Zmeura începe să se coacă atunci când vara intră cu adevărat în drepturi.
O găsești pe marginea potecilor de munte, ascunsă printre mărăcini și ferigi, dar și în grădinile de la țară, unde tufele se apleacă sub greutatea fructelor. Are aroma aceea inconfundabilă de fruct de pădure: dulce, florală și ușor sălbatică, cu suficientă aciditate cât să nu devină niciodată greoaie.
Îmi place atât de mult încât rareori ajunge întreagă în bucătărie. O gust direct din tufele din grădină, apoi încep să mă gândesc ce aș putea face cu ce a mai rămas. Un cheesecake rece este aproape întotdeauna primul pe listă. Brânza fină și ușor acrișoară are nevoie de prospețimea zmeurei, iar fructele, lăsate întregi sau transformate într-un sos catifelat, echilibrează perfect fiecare înghițitură.
Când am mai mult timp, fac o tartă cu cremă de vanilie sau, dacă vreau ceva mai bogat, cu cremă de fistic. Aluatul fraged, crema densă și zmeura proaspătă creează unul dintre acele deserturi care nu au nevoie de prea multe artificii. Fructele nu sunt doar un decor. Ele aduc prospețime, parfum și acea notă acrișoară care împiedică desertul să devină prea dulce.
Dar zmeura nu aparține doar lumii deserturilor. Din ea iese un chutney excelent, în care dulceața fructului se întâlnește cu oțetul, ceapa roșie și câteva condimente. Îl pun lângă brânzeturi maturate sau lângă o friptură de porc ori de rață, iar contrastul dintre dulce, acru și sărat schimbă complet preparatul.
Una dintre cele mai plăcute descoperiri din ultimii ani a fost însă salata cu zmeură, brânză de capră, prosciutto și nuci prăjite. Fructele sparg bogăția brânzei și a mezelului, iar o vinegretă în care intră câteva fructe zdrobite leagă toate aromele fără să acopere gustul ingredientelor. Pare o combinație neobișnuită la prima vedere, dar funcționează surprinzător de bine și arată cât de versatil poate fi acest fruct.
Zmeura este unul dintre fructele care nu suportă graba. Se păstrează puțin, se zdrobește ușor și își pierde repede parfumul dacă stă prea mult. Tocmai de aceea îmi place să o cumpăr în cantități mici sau, și mai bine, să o culeg direct din grădină. O mănânc aproape imediat, cu sentimentul că mă bucur de ceva ce nu poate fi păstrat prea mult și nici înlocuit.
În câteva zile dispare, iar odată cu ea trece încă o bucată din vara pe care încerc, în fiecare an, să o țin cât mai aproape.
