CLIN D’OEIL | TUDOR CUCU-DUMITRESCU: “Căutările mele în pregătirea unui rol sunt foarte raționale”

INTERVIU TUDOR CUCU-DUMITRESCU: “Căutările mele în pregătirea unui rol sunt foarte raționale”

Pentru iubitorii artelor spectacolului, De Profundis, noua creaţie a lui Răzvan Mazilu, reprezintă unul dintre minunate cadouri pe care le primesc în acest final de an şi nu doar prin memorabila performanţă interpretativă a celor doi protagonişti sau rafinatul univers vizual şi sonor în care aceştia evoluează în Sala Oglinzilor din Palatul Regal, cât şi datorită dramatizării semnate tot de către apreciatul coregraf şi regizor, care defineşte într-un mod extrem de nuanţat relaţia dintre Oscar Wilde (Răzvan Mazilu) şi iubitul său Lord Alfred Douglas (Tudor Cucu-Dumitrescu) printr-o combinaţie a versiunilor fiecăruia dintre ei asupra poveştii, aşa cum ne-au rămas în scris după mai bine de un secol sub titlurile De Profundis şi, respectiv, Oscar Wilde şi eu însumi.

Ne-am propus să dialogăm cu TUDOR CUCU-DUMITRESCU, câştigător al Premiului UNITER pentru rolul dintr-un alt spectacol antologic al lui Răzvan Mazilu, Hedwig and the Angry Inch, cu ideea a afla mai multe despre cum s-a “copt” acest spectacol luxuriant emoţional, realizat sub egida Teatrului Stela Popescu, dar şi pentru a face o trecere în revistă a unui an plin de realizări notabile, indiferent că ne gândim la montările de succes Zbor deasupra unui cuib de cuci şi Comedia erorilor de la Teatrul Nottara, apariţiile pe marile ecrane (The Ceremony, Gaşca de la Drept) sau debutul ca dramaturg şi regizor cu Singuri, care se joacă la Centrul Cultural Lumina, la care, bineînţeles, se adaugă mult aşteptata premieră de la Nottara din zilele următoare a spectacolului regizat de către Andrei Şerban, Doctorul.

Prin urmare, am pornit firesc discuţia de la modul în care ultra-talentatul actor a abordat construcţia rolului de partener al lui Oscar Wilde, unul care, dincolo de dragoste, ajunge să îi nege vehement calităţile literare.

Fiind un spectacol de autor, De Profundis a germinat și s-a copt în imaginația lui Răzvan Mazilu o bună bucată de vreme, dar presupun că tu n-ai avut tot acest timp pentru a te lăsa absorbit în poveste. Cum ai făcut cunoștință cu personajul, cu modul său de a gândi?

Eu am citit cele două cărți, adică De Profundis a lui Wilde și răspunsul lui Douglas, înainte de a avea la dispoziție dramatizarea lui Răzvan. De altfel, noi am început și repetițiile fără să fie completă dramatizarea, pentru că el este genul de artist care lucrează foarte mult în imagini şi restul firului narativ ce leagă toate imaginile care conturează povestea poate veni mai târziu. Într-o oarecare măsură, încă lucrăm la asta, adică mereu vin cu propuneri de tăieturi, de sărituri, de legat în alte moduri anumite părți din monoloage, pentru că, după cum ştii, am descoperit și la mine pasiunea asta pentru scris și pentru cuvânt.

Cred că s-a îmbinat bine întâlnirea mea cu Răzvan în acest proiect, pentru că eu sunt un om foarte pragmatic și caut să fie totul împământenit în uman și în rațional, pe când el este un artist foarte poetic și metaforic, iar această combinație între noi a ajutat acest spectacol. Când am citit De Profundis, care m-a introdus în drama și în sufletul foarte bătătorit al bărbatului ăstuia, m-a impresionat, spre deosebire de alte opere ale lui Wilde, care mi se par un pic prea reci, prea împietrite, prea fără emoție.

Din punctul meu de vedere, De Profundis șochează prin emoție și prin căldură și printr-o deosebită sinceritate. Când am recitit apoi Portretul lui Dorian Gray, de exemplu, după ce începusem repetițiile, mi-am dat seama că, dincolo de faptul că povestea este într-adevăr extraordinară și are niște zone extrem de teatrale, e lipsită de sinceritatea de care eu, personal, mă bucur atunci când parcurg o operă, indiferent de natura sa, că e un film, o poezie sau, poate, chiar și un fel de mâncare, şi atunci m-am întors la cartea lui Douglas, în care acesta vorbește foarte mult despre faptul că nu-i place Oscar Wilde ca scriitor.

Sigur că e aberant să spui că nu-ți place un autor atât de mare, dar a trebuit să mă scufund în această idee a lui, cum că Wilde n-a scris niciodată nimic măreț şi atunci, ca să fiu credibil zicând asta în spectacol, m-am legat tocmai de faptul că nu mi-a plăcut lipsa sincerității din Portretul lui Dorian Gray, o opinie pe care, cumva, mi-am conturat-o singur în minte şi pe care mi-am dezvoltat-o doar ca să pot să înțeleg mai bine viziunea lui Douglas.

Mi se pare foarte important că, de fapt, spectacolul lui Răzvan Mazilu nu este De Profundis, ci un comentariu al operei De Profundis a lui Wilde din perspectiva celui căruia i-a fost destinată scrisoarea.

Știai însă şi altceva despre acest lord? Pentru că nu a fost doar o simplă “ancoră” emoțională a lui Oscar Wilde, ci un poet care s-a afirmat chiar în anii cât au fost împreună.

Nu știam absolut nimic despre Douglas, dar, în schimb, mi s-a întâmplat altceva… am avut o întâlnire neaşteptată cu Wilde. În februarie, când am fost într-o vacanță singur la Paris, m-am dus într-o zi să văd mormântul lui Jim Morrison, pentru că locuiam fix lângă cimitirul Père Lachaise. Într-o dimineață ploioasă, mi-am pus în căşti The Doors și, cu o cafea în mână, am făcut o plimbare minunată prin acest cimitir, care e absolut spectaculos, e superb!

Cumva, e o operă de artă în sine, adică mormintele alea au arhitecturi extraordinare, plus că oamenii aleargă pe alei ca într-un parc, iar atmosfera este chiar foarte plăcută și deloc sumbră. În fine, am dat absolut întâmplător de mormântul lui Oscar Wilde și am petrecut câteva minute în faţa lui, înconjurat de energia care s-a adunat acolo în ultima sută de ani acolo… cumva, amintirea acelui moment a rămas în mine şi m-a intrigat treaba asta, astfel încât am tot cercetat apoi despre viața lui şi despre cum funcționau lucrurile în anii respectivi, mai ales după ce am fost distribuit de Răzvan în spectacol.

Pentru mine, este o bucurie să-l interpretez pe Douglas, chiar dacă este un personaj negativ – astea sunt cele mai interesante, aș zice -, iar un moment care îmi place foarte mult este cel în care neg relația cu Wilde și îi văd pe spectatori cum se uită la mine ca la un ipocrit, ca la un om pe care nu pot să-l ia în serios, dar, în același timp, și cu o anume teamă… am reuşit să trezesc în ei o teamă prin faptul că eu credeam atât de mult că Wilde este un nimic şi negam atât de ferm și de vehement că n-a fost nimic între noi, încât se crea o antiteză foarte mare între ce vedeau sau simțeau și ceea ce credeau. Pentru mine, să fiu punctul central în acea emoție și în acele gânduri este o bucurie uriașă ca actor.

Într-adevăr, dramatizarea lui Răzvan Mazilu mixează inspirat perspectivele ambilor protagoniști asupra relației, astfel încât, până la urmă, emoţia contează mai mult decât unde sau care este adevărul…

Da, pentru că, de fapt, spectacolul este în fond o poveste foarte complexă și sinceră de dragoste. Punctul de plecare al atracției dintre cei doi a fost admirația tânărului Douglas față de marea personalitate artistică a lui Wilde, dar întâlnirea dintre dintre ei a trezit cu siguranţă și în acesta un interes, el fiind măgulit probabil de cât de fascinat e puștiul ăsta de opera lui, şi asta, cred eu, a contribuit esenţial la apariţia mai apoi a atracției fizice dintre ei.

De aici s-a dezvoltat o relație extrem de nocivă pentru amândoi, pentru că invidia este foarte apropiată de fascinația pozitivă şi, cumva, pot trăi în tine ambele emoții. Şi atunci, gândindu-mă la public, dacă este ceva care emoționează, atunci e felul în care Răzvan a putut să-și asume parcursul ăsta bolnăvicios din povestea lor, care se termină cumva optimist și fericit, fiindcă ei rămân într-un fel împreună.

Altfel spus, frumusețea în viziunea lui Răzvan stă în faptul că a reușit să aducă totuși multă emoție într-o poveste extrem de tristă, plină de superficialitate și de promiscuitate… a adus poezie și sinceritate într-o lume definită de nuanțe de gri.

Spectacolul spune, pur și simplu, povestea de dragoste a doi bărbați, dar fără să fie băgată în ochii spectatorilor vreo opinie sau vreo învățătură şi, apropo de adevăr, cred că oamenii care pleacă acasă, cercetează un pic și descoperă că povestea este adevărată vor înțelege și mai bine, poate, calitatea acestui spectacol.

Trecând acum dincolo de modul în care percepem ca spectatori personajul în sine, au apărut elemente ieşite din comun pe parcursul procesului tău de pregătire a rolului?

A fost foarte atipic spectacolul ăsta, chiar dacă eu mă consider un actor capabil să înțeleagă și să-și asume energiile și situațiile de viață din povești foarte diferite și, cumva, cred că este și parte din bucuria mea de joc și din abilitățile care mă fac un actor care joacă atât de constant.

Aici a fost însă extrem de dificil întrucât căutările mele erau foarte matematice și raționale în construcția rolului – şi așa trebuie să fie, adică eu rar mă duc din prima într-o stare emoțională ca să-mi construiesc scenele, momentele sau monoloagele -, dar, de la un punct încolo, a apărut un conflict în mine, pentru că nu înțelegeam poezia lui Răzvan, deci nu pe cea a lui Wilde sau a lui Douglas… eu nu înțelegeam felul în care Răzvan vedea lucrurile și cum a contopit momentele.

Imaginează-ţi că, până cu o seară înainte de spectacol, eu nu am avut încredere că pot face acest rol, pentru că nu am avut sala la dispoziție şi am repetat amândoi în lumina neoanelor, în pantaloni de trening, cu o boxă mică pe care auzeam muzica și cu nimeni în jur, or pentru genul ăsta de spectacol e esențială postura pe care ți-o dă costumul, luminile, decorul, ca să înțelegi atmosfera… iar publicul este esențial, fiindcă dă profunzime și carne nu doar poveștii, dar și momentelor de linişte, de ascultare.

Prin urmare, spre deosebire de alte spectacole unde puteam intui cum voi fi la premieră în rol, aici nu am putut, tocmai pentru că nu m-am putut transporta emoțional în acea poezie a lui Răzvan şi atunci a trebuit să găsesc o cale… cu creionul în mână. Da, cu creionul în mână, dimineața la cafea, căutându-mi motive pentru care să pot crede în acel univers atât de plin de metafore în poezia sa, în care e imposibil să crezi dacă rămâi înșurubat în parcursul tău logic.

Doar din momentul în care m-am desprins de construcția mea firească, logică, rațională, am putut păstra esența geografiei pe care mi-o făcusem singur și să mă duc cu totul în ce-a vrut Răzvan, iar asta mi-a fost foarte, foarte greu, cu toate diminețile alea în care, precum un om care-și face o listă de cumpărături, îmi scriam propuneri pentru ce să fac în repetiția următoare sau îmi analizam la sânge interpretarea din cea de dinainte.

Altfel, probabil, nu aș fi putut să capăt eliberarea asta de ceea ce credeam eu că trebuie să fie rolul şi astfel, încă o dată, cred că am reușit să mă pun pe mine deoparte și să las să vorbească prin mine opera altcuiva.

Dată fiind construcția ta logică și rațională, a fost mai simplu să te integrezi în universul trasat clar şi concret din Doctorul?

Da, probabil pentru că Andrei Șerban este genul de regizor care are nevoie să îi oferi exact ce are el în minte și îți spune la virgulă cum și ce să gândești, cum și ce să arăți, iar prin asta e foarte diferit de Răzvan Mazilu. Prin urmare, strădaniile mele de a înțelege textul nu au fost atât de relevante şi trebuie să construiesc plecând de la percepțiile lui Andrei Șerban legate de Doctorul, iar asta e foarte bine.

S-a întâmplat acum a doua oară să fiu într-un spectacol pe care îl pune în scenă după cel de la Teatrul Național [Mary Stuart, care a avut premiera la TNB în decembrie 2024 – n.r.] și, din perspectiva asta, este într-adevăr mai simplu să lucrezi cu Andrei Șerban, pentru că îți cere de la început până la sfârşit exact ce are el nevoie şi nu te lasă să gândeşti în afara structurii deja concepute de el… uneori, abia după ce iese spectacolul la public și după ce momentele sunt deja reglate, îmi dau seama ce a vrut cu anumite pasaje din spectacol.

De exemplu, faptul că dansez în Doctorul a fost “nebunia” lui Andrei Șerban și chiar mă întrebam de ce era nevoie de atât de multă mișcare şi de intensitate în dialog într-o scenă atât de scurtă a personajului meu, dar am realizat până la urmă că el avea nevoie de un crescendo mare pentru a termina actul întâi.

Andrei Șerban a hotărât să pună stop spectacolului și a dat pauză imediat după acea scenă, care, cumva, ar trebui să arate o întâlnire între rezidentul pe care-l interpretez și directorul medical al institutului, adică două personaje cu o importanță complet diferită în ecuația poveștii, în care rezidentul umilește pe Ruth, personajul principal, şi atunci a avut nevoie de mișcare, de dans, de tobe, de o intensitate a dialogului fabuloasă.

Pentru că așa trebuia să se încheie actul întâi, cumva, m-a pus să fac niște lucruri pentru economia spectacolului şi nu neapărat pentru cea a personajului meu, iar eu, odată ce mi-am dat seama de lucrul ăsta, mi-am făcut treaba.

Cumva, simt că în Doctorul fac parte dintr-o trupă, față de multe alte spectacole în care simt că pe umerii mei este foarte multă responsabilitate. Sigur că şi aici e una mare, dar simt că avem cu toții un cuvânt de spus şi fiecare actor este îndrumat spre a conta în poveste, iar eu simt cu adevărat sprijinul trupei. De fapt, cam în toate spectacolele de la Nottara simt asta, că fac parte dintr-o echipă și este un sentiment valoros pe care aș vrea să-l cultiv în continuare.

Faptul că nu interpretezi un rol de prim plan în Doctorul îți dă, presupun, o anume detașare faţă de textul dramaturgic. Ce părere ai despre modul ales de Robert Icke pentru a reflecta problemele asociate cu identitatea diverselor grupuri, inclusiv această distribuire neconvențională a interpreţilor?

Autorul textului a vrut să existe o ambiguitate foarte mare în distribuirea actorilor pe anumite personaje și tipologii, dar trebuie specificat faptul că el a gândit povestea şi punerea sa în scenă [Robert Icke a semnat inclusiv regia primei montări a piesei sale Doctorul, care a avut premiera la Almeida Theatre din Londra în 2019 – n.r.] pentru o țară ce are niște probleme sociale care la noi nu există şi atunci el a putut să distribuie actori actori albi în personaje care ar trebui să fie de culoare și invers, să le schimbe genul, convingerile sau orientarea sexuală altfel încât discursul său despre cum arată societatea contemporană să ajungă mai pregnant la public și să capete valoare.

La noi, unde toți actorii sunt albi, cred că a creat o anume confuzie în rândul spectatorilor, pentru că nu ne confruntăm în România cu o parte dintre aceste probleme, dar, dincolo de asta, eu cred că o temă realmente foarte importantă în economia textului și a spectacolului, care îl face foarte relevant pentru orice public, este puterea pe care o au acum oamenii, în general, prin intermediul internetului.

Trăim niște vremuri în care părerea noastră poate ajunge foarte ușor la ceilalţi și nu trebuie să fii expert în ceva anume ca să îți dai cu părerea și, mai mult, să ai și o platformă care să îți permită să îți dai cu părerea, iar Doctorul este foarte mult o poveste despre distrugerea completă a unei cariere pentru că populația nu e de acord cu anumite decizii pe care un expert le-a luat în domeniul său… putem noi, cei care n-avem nici o treabă cu medicina, să ne dăm cu părerea în legătură cu deciziile pe care un doctor le-a luat?

Cumva, este un semnal de alarmă, dar şi un semn de întrebare. Povestea asta creează multă confuzie, categoric, dar eu nu am crezut niciodată că arta ar trebui să dea răspunsuri.

Poate că ridică niște întrebări și, în funcție de autor, profunzimea cu care ajunge la discursul despre acea problematică poate să atingă sau nu, iar oamenii, eventual, pot să schimbe opinii pe marginea acestuia, dar nu cred că arta e menită să ofere răspunsuri şi de asta aș spune că e bine că Doctorul, în care ce se vede este complet diferit de ce a fost scris, a creat foarte multă confuzie, precum și multe semne de întrebare.

În opinia ta, există cineva care ar trebui să evite Doctorul?

Oh, nu! Cu cât e mai inconfortabil pentru cineva care vede spectacolul ăsta din cauză că se regăsește în el sau și-a pus întrebările astea sau a fost pus în situații similare, cu atât este mai bine. Se întâmplă cum e la noi, în actorie… cu cât te poți duce mai fără limite într-o situație creată de dramaturg, adică te poți adânci mai mult și mai urât într-o situație de viață, cu atât incursiunea ta capătă o valoare mai mare.

Adică la fel se întâmplă și aici, pentru că spectacolul se duce atât de profund în niște problematici bizare pentru mulţi dintre noi, încât creează un inconfort foarte mare. De altfel, au fost oameni care au reacţionat la asta şi îţi dau un singur exemplu.

În spectacol se bate la tobe, ăsta fiind unul dintre elementele care face tranziția dintre scene şi adaugă ritm şi tensiune, iar o doamnă s-a dus la un moment dat și i-a luat bețele toboșarului spunându-i să se mai oprească, că o dor urechile de la sunetele pe care le scoate. Adică toboșarul a creat un inconfort atât de organic în acea spectatoare, încât ea a simțit nevoia să și-l exprime, a fost ceva incredibil! Iar noi, ca artiști, cred că vrem asta, fiind un semn că e bine ce se întâmplă acolo…

… adică vreți ca publicul să vă poată remodela spectacolele prin intervenţii de felul acesta?

Evident, asta nu ar trebui să se întâmple, mai ales că îmi amintesc de un incident care s-a întâmplat la Zbor deasupra unui cuib de cuci, în timpul scenei în care puștiul bâlbâit [personajul Billy Bibbit, interpretat de Tudor Cucu-Dumitrescu în montarea lui Vlad Cristache de la Nottara – n.r.] se căsătorește în fața celorlalți pacienți din spital cu prostituata, care e prietena lui McMurphy. La un moment dat, în timpul “cununării” celor doi, care, în fond, nu este deloc o glumă, reprezentând ceva foarte profund pentru acele personaje, cineva din public s-a ridicat în picioare și a urlat: ‘Vă bateți joc de Dumnezeu!’ şi a trebuit să oprim spectacolul pentru că făcea în continuare gălăgie foarte mare.

Pe de o parte, mi se pare inacceptabil să se oprească un spectacol din motive de genul acesta, dar, în același timp, mă bucur într-un fel că momentul nostru a putut să atingă atât de intens emoțional un spectator, încât acesta să simtă nevoia să-și exprime energia printr-o reacție atât de puternică.

Ca actor, auzi deseori comentarii în sală în timp ce joci, dar, până la urmă, astea sunt, cumva, niște exprimări firești ale spectatorului, de ce să și le nege?

Sigur că ar trebui să nu uite de cei din jur, care şi-ar dori să se bucure de ceea ce văd pe scenă fiecare în felul său, iar dacă ar fi un sistem mai civilizat poate că n-ar spune nimic in timpul spectacolului, dar eu mă bucur că fac parte din contexte care trezesc în oameni asemenea stări.

De la Billy Bibbit până la Lord Douglas, ai baleiat în 2025 o varietate foarte mare de personaje, iar câștigul pe care ţi l-a adus fiecare experiență a fost, probabil, unul semnificativ. Pe de altă parte, mi-e greu să cred că ai aceleași trăiri înainte sau după ce ești medic în Doctorul sau îi joci pe gemenii din Comedia erorilor…

Cu siguranță! Atmosfera și sentimentul pe care îl am când merg la să joc un spectacol sunt foarte strâns legate de perioada de repetiții şi fiecare rol vine cu o energie diferită, adică o reprezentație înseamnă mult timp alocat în afara orelor concrete de joc, în care, de fapt, te conectezi cu energia pe care ai avut-o și în perioada de repetiții pentru acel rol.

Într-adevăr, am parcurs în ultimul an partituri foarte diferite, lucrate în contexte tot atât de diferite, de la Zbor deasupra unui cuib de cuci la Nottara, Mary Stuart la Național, apoi Comedia erorilor, după care De Profundis și acum Doctorul, spectacole care își propun lucruri foarte diferite ca estetică, ca stil de joc, ca frământări, şi atunci cred că secretul e să te adâncești cât mai mult în perioada de repetiții în fiecare personaj în parte și astfel, în timp, să capeți experiența care să-ţi permită să te desprinzi sau să te atașezi la loc cu aceeaşi ușurință.

Cred că încă de prima dată, de când Victor Ioan Frunză m-a distribuit în niște roluri foarte complexe și grele acordându-mi o încredere fantastică [prima nominalizare la Premiul UNITER a lui Tudor Cucu-Dumitrescu a fost în 2022 pentru rolul din Equus de la Teatrul Stela Popescu, în regia lui Victor Ioan Frunză – n.r.], mi-am dat seama că trebuie să sparg, să rup în bucăți partituri mari și să le arăt publicului într-un limbaj foarte personal.

Realitatea este că eu am fost realmente foarte norocos să fac parte încă din facultate din distribuții importante ale unor spectacole montate după texte importante şi, cumva, cred că mi-am făcut mâna în a putea să mă conectez ca un magnet cu partiturile și apoi să mă desprind fără un mare efort de ele, ca să pot face loc pentru următoarele, doar că stilul meu de viață şi modul de a aborda cariera în ultimii ani, cumva, mă tocesc și simt nevoia de multe ori să fug de propria mea meserie.

Când discutam despre rolul din Hedwig and the Angry Inch, cu vreo doi ani în urmă, îmi spuneai că eşti convins că există și alte forme în care poţi găsi fericirea. Vorbeai atunci de muzică și de sport, dar nu şi de scris, aşa că ai surprins cu debutul tău ca dramaturg din toamna asta, piesa Singuri. În ce circumstanțe a ajuns cuvântul scris printre formele de expresie pe care le asociezi cu fericirea?

Mi-e greu să cred că toată viața mea înseamnă să fac roluri. Cumva, dintr-o continuă încercare de a mă adapta la mine însumi, de a avea o oglindă cât mai justă și cinstită în fața ochilor când îmi trăiesc viața, îmi dau seama că am acum nevoia profundă, deopotrivă în existența mea personală și în cariera mea, să mă desprind un pic de postura de soldat în prima linie a teatrului şi de practicarea acestei forme de atașament față de ideile, gândurile sau emoțiile altcuiva, indiferent că e regizor sau că e autor.

Am nevoie să-mi exprim propria viziune față de lumea din jurul meu în raport cu felul în care care eu îmi trăiesc viața şi, pentru moment, o fac în scris, iar experiența cu Singuri, care se joacă în continuare la Centrul Cultural Lumina, a fost chiar o revelație pentru mine din perspectiva încrederii pe care am primit-o din partea colegilor din jurul meu, ca să-i îndrum să spună o poveste pe care eu am scris-o.

A fost pentru mine un moment-cheie în anul ăsta, pe care va trebui neapărat să-l repet dintr-o igienă profesională, dintr-o igienă a sufletului şi minții mele, aşa că scriu în continuare cu o poftă incredibilă şi mă liniștește foarte tare să scot din mine gânduri care, altfel, n-ar ieși niciodată.

De ani de zile, ţin destul de atent și un jurnal, care a început ca un fel de caiet de repetiții, dar s-a transformat repede într-un jurnal al vieții mele, fiindcă în perioadele foarte aglomerate aș zice că nu-i chiar ușor să fii în atâtea locuri cu mintea, cu sufletul, cu imaginația… să trebuiască să trag de mine de dimineață până seara în contexte foarte diferite și să trebuiască să mă adaptez în funcție de rolul pe care îl repet.

Am nevoie de această desprindere de cotidian și să îmi scriu experiențele, pentru că, de multe ori, mă întorc la jurnal și parcurg ultimele săptămâni sau luni din viața mea și îmi dau seama că nici măcar n-am avut timp să asimilez toate experiențele pe care le-am trăit sau deciziile pe care le-am luat, iar jurnalul, mai ales în momentele extreme, se dovedeşte a fi un exercițiu foarte bun.

Să revenim la Singuri, deoarece, ca dramaturg, eşti autorul unui text cu un caracter profund emoțional, dar ca regizor trebuie să te raportezi raţional la acesta. Cât de simplu sau complicat e să-ţi găsești echilibrul în raportul cu propria scriitură?

Să zicem că momentul în care eu m-am apucat de scris a fost când mă îndreptam spre festivalul Shakespeare de la Craiova, unde cred că aveam de jucat A douăsprezecea noapte de la Nottara, iar eu eram în tren singur, pentru că avusesem spectacol cu o seară înainte şi n-am putut să plec cu întreaga echipă… de fapt, cam asta e povestea vieții mele.

Cumva, povestea din Singuri se conturase însă în mintea mea deja de câteva luni bune și pur și simplu, în momentul în care am început să pun atunci primele cuvinte în ordine, au fost doar ca un preaplin, eu fiind ghidat de autori care m-au marcat de-a lungul vieții mele, dintre care cei mai importanți ar fi clar Mihail Sebastian și Hemingway… ei au fost scriitorii care, pentru prima dată, m-au impresionat și m-au atins în feluri extrem de intime, cărora mi se pare că le-am înțeles natura și complexitatea ideilor și gândurilor și poveștilor.

Cred că în Singuri, dar și în ce scriu acum, avem ceva din claritatea și fermitatea pe care am iubit-o la Hemingway și din poezia pe care am îndrăgit-o foarte mult la Sebastian… sigur, este o comparație imensă, dar, cumva, cred că și datorită lor am prins curaj să scriu, pentru că acești doi autori zic niște niște lucruri foarte interesante.

Pe de o parte, Hemingway spune că un autor trebuie să se pună la masa de scris și să scrie ceva adevărat, iar tot ceea ce nu e adevărat trebuie șters şi eu cred că eu am plecat la drum cu această idee, adică în Singuri am vorbit despre lucruri care mă interesau, despre lucruri care mă dureau şi m-au făcut să simt că acea poveste trebuia spusă. Cumva, m-a durut s-o scriu, dar mi-a și plăcut… m-a eliberat să o scriu.

De cealaltă parte, în demersul lung de a scrie m-am întors la un gând al lui Sebastian, care zice în Jurnal că un autor ar trebui să se pună la masa de scris și să stea acolo câteva ore chiar dacă nu scrie nimic… trebuie să se aşeze acolo în fiecare dimineață cu gândul de a scrie.

Ei bine, asta am făcut și continui să încerc să fac, eu scriind oricum doar dimineața. Seara, gândurile mele sunt mult prea în nori ca să pot avea încredere în ce pun pe hârtie, pe când dimineața am o minte foarte analitică și foarte cinstită, nealterată de melancolia nopții și de oboseala zilei, astfel încât mă pot pune să scriu lucruri la care poate că nici eu nu m-am gândit că le-aş scrie, iar asta am văzut-o când am început să lucrez cu actorii, pentru că atunci mi-am descifrat textul ca nefiind al meu și am găsit în el idei pe care nici măcar nu știam că le-am avut atunci când scriam textul.

Dincolo însă de scrisul la textele tale, parte dintre dimineți le petreci gândindu-te la roluri. Spuneai că la De Profundis ai avut nevoie de un exerciţiu raţional pentru a găsi calea spre acel univers metaforic, dar cât păstrezi această abordare şi în cazul pieselor clasice? Cum te-ai apropiat de gemenii din Comedia erorilor, de exemplu… ai împărţit foaia în două?

Shakespeare e și foarte aparte, are o magie a partiturilor, dar indiferent că mă apropii de un text de Shakespeare sau de Ibsen, să zicem, căci am avut șansa să joc [O casă de păpuşi, în regia lui Victor Ioan Frunză, Centrul Cultural Lumina, 2019 – n.r.], eu sunt un “tocilar”, adică sunt foarte atent la cuvânt și foarte rațional în lucrul meu. Indiferent de rol, îmi scriu analiza momentelor cu creionul pe hârtie, negru pe alb, adică inventariez cumva motivele pentru care pot fi bucuros că lucrez acel personaj şi momentele pe care trebuie să le rezolv.

Sunt foarte matematic și știu exact în fiecare repetiție ce am de rezolvat, cu ce propunere vin de acasă şi ce teme mi-am făcut. Nu las emoția să intervină decât dacă momentul e scris ca neputând fi rezolvat rațional, iar pentru asta caut soluţii în ultima perioadă a repetițiilor, aşa cum am făcut la De Profundis, unde, după cum spuneam, doar la ultima repetiție de dinainte de primul spectacol am putut să mă desprind de mecanica structurii pe care o schiţasem analitic pe caietul de notițe.

Abordarea asta am avut-o dintotdeauna, inclusiv în sport [Tudor Cucu-Dumitrescu are în palmares ca junior 47 de medalii naţionale şi internaţionale la scrimă – n.r.], adică eu sunt foarte pregătit rațional, dar, în momentul în care începe repetiția generală, notițele mele nu doar că nu le mai am cu mine, dar ele dispar, pur și simplu, din mintea și din sufletul meu și îmi pot permite o apropiere de poveste prin emoție… față de lunile de repetiții de până atunci în care m-am oprit din a simți.

Să vorbim şi de emoţiile tale, nu doar de cele cu care infuzezi personajele. Spuneai apropo de rolul din dramedia Gașca de la Drept, de exemplu, că a fost o provocare să joci scena în care ții un discurs prin “simplul fapt că peste 100 de oameni sunt atenți la ce faci, iar asta presupune un oarecare stres”. De unde acest stres, pentru că tu eşti deja obişnuit din teatru să joci în fața a sute de oameni?

Tocmai de aceea am reușit să-mi înțeleg emoțiile și să le pot canaliza într-un fel bun pentru filmare, adică, fără experiența acumulată în teatru, n-aș fi putut să realizez rolurile pe care le-am făcut până acum în film, mă rog, nu că ar fi ele multe. Cât despre acea secvență din Gașca de la Drept, o să mă întorc la comparaţia cu sportul.

În ultima vreme, urmăresc mult sport, mai ales tenis, fotbal, baschet, în general sporturi în care sunt implicați foarte mulți bani şi foarte multă iubire față de sportivi. Văd cum apar scrise pe marii sportivi tot felul de firme care sponsorizează şi cum oamenii din public se uită la ei cu sufletul la gură, dar ei reuşesc cumva să se desprindă de toate obligaţiile şi responsabilitățile pe care le au faţă de aceştia, totuşi, ca să-și facă meseria, pur şi simplu… asta se întâmplă în foarte multe domenii şi face diferența între performanță și insucces.

Această responsabilizare și uitare a stresului este limita de la care se poate vorbi de performanță în orice profesie şi mă bucur că, de multe ori, am acea liniște în mine care mă face să mă concentrez pe existența mea în acel moment sau, după cum zice Stanislavski, pe cercul meu mic de atenție. Sunt conectat la ce am de făcut fără să mă mai intereseze camerele, sutele de oameni, partenerii sau textul, iar emoția și stresul sunt amândouă în fiecare zi cu mine, dar nu aș putea să funcționez fără ele.

Înainte de orice reprezentație, am niște emoții de mai-mai că nu vreau să apar în faţa publicului, dar, în secunda în care am călcat pe scenă, stresul şi toate acele emoții se pierd, nu mai există în mine sau se transformă, adică urcă oarecum în mintea mea, care devine foarte rece, clară și sinceră.

În afară de Gașca de la Drept, care a rulat în toată ţara, un alt film în care ai rol principal, The Ceremony, făcut în Anglia, a putut fi văzut la noi doar în câteva festivaluri. Spune-mi câteva cuvinte despre ineditul experienței de lucru într-un mediu completamente străin.

Mai mult decât una de lucru, a fost chiar o experiență de viață. Încă de la prima întâlnire cu regizorul, producătorul și directorul de casting a fost o experiență complet diferită față de tot ce trăisem în România, în primul rând prin respectul extraordinar de care am avut parte odată cu oferta să joc în acest film, când mi-au spus care sunt condițiile înainte de a avea un răspuns din partea mea dacă accept sau nu, lucru care nu prea se întâmplă la noi.

După aceea, în momentul în care am primit scenariul, mi-am dat seama că deja dădusem probă din toate secvențele importante din film… deci, pe parcursul a trei luni şi a vreo opt sau nouă întâlniri cu regizorul și partenerii de scenă, eu, de fapt, dădusem casting din tot filmul. Am acceptat, evident, rolul, dar a trebuit să anulez niște spectacole, să cer din partea prietenilor mei cu care lucram să mă înțeleagă, iar ei m-au înțeles fără nicio excepție. Ajuns acolo, am lucrat într-un regim foarte, foarte… britanic. Echipa din spatele camerei era extrem de profesionistă, toată lumea știa ce are de făcut și totul era pregătit pentru actor, însă nu am avut timp de repetiții, iar asta era ceva ce nu mai trăisem în film.

Cu alte cuvinte, eu trebuia să merg cu secvența atât de bine pregătită încât nici să nu mai conteze unde o filmăm, cu ce actor și în ce condiții meteo. Plus că lucram nopțile pentru ziua următoare, fiindcă totul s-a filmat într-un timp foarte scurt… cred că în două săptămâni eram gata cu tot filmul.

Pe umerii mei a fost atunci un stres uriaș, uriaș! Nu dormeam ca să mai pot lucra singur pe text, iar când se dădea alarma de trezire la toată lumea, eu încă mai treceam prin text şi, după micul dejun, filmam câte 12-14 ore pe zi. Cam aşa a fost experienţa mea cu acest film.

Tudor, faptul că n-ai lucrat încă foarte mult film a fost o alegere deliberată sau are cauze conjuncturale?

Aș spune că e puțin din amândouă. Clar, aceste trei filme pe care le-am făcut până acum, Marocco, Gașca de la Drept și The Ceremony au reprezentat niște propuneri absolutamente de nerefuzat. Mai mult, în momentul în care le-am acceptat, am și început să lucrez la ele, adică am lăsat deoparte multe din lucrurile pe care le făceam la vremea respectivă.

Dincolo de asta, au mai fost cazuri în care am fost nevoit să iau decizia dacă să joc într-un film cu preţul renunțării la o grămadă de angajamente pe care le aveam în acea perioadă și, nefiind capabil să las baltă atât de mulți oameni, a trebuit să refuz. Prin urmare, aș spune că da, aș fi putut să fac considerabil mai mult film, însă deciziile pe care le-am luat într-un moment sau altul din viața mea mi se par în continuare bune şi la atât am rămas. Dar mi se pare ok, adică sunt foarte fericit cu felul în care evoluează cariera mea în film.

Roluri memorabile pe scenă şi în cinema, plus debutul ca dramaturg şi regizor, în fine, dacă tragem linie, ai avut un an foarte plin, aşa că nu-ţi mai rămâne de pregătit decât un singur text. Ce poezie ai să-i spui lui Moș Crăciun?

Am să-i spun puțin poezia… nevoii mele de liniște personală. După atâtea proiecte intense, am luat decizia de a lua o mică pauză de la repetiții și, pentru asta, a trebuit să ies din anumite proiecte care, deşi mi-ar fi adus multă bucurie, m-ar fi lăsat fără energia de a-l primi pe Moș Crăciun. E vorba de dorința asta a mea de a fi liniștit și de a mă pune mai des pe primul plan, pentru că am nevoie să dezvolt și să cultiv în continuare o viață complexă inclusiv în plan personal, lucru care poate nu mi s-a părut atât de important până acum.

Cred că am ajuns într-un moment al vieții în care liniștea și bucuria consistentă în viața mea trebuie cultivate și îngrijite, fiindcă sunt mai importante decât orice altceva, iar eu sunt dispus să mai las acum din parcursul meu profesional pentru împlinirea personală.

Interviu de IOAN BIG | CLIN D’OEIL

Foto header: Cosmin Kleiner / Teatrul Stela Popescu