Dragi – și cam scumpi – părinți | O incursiune în lumea teatrului găzduit, pornind de la comedia de mare succes la public „Dragi părinți”
Am fost la spectacolul „Dragi părinți” pentru că Șerban Pavlu menționase că e o comedie bună, și obișnuiesc să cred fiecare cuvânt pe care îl spune Pepe în realitate, pe scenă sau pe ecrane, pentru că a fost creat de un regizor special cum e Toma Dănilă și pentru că a fost tradus de Ania Tudoran-Dănilă.
Înaintea spectacolului din Sala Ion Caramitru de la TNB, o voce caldă semănând cu cea a unui actor care tocmai urma să urce pe scenă ne-a spus că e „un spectacol găzduit, care nu face parte din repertoriul Teatrului Național”.
La TNB, grosso modo, aceste spectacole găzduite sunt fie producții ale altor teatre – ce pot fi chiar bucureștene, de stat – fie realizări ale unor companii sau teatre independente, inclusiv din altă țară, bunăoară, Moldova. Elementele comune cele mai vizibile în teatrul găzduit sunt sălile pline și prețul ridicat al biletelor (se poate adăuga și ziua spectacolelor găzduite, luni, când, tradițional, oamenii din teatrul de stat aveau liber).
Și unele, și altele pot fi puse sub genericul de teatru comercial – așa cum există filme comerciale, nu doar de artă, cum poate și-ar dori puriștii.
Pentru că merg de peste 40 de ani la teatru, încep să înțeleg anumite detalii, inclusiv de ce sunt atât de scumpe unele bilete, ba și de ce se bate lumea pe spectacole găzduite de TNB ca „Fierarii” ori „Take, Ianke și Cadâr”.
Însă mi se par foarte scumpe doar biletele în situația în care teatrul găzduit rimează cu teatru căznit, cu regie de mântuială și interpretare stridentă (am plecat, discret, de la un astfel de spectacol, cu gândul la crezul lui Horațiu Mălăele, pe care mi l-a amintit recent George Mihăiță: banii trec, rușinea rămâne).
Nu e cazul cu „Dragi părinți”: text bun al fraților cu experiență în scris Emmanuel și Armelle Patron, transpunere autohtonă cu cârlig – face deliciul publicului ironizarea „conceptului” de „apă, hrană, energie” lansat de un șarlatan român – regie ca la carte, distribuție aleasă pe sprânceană.
Chiar am râs la „Dragi părinți”, așa că nu mi s-au părut excesiv de scumpi acești „părinți”. Și o veste bună: spectacolul omonim care a făcut realmente furori în teatrul francez va deveni în luna februarie un film, cel mai probabil, tot un succes comercial, ca și punerile în scenă din Hexagon.
Jurnalistul canadian Luc Boulanger („La Presse”), susține însă, după o montare în Quebec, că „această comedie neagră despre familie, dragoste și bani nu reinventează roata”. Și se întreabă la finalul cronicii în care acuză comicul fără geniu și scrierea superficială, de teatru bulevardier:
„cum a reușit o piesă atât de convențională, atât ca formă, cât și ca fond, să atragă 450.000 de spectatori în Franța în ultimii patru ani? Anumite succese ne scapă, la fel ca numărul câștigător la loterie”.
În România, „Dragi părinți” poate repurta succesul din Franța. Suntem francofoni europeni, nu din America de Nord.
Text de HORIA GHIBUȚIU | JURNAL DE BUCUREȘTEAN
