Văzui „Moroi și păpădii” și-mi plăcu
La TNB, Gavril Pătru izbutește o impecabilă punere în scenă, la perfectul simplu, a mitologiei oltenești.
Binecunoscutul actor Gavril Pătru (zis Giani, între apropiați), acum și regizor, a montat, la Sala Pictură de la TNB, o mică bijuterie a actualei stagiuni teatrale – spectacolul Moroi și păpădii, bazat pe dramatizarea textului care i-a înnobilat scrierile cu Premiul „Marin Sorescu”, pentru Cartea de debut a anului 2022.
Excepționalul om de litere Dan C. Mihăilescu descrie – în foarte interesantul caiet-program realizat de TNB – mai bine decât oricine performanța literară la care ajunge un text original, dar și referențial:
Citește și:„Ce este Moroi și păpădii? Farsă tragică i-am spus, dar poate fi calificată fantezie funebră, dramă grotescă, sau poem dramatic de ezoterism postmodern. Lucrată arhetipologic în linie expresionistă, face punte între Săptămâna luminată de Mihail Săulescu și Matca lui Marin Sorescu, plus posibile trimiteri la tema răzbunării din Năpasta și Baltagul, dar mai ales la gnoezle dualiste cu miezuș sufletului rătăcitor nemuritor și dubletul corporal”.
Nu aș vrea să-i sperii pe cei care n-au apucat să vadă spectacolul, așa că îl voi caracteriza simplu ca fiind o comedie cât se poate de vie despre priveghi, suprarealism și teluric, strigoi, datini și apucături de pe la noi.
Moroi și păpădii privilegiază publicul cu o tonică întâlnire scenică a unor mari actori (eu am văzut versiunea cu Gavril Pătru și Maia Morgenstern, Tatăl și Baba de o mie de ani fiind interpretați alternativ de Andrei Finți, respectiv, de Victoria Dicu).
O zic, totuși, pe șleau: sub masca unei perspective amuzante ce sondează, cu puritatea unui suflet de păpădie, paradoxul din mediul rural al Olteniei, precum și contrastul dintre sinceritate și ipocrizie, avem de-a face, de fapt, cu un solid studiu antropologic, dublat de unul riguros lingvistic.
Despre universul oltenesc știm de la Ion D. Sîrbu:
„Europa e un biet continent, Alutia (Oltenia) e o lume. (…) Aici, la noi, toate calitățile sunt defecte și toate defectele sunt calități, între cuvânt și faptă există un divorț total, înscris ca zestre genetică în ereditate. Proștii sunt deștepți, lichelele sunt cinstite, ageamiii sunt cei mai pricepuți. Lumea bună e atee, dar ține la religie, sărbători, datini”. Și încă, tot de la regretatul analist al suflării oltenești: „limba domoală, grea, așezată și rară a muntenilor devine rostogolită, aspră, mânioasă, spurcată și spurcăindă. «De aici până la Dunăre, toată țărănimea, în loc să se roage, se pizduie” – îmi zice marele poet al liliecilor»”.
În săltărețul joc popular în care se prind actorii, la finalul spectacolului Moroi și păpădii, vedem pitoreștile ipostaze ale felului oltenesc de a fi, de la sacru la profan, de la înmormântare la nuntă, de la dragostea autentică de viață la durerea mimată a bocitoarei de profesie, de la inimă grea la inimă ușoară.
Text de Horia GHIBUȚIU | JURNAL DE BUCUREȘTEAN
