“THE WORLD’S END” (2013, r: Edgar Wright)
Dacă tot am ajuns la cinema ca să vedem cum se previne apocalipsa în cârciumă, în “Noroc, ura şi la gară” (“Good Luck, Have Fun, Don’t Die”), n-ar fi rău să revizităm sau să descoperim cum trebuie acţionat în pub atunci când suntem ameninţaţi ca specie cu anihilarea, dar nu de către IA, precum în recentul film al lui Gore Verbinski, ci de o entitate alien care vrea să ne “alieneze” transformându-ne în… simulanţi.
De fapt, pericolul e tot ăla, doar cauza pare mai fantezistă în comedia concepută de către cineastul Edgar Wright (“The Running Man”, “Baby Driver”).
“The World’s End” reprezintă finalul trilogiei “The Three Flavours Cornetto”, care mai include “Shaun of the Dead” (2004) şi “Hot Fuzz” (2007), creată de trioul Edgar Wright – Simon Pegg – Nick Frost, ultimii doi în calitate de co-scenarişti şi de protagonişti.
Deşi cu traiectorii profesionale diferite până la data premierei filmului (Frost activase mai mult în UK – “The Boat That Rocked”, “Attack the Block”, Pegg era deja un star mondial prin rolurile din francizele “Star Trek” şi “Mission: Impossible”, iar Wright se mărginise să mai regizeze doar un singur film, savurosul “Scott Pilgrim vs. the World”), prietenii au căutat în permanenţă în toţi aceşti ani pretexte pentru lucra din nou împreună, indiferent că a fost vorba de “Paul”, “Ice Age” sau de “Tintin”-ul lui Steven Spielberg.
În aceste condiţii, subiectul comediei SF “The World’s End” sună foarte personal, căci filmul spune povestea unui grup de cinci prieteni (Pegg şi Frost, plus “hobbitul” Martin Freeman, alături de la fel de simpaticul Eddie Marsan – “Sherlock Holmes”, “Hancock”, şi de Paddy Considine, actor dublu câştigător de BAFTA) care se reunesc după 20 de ani în cătunul natal, Newton Haven, pentru a duce la bun sfârşit ceva ce nu le reuşise în adolescenţă, o cursă tradiţională de o noapte, un tur de forţă, în care să viziteze 12 pub-uri locale (asumându-şi, evident, consumul de alcool aferent).
Reîntorşi într-un mediu şi într-o comunitate pe care nu le mai recunosc, cei cinci – a căror nume de familie indică statutul în cadrul grupului… King, Prince, Knight, Chamberlain şi Page – descoperă repede că nu doar ei sunt cei ce s-au schimbat cu trecerea timpului, dar, în modul cel mai drastic şi neaşteptat cu putinţă, cele şi cei care îi înconjoară au suferit la rândul lor… mutaţii radicale.
Cursa de re-memorare personală se transformă într-una de supravieţuire.
Distribuţia este în ansamblu excelentă chiar şi în partiturile cu rol secundar (Rosamund Pike – “Jack Reacher”, James Bond’s “Die Another Day”, Pierce Brosnan… un al doilea clin’d’oeil la adresa James Bond, după ce în “Hot Fuzz” apăruse Timothy Dalton, David Bradley – interpretul lui Filch din “Harry Potter”, Bill Nighy, însă doar cu vocea, etc).
După exuberanţa creativă şi varietatea cromatică şi de textură a primelor două “arome”, Edgar Wright reuşeşte să ne surprindă din nou, adăugând în “cornet” o cupă de îngheţată mai discretă, ce contrabalansează gustul flamboaiant (cu care rămâi după primele) cu unul nostalgic, dulce-amărui.
Din punct de vedere al umorului, “The World’s End” este cel mai puţin hazliu (deci ar putea fi perceput ca cel mai slab) produs a trilogiei, fiind permanent balansat de notele triste… dar mă îndoiesc de faptul că şi-a propus să se rezume la a fi un simplu termen de comparaţie.
Dat fiind timpul care a trecut de la “Hot Fuzz”, în care toti cei trei au avut diverse proiecte personale, continuarea este mai degrabă dată de conştientizarea necesităţii unui moment de bilanţ şi a unei auto-analize retrospective.
Temele predilecte ale trilogiei se regăsesc pregnant, de la comunitatea şi evoluţia alienantă a acesteia în numele “the greater good” la disecarea cutumelor şi a tabieturilor sociale britanice tradiţionale afectate de modernizarea inevitabilă, însă Wright, Pegg şi Frost nu se mai mulţumesc doar să le expună spectatorului ca simple observaţii într-o formă entertaining, ci fac un pas mai departe şi ne transmit întrebarea care îi macină şi pe ei înşişi la nivel de individualităţi: avem dreptate? Nu este cazul să ne revizuim cu atenţie modul de a gândi înainte de a emite judecăţi?
Dincolo de spectaculozitate şi de umorul dat de premise, “The World’s End” este, probabil, cea mai adultă comedie din trilogia The Three Flavours Cornetto, cea mai profundă şi neliniştitoare, într-o anume măsură, pentru cinefilii ajunşi acum la vârsta a doua.
Text de IOAN BIG | VIDEODOME
