Filmul Oslo, 31 august, semnat de Joachim Trier, urmărește 24 de ore din viața lui Anders, un bărbat de 34 de ani care primește bilet de voie din centrul de reabilitare și se întoarce în orașul unde își consumase tinerețea. Nu e un thriller și nu se sprijină pe răsturnări de situație: e o zi în care un om caută răspunsuri, iar cei din jur i le dau cu jumătate de gură.
Suntem în luna august, dar nu asocierea cu data din titlu – referire la International Overdose Awareness Day – a fost motivul pentru care ne-am oprit asupra acestei drame norvegiene, ci notorietatea globală dobândită în ultimii ani de către realizatorul său, Joachim Trier, ca urmare a succesului de public şi critică repurtat cu Cea mai rea fată din lume şi Valoare sentimentală, care i-au adus inclusiv premiul Oscar în 2026 pentru cel mai bun film străin (Sentimental Value).
Încep cu un detaliu important: cu toate că este realizat tot după cartea scriitorului colaboraţionist francez Pierre Drieu La Rochelle, filmul nu este un remake al clasicului alb-negru Le feu follet, realizat în 1963 de către Louis Malle, propunând o cu totul altă abordare.
În Oslo, 31 August este vorba de 24 de ore din viaţa lui Anders, dependent de droguri şi de alcool, care, cu două săptămâni înainte de terminarea tratamentului ce a durat ani buni într-un centru de reabilitare, primeşte un bilet de voie pentru a ajunge în Oslo, oraşul său natal, la un interviu pentru o slujbă.
De altfel, filmul debutează cu o serie de testimoniale personale susţinute din off de către vocile a diverşi tineri, care încep întotdeauna cu ‘ce îmi amintesc’ sau ‘ce nu îmi amintesc’ legat de capitala Norvegiei, asociate vizual cu diverse imagini documentare… inclusiv demolarea clădirii Philips.
După o tinereţe consumată ca o petrecere continuă, cu excesele aferente şi care a avut drept efect înstrăinarea de cei apropiaţi, după o perioadă de recluziune, la 34 de ani, Anders, deşi dezbărat de vechile-i obiceiuri, nu îşi mai găseşte nici locul în mediul urban odată familiar şi nici scopul vieţii.
Ca atare, ziua de 31 începe cu o tentativă eşuată de sinucidere în lacul din preajma sanatoriului. Acelaşi instinct de auto-conservare îl mână apoi spre oraş în încercarea de a găsi răspunsuri la frământări şi la frustrările care îl macină angoasant. Mai ales că, în trecut, beneficiase de tot suportul celor din jur, în special a familiei ajunsă aproape falimentară din cauza datoriilor sale (el însuşi recunoaşte că “este un ratat răzgâiat”), deci nu ar fi avut de ce să se plângă.
La Oslo, Anders (Anders Danielsen Lie – “Reprise”, “Hidden”) îşi vizitează prietenii, acum familişti, apoi posibilul angajator, încearcă să dea de fosta iubită şi să îşi vadă sora şi constată că… în mare parte, acest sprijin se manifestă şi acum dar într-o formă mult mai rezervată datorită reticenţelor raţionale a celorlalţi apropo de o eventuală recidivă, dar şi a spaimei lăuntrice de a nu mai fi răniţi de o figură din trecut a cărui prezent şi viitor poate să continue să le afecteze destinele într-un mod necuantificabil.
Teama că, în aceste condiţii, nu mai este capabil să o ia de la capăt plecând de la zero, accentuată mai ales de sentimentul lipsei de şanse (interviul, evitarea de către propria soră) şi de percepţia asupra lumii din jur (vede fericire şi plăcerea de a trăi peste tot dar se consideră incapabil de a îşi construi un “bucket list” propriu, mai ales şi după experienţa, încercată şi asta, de a reveni în mediul de cheflii), îl duce fatalist spre închiderea cercului început în zori: se sinucide cu o supradoză conform convingerii că, oricum, acest gest nu va fi pentru nimeni o surpriză ci, mai degrabă, o uşurare. Anders descoperise că… nu-şi mai aminteşte Oslo.
Nu am ezitat să relev şi finalul pentru că valoarea filmului, câştigător a Trofeului Transilvania pentru cel mai bun film la TIFF în 2012, dar şi a multor alte premii la festivaluri internaţionale prestigioase (printre care şi Amanda, pentru regie), nu rezidă în vreo surpriză spectaculoasă sau în vreun twist inedit, ci în construcţia migăloasă şi emoţionantă a unui personaj distanţat în coconul său de o societate care, deşi face eforturi de a găsi soluţii, se teme de el la fel de mult cum se teme şi el de ea.
Oslo, 31. August este un film nespectaculos, fiind realizat detaşat, aproape documentaristic în maniera minimalistă tipică Noului Val scandinav din care Joachim Trier (Reprise) face parte, departe de anvergura efervescentă a unui Trainspotting (1996, Danny Boyle) sau cea sumbră a unui Requiem for a Dream (2000, Darren Aronofsky), iar Anders se relevă ca opus a lui Renton (Ewan McGregor) din Trainspotting care, în final, nu optează pentru “choose life“. Trier pune lupa pe ideea de viaţă, nu numai a unui individ narcoman, ci şi a celorlalţi, într-un mod cutremurător şi cu o naturaleţe creatoare de disconfort spectatorului.
Un excelent film destinat cinefililor maturi, care merită cu certitudine a fi vizionat, însă… doar o singură dată.
Text de IOAN BIG | VIDEODOME
