Rozinchinele (așa le numesc de când mă știu) încep să se coacă pe la sfârșit de iunie.
Strălucesc prin frunziș ca niște globuri mici, rubinii, pline de lumină. Sunt mai mari decât coacăzele roșii, mai rotunde, mai cărnoase. Când le zdrobesc între degete, nu au acea acreală tăioasă și ușor amară a coacăzelor roșii (mai cunoscute), sunt dulci-acrișoare, cu un parfum discret, vegetal.
Le culeg de fiecare dată gândindu-mă la ce o să iasă din ele. Dulceața. Rețeta e din familie și, ca toate rețetele bune, nu are cantități exacte, ci reguli simple: le speli repede, ca să nu le crape pielița și le alegi cu grijă. Apoi zahăr, cu măsură, cât să țină dulceața vie. Are un gust rotund și exploziv în același timp, acru și dulce în egală măsură.
La Viena am mâncat pentru prima dată șnițel cu dulceață. Eram sceptică, dar, după prima mușcătură, m-am oprit din mestecat. Gustul acrișor al dulceții potolea grăsimea șnițelului și scotea la iveală gustul cărnii. De atunci, vara, îmi fac uneori plăcerea asta acasă: șnițel subțire, cartofi prăjiți în unt și o lingură de dulceață de rozinchine, rece, din borcan.
Dar poate cel mai tare îmi place în tortul cu biscuiți, rețetă rămasă de la bunica mea. E unul din acele deserturi care se fac în tăvi mari și se mănâncă direct din colțul frigiderului. Straturi de biscuiți înmuiați în lapte, cremă groasă de vanilie cu unt și, deasupra, un strat subțire de dulceață de rozinchine care se lipește de lingură și te face să închizi ochii. E gustul verii copilăriei mele, dar fără nicio urmă de sirop artificial sau colorant: totul e real, viu, parfumat.
Dacă vreau ceva mai „de revistă”, fac mini Pavlova cu frișcă și fructe de pădure, iar deasupra pun câteva rozinchine proaspete, netrecute prin zahăr, doar răcite bine. Se sparg în gură ca niște capsule de prospețime. Blatul de bezea crocantă, frișca cremoasă și rozinchinele acrișoare și aromate contrastează și explodează într-un curcubeu al opozițiilor de textură și gust.
Rozinchinele nu se vând la kilogram în piață. Nici nu prea le găsești ușor. Trebuie să le cauți prin grădini sau să le știi locul. Dar poate tocmai asta le face speciale; sunt rare, delicate, și nu se lasă prinse de oricine. Vara, când stau în curte și le văd atârnând grele în soare, simt că țin în ele tot ce-mi place la iunie: promisiune, copilărie, răbdare, gust.
