largi, de culoarea cernelii – ceva îngrozitor.
Dar în 1992 au fost două momente nemaivăzute în București, care l-au transformat în cel mai frumos oraș din lume. Primul a fost în aprilie, de Paști, când Regele Mihai a fost înconjurat cu dragoste și recunoștință de un milion de oameni. Am făcut parte din mulțimea strânsă în jurul Hotelului Continental, de pe Calea Victoriei, și poate, pentru prima dată în viață, am fost mândru și de orașul meu, și de locuitorii săi. Al doilea moment de grație bucureșteană a anului 1992 a fost la începutul lui octombrie, cu ocazia primului concert al lui Michael Jackson la București. N-am fost la stadion, am ascultat de pe balcon – stăteam aproape de fosta Arenă „23 august”. Însă orașul s-a schimbat uluitor în acele zile. Faptul că intram în lumea bună a muzicii, întrucât Jacko era, practic, primul superstar în plină vogă care cânta la noi, generase o vibrație colectivă inimaginabilă. Au fost oameni care efectiv și-au potrivit ceasul după acest eveniment – judecându-și viața în funcție de acest reper, înainte de concertul lui Michael și după. Megastarul a venit, a cântat și a plecat, în timp ce noi am rămas tot cu Iliescu, tocmai primise un nou mandat de președinte, și cu un oraș gri și fără gust.
