VIDEODOME | “THE WARRIOR’S WAY” (2010, r: Sngmoo Lee)

The Warrior’s Way (2010), regizat de Sngmoo Lee, combină codurile westernului cu estetica filmului asiatic într-un spectacol vizual excentric, greu de încadrat într-un singur gen. În VIDEODOME, Ioan Big revizitează această întâlnire dintre Est și Vest, de la orașul-fantomă și duelurile clasice la simbolismul oriental, circul grotesc și muzica lui Verdi.

‘East meets West’ în acest Fantasy-Western spumos, produs de Barrie M. Osborne (The Matrix, LOTR), din care occidentalii nu au înţeles mare lucru sau, mai degrabă, au refuzat să îl considere altceva decât un afront la unul dintre genurile lor cu rădăcini tradiţionale: raportat la un buget de peste 40 de milioane de dolari, a avut încasări la vremea premierei în cinematografele din SUA de numai… 5 şi ceva, fiind unul dintre cele mai răsunătoare eşecuri cinematografice Western alături de “Jonah Hex”, lansat în acelaşi an.

N-avem însă treabă cu moronii, astfel încât revenim la filmul în sine.

The Warrior’s Way între West și East

West, elemente din reţeta tradiţională a Western-ului: cătunul izolat (conceptul de “ghost town”), luptătorul singuratic, haita de nelegiuiţi puşi pe rele şi pe căpătuială, răzbunarea cu fundament emoţional, fata neajutorată ce se maturizează cu frustrarea discriminării într-o microsocietate construită să dispreţuiască orice fel de minoritate vulnerabilă (sexual, profesional, rasial, fizic, economic), duelul final ‘unu-la-unu’… pe scurt, “The Good, the Sad and the Ugly” (cu referire la personajele interpretate de Bosworth, Jang şi Rush), după scria Mike Hale în New York Times.

East, efervescenţa metaforei, parabolei şi analogiei, translatate în estetica extrem-orientală: grădina ca simbol a renaşterii în peisajul prăfuit care devine o groapă comună odată dinamitată, copilul ca pivot al naraţiunii şi fundament conflictual, spiritul înaintea raţiunii, raţiunea înaintea impulsului… o interpretare oarecum caustică, dar împrospătată, a Yin-Yang-ului, în care Yang-ul este circul, care ne aminteşte de o altă poveste ‘vestică’ spusă diferit estetic (Lucky Luke, al lui James Huth, din 2009), iar Yin-ul dominator se întinde din Asia, pe corabia însângerată, spre deşertul sumbru, până la scheletul aşezării pierdute în pustietate, menită a defini explicit teatralitatea punerii în scenă.

Yang, spadasinul ajuns în exil în America

Dacă suprapunem cele două seturi de filtre analitice, West & East, reacţiile de respingere sunt de înţeles în cazul celor care vizionează “The Warriorrs’ Way” fără a încerca să se elibereze de prejudecăţi, dar, pentru minţile deschise, fac un rezumat al acestei poveşti care prinde viaţă datorită unor actori mai mult decât interesanţi:

Yang (Dong-gun Jang, unul dintre cei mai populari actori coreeni la începutul secolului XXI, cunoscut din Tae Guk Gi sau 2009 Lost Memories), antrenat încă din copilărie de clanul “Fluierelor triste”, condus de… Saddest Flute (Lung Ti, din A Better Tomorrow al lui John Woo), pentru a deveni cel mai bun spadasin din lume, are o misiune clară, să decimeze tribul rival în proporţie de 100%, doar că procentul nu îi iese complet deoarece refuză să ucidă şi o nou-născută… pe care o ia sub protecţia lui în exilul autoimpus, în America.

Lode și iluzia unei vieți pașnice

Solitarul, devenit un pacifist cu bebe în cârcă, ajunge în deşert în oraşul abandonat şi uitat de lume Lode, “Paris of the West”, “a town full of broken people”, căruia doar un grup de circari ambulanţi conduşi de un pitic înţelept, Eight-Ball (Tony Cox – Bad Santa, Oz the Great and the Powerful), îi dă viaţă în tentativa lungită şi prelungită de a-şi pregăti o revenire fulminantă în faţa spectatorilor din metropole.

Într-un ambient populat de personaje decrepite, trupa lui Eight-Ball, care l-a adoptat conjunctural în egală măsură pe beţivul preriei, Ronald (Geoffrey Rush) şi pe micuţa devenită acum tânără plină de vino-ncoa Lynne (Kate Bosworth), instabilă psihic în urma unei traume din copilărie, exoticul personaj Yang, “a warrior with empty eyes”, pare a descoperi semnificaţia cuvântului serenitate: udă florile, învaţă să vorbească şi să asculte, descoperă muzica de operă la gramofon şi îşi câştigă pâinea repunând pe picioare o spălătorie de haine… nu auto.

Evident, pacea este efemeră – “I’ve been waiting my whole life for a place where it’s right to be wrong” -, iar sabia lui Yang, dinamita lui Eight-Ball şi carabina cu lunetă a lui Ronald se dovedesc a fi instrumentele esenţiale în lupta cu vrăjmaşii, în urma căreia noţiunea de happy-end câştigă… doar în ambiguitate (“If you truly love something or somebody, laundry man, you get as far away from ‘em as possible. Cause we’re sand, they’re flowers”).

Trecând peste stereotipuri inevitabile precum “I just taught you how to focus”, care ne amintesc de Karate Kid, de exemplu, ce i se poate reproşa realizatorului – pe bună dreptate, în opinia mea – este obsesia pentru stilizarea aproape de pictural a imaginii, manifestată prin excesul de filmări pe chroma-key ce erodează echilibrul între fluenţa acţiunii şi contextul… carnavalesc, care îl trimite neinspirat în spaţiul ‘prefabricatului’ printr-o serie de scene definite de caricaturalul tip Nintendo/X-Box.

Un western stilizat pe muzica lui Verdi

Sunt însă de părere că aceste derapaje pot fi iertate, fie şi dacă ne gândim numai la… Giuseppe Verdi. Să savurezi pe muzica lui Verdi un Western aproape fellinian (vezi inclusiv parodia la “Dejeuner sur l’herbe” a lui Édouard Manet din saloon) sau, mai cool spus, à la Lars von Trier (apropo de al său Dogville), fiindcă e limpede că nu se doreşte a fi o comedie gen Shanghai Noon, este, trebuie să admitem, o propunere incitantă.. mai ales dacă această muzică e interpretată de Mario Del Monaco (“Solenne in quest’ora”) şi de Maria Callas (“D’amor sull’ali rose” din “Trubadurul”), acompaniată de orchestra de la Scala dirijată de Herbert von Karajan.

Chiar dacă nu ajunge la nivelul de calitate ce l-ar îndritui să fie considerat o realizare din zona esteticii Camp, un film care ne transmite, deopotrivă cu blândeţe şi brutalitate, că “… when you cut the throat, the last sound is a sad flute”, reprezintă o experienţă care merită a fi încercată dacă ne simţim într-o dispoziţie… jucăuşă.

Text de IOAN BIG | VIDEODOME