“31” (2016, r: Rob Zombie)
Realizat cu un deceniu în urmă, acest Slasher-Horror născut din imaginaţia specială a muzicianului şi cineastului Rob Zombie (“House of 1000 Corpses”, “The Lords of Salem”) are un motto scurt, dar incitant, extras aproximativ din jurnalul lui Franz Kafka (“The Blue Octavio Notebooks”/”Caietele albastre in-octavo”), scris între 1917 şi 1919: “The first sign of understanding is the wish to die.”.
Extrem de interesant este faptul că Rob Zombie ne propune să îl redescoperim pe Kafka prin intermediul filmului, construit narativ şi vizual pe continuarea meditaţiei scriitorului german:
Citește și:“This life appears unbearable, another unattainable. One is no longer ashamed of wanting to die; one asks to be moved from the old cell, which one hates, to a new one, which one will only in time come to hate. In this there is also a residue of belief that during the move the master will chance to come along the corridor, look at the prisoner and say: ‘This man is not to be locked again, He is to come with me.’”.
Sper că rândurile următoare vă vor convinge, măcar parţial, că am dreptate în susţinerea acestei conexiuni aproape… suprarealiste.
Pe muzică de Jazz din anii ’30, mai exact piesa “Call It A Day”, compusă de Peter Mendoza, o siluetă neclară îşi face intrarea în alb/negru pe un culoar, iar camera ajunge să se fixeze pe chipul ascetic, însângerat, dar înfiorător de… jucăuş (“I ain’t no fucking clown”).
Astfel intră în scenă Doom-Head (Richard Brake – “Hannibal Rising”), care ţine tacticos un speech motivaţional victimei sechestrate, un pastor înfricoşat (Daniel Roebuck – “Final Destination”), în care îi vorbeşte despre cum un gândac de bucătărie poate supravieţui decapitat timp de 168 de ore, iar capul acestuia – bineînţeles, dacă este hrănit – are astfel timp să se gândească la… Iisus Hristos.
Concluzia lui în faţa lamentărilor patetice ale prelatului este una memorabilă: “In Hell, Everybody Loves Popcorn”!
31 octombrie 1976. Ajunul Halloween-ului.
Drumuri prăfuite şi pustii prin peisajul continental arid al Floridei. O dubiţă decrepită care adăposteşte o faună umană stranie prin diversitate rulează cu chiu cu vai printre tufişurile uscate.
Odată dispărut soarele strălucitor, noaptea se transformă în ceva sinistru pentru pasageri (pe fragmente din emisiunea de radio a legendarului DJ Wolfman Jack, prezent de altfel pe OST cu patru piese interpretate chiar de el), nişte circari care îşi duc viaţa de pe o zi pe alta cu mici spectacole itinerante: Roscoe Pepper (Jeff Daniel Phillips – “The Lords of Salem”), Charly (Sheri Moon Zombie – “The Devil’s Rejects”), Venus Virgo (Meg Foster – “They Live”), Panda Thomas (Lawrence Hilton-Jacobs – “Indecent Behavior”) şi Levon Wally (Kevin Jackson – “Rosewood”).
Cei cinci performeri de carnaval sunt răpiţi de către organizaţia condusă de psihopatul Father Napoleon-Horatio-Silas Murder (Malcolm McDowell) în cârdăşie cu tandemul Sister Serpent (Jane Carr) – Sister Dragon (Judy Geeson), alcătuită din neo-aristocraţi dependenţi de pariuri, decadenţi şi degeneraţi, care, prin look şi discursul tip fin de siècle, venerează un mod de viaţă defunct şi, prin urmare, puternic contrastant cu modernitatea americană.
Artiştii nomazi devin astfel fără voie concurenţi într-un joc numit ‘31’, menit a satisface nevoia de divertisment a trioului, în care au 12 ore pentru a supravieţui asalturilor ucigaşe a unor demenţi bine plătiţi într-o locaţie labirintică, Murderworld, care are aspectul unui combinat industrial părăsit şi devalizat (‘Infernul în care Dumnezeu nu are acces’).
În echipa clovnilor-vânători avem tot cinci personaje, pe minionul hispanic Sick-Head, neonazist cu înclinaţii masochiste (un micro-Adolf), duo-ul de obsedaţi sexual înarmaţi ambii cu drujbe (Psycho-Head & Schizo-Head), şi, nu în ultimul rând, cel format din travestitul uriaş Death-Head şi Sex-Head, blonduţă dezaxată ce aminteşte inevitabil de Harley Quinn şi care îşi controlează partenerul cântând împreună cu acesta melodioare de grădiniţă în limba germană, iar aceştia definesc un circ al terorii cu accente Gore interesante, mai ales că intră în scenă succesiv şi nu simultan! “Crying is for pussies, so go on grow a pair, baby.”.
Într-un film gândit pe o reţetă deja binecunoscută – competiţia pe viaţă şi pe moarte având ca miză supravieţuirea individuală în faţa asalturilor oponenţilor maniaci în filme de acţiune, SF sau de groază, de la “The Running Man” până la “Battle Royale” -, Rob Zombie ştia că are nevoie de mai mult pentru a se diferenţia de pluton, astfel încât, odată începută numărătoarea inversă, mai exact în scena cinei inspirate din “Rocky Horror Picture Show” pe care o servesc pe corpul primei victime, cei patru supravieţuitori sunt puşi fiecare în situaţia dificilă de a opta, oarecum democratic, între a rămâne în spatele protecţiei oferite de barele de metal cu speranţa că vor scăpa nevătămaţi după cele 12 ore şi a ieşi să lupte pentru vieţile lor.
După cum sugerează Kafka, nu e mult mai confortabil să fii în afara celulei, într-o aparentă libertate, decât în interiorul acesteia, asumându-ţi fatalist destinul, aşa că nu ai cum să fi satisfăcut pe deplin de niciuna dintre cele două soluţii posibile.
Nisipul din clepsidră se scurge în mod… Horror şi, de la iniţialul 5:5, scorul devine 3:0 în favoarea competitorilor involuntari datorită unei mai bune organizări, aşa că, pe muzica lui Beethoven, intră în scenă din partea vânătorilor rezerva Doom-Head (“I’m not crazy, I’m in control”), un personaj ce aminteşte de Joker al lui Heath Ledger într-un mod deopotrivă deferent şi original, atât de sigur pe el încât îi trimite acasă pe toţi asistenţii care operează locaţia şi permite deschiderea uşilor Murderworld spre exterior… ‘Aveţi dreptul să încercaţi să găsiţi ieşirea!’.
Evident, nu vă povestesc cine ajunge să vadă lumina soarelui sau dacă există vreun happy-end pentru unul sau altul dintre jucătorii rămaşi în viaţă, ci doar vă reamintesc ce scria Kafka referindu-se la stăpânul venit pe coridor care se adresează prizonierului:
“This man is not to be locked again, He is to come with me.”.
“31” nu se numără printre reuşitele majore ale lui Rob Zombie, atât din motive independente de cineastul-muzician (ciondăneala apropo de utilizarea personajelor din “House of 1000 Corpses” cu Lions Gate, trunchierea la montaj, falimentul companiei care ar fi trebuit să asigure distribuţia), cât şi datorită lipsei sale de inspiraţie, pentru că lipsa lui Sid Haig se simte, Sheri Moon joacă submediocru, Malcolm McDowell este insuficient exploatat, suspansul are o dinamică oscilantă, iar numărul de întrebări rămase fără răspuns este mult prea mare.
În consecinţă, “31” se prezintă atractiv ca formă şi destul de fad în fond, un soi de hamburger ce merită consumat mai puţin pentru chifteaua din mijloc – acţiunea în sine – şi mai mult datorită jumătăţilor de chiflă, adica a începutului şi finalului, savuroase prin prezenţa lui Doom-Head şi, respectiv, Father Murder.
Altfel, aşa cum bine sublinia Trent Wilkie în cronica scrisă in Fangoria după premiera de la Sundance…
“If the point of 31 was to create a homage to low-rent, gratuitous cinema, you can’t argue it succeeds, and fans of Zombie’s traditional grit and gore will find those sensibilities unfulfilled. But those who want a little more brains and heart spliced in between slices and chops will walk away—perhaps as intended—feeling a little bit dirty.”.
Anecdotică de final: de la celebra scenă cu “Singin’ in the Rain” din capodopera lui Stanley Kubrick “A Clockwork Orange”, făcând abstracţie de interpretarea “Hoochie Coochie Man” din obscurul “Get Crazy”, filmul lui Allan Arkush din 1983, aici e prima oară când Malcolm McDowell cântă el însuşi două piese pe un OST: “We Are Going To Play” şi “Another Exciting Year Of 31”.
Text de IOAN BIG | VIDEODOME
