Halva, tămâie, cămile, Oman
Which one do you want to try first?
Stăteam pe o canapea princiară, aurie și lungă cât pentru o întâlnire G7, în fața câtorva tăvi. Canapeaua era învelită într-o folie groasă de plastic lucios, să țină la tăvăleală. Tăvile erau acoperite și ele cu plastic. Nu eram la o întâlnire G7, ci într-o patiserie în Salalah, provincia Dhofar, în sudul Omanului.
În fața noastră stăteau halvale, magazinul fiind specializat în acest desert, atât de simplu după vorbă, după port. Halvaua omaneză e diferită de cea pe care o mânca tătâie. Cea de acasă era făcută din semințe de floarea-soarelui, granulată, cu rom și cacao. Ce aveam eu în față era varianta cunoscută drept turcească/tătărască, din făină prăjită, cremoasă, ca o ciulama fină, dar sticloasă ca o piftie, cu miere, smochine, nuci, trandafir sau tămâie.
Rose, please!
Trandafir, la el m-am repezit hulpavă. Îl iubesc în grădină, în dulceață, în săpun și în sirop, parfum, oricum. Avântul însă mi s-a curmat brusc, căci avea iz de fum. Mi-am amintit de cel bătrân arab dintr-un sătuc pitit pe Jebel Akhbar, la care m-a dus Adil să văd cum se face apa de trandafir la o sobă veche de lut. Apa cumpărată de la el s-a dovedit afumată, ca și halvaua din fața mea.
Am continuat degustarea – cea cu nuci (halva) era clasică, cea cu smochine (halva) banală, dar cea cu tămâie s-a cerut luată acasă.
Cu parfum subtil, potrivit de dulce, a fost o bucurie, dar nu și o surpriză. Șocul cultural, disonanța cognitivă s-a produs în 2017, în Muscat, când la un restaurant în marină, privind la iahtul sultanului, am luat mandi, carne cu orez parfumat cu tămâie. În lumea non-creștină tămâia nu are o dimensiune religioasă, nici în medicina ayurvedică sau în industria cosmetică. Cere puțină flexibilitate să ieși din schema ta culturală, unde ai internalizat tămâia ca simbol spiritual, nu ca element al vieții cotidiene, dar te ajută faptul că o întâlnești mai peste tot.
În Oman crește în copaci, a căror scoarță este perforată, ca rășina să iasă și să se cristalizeze în „lacrimi”. Tămâia are aici un rol cultural mai larg: parfumează casa, magazinele, dar și mâncarea. Găsești apă infuzată cu tămâie îmbuteliată, carne, orez și cafea cu tămâie, iar pe net sunt rețete de înghețată; poate fi mestecată ca gumă.
Este un exemplu viu de dezbatere despre granițele dintre „ce se mănâncă” și „ce nu se mănâncă” – ele fiind adesea stabilite cultural și simbolic, nu instinctiv.
Un studiu de caz suplimentar – laptele de cămilă, vândut la supermarket, pus și în ciocolată. Gustos, ușor diferit. Ingerarea unui ingredient nou, necunoscut activează simțul pericolului, mecanism ancestral de apărare, știu. Totuși, când alții au mâncat și au trăit, ba chiar zâmbesc încântați, am putea lăsa garda jos și accepta experiența. Am putea începe cu lucruri de pe lângă casă, cum ar fi foile cu lapte de la Casa cu tei din Sărata Monteoru sau ciulinii de baltă și plăcinta cu măduvă de sturion din Deltă.
Text de ADRIANA SOHODOLEANU | EAT & DRINK
