Nu țin minte exact când am început să observ florile de soc.
Crescuseră mereu acolo, la marginea grădinii. În copilărie le cam evitam, din cauza insectelor ce dădeau târcoale florilor de când se deschideau. Acum, socul e parfumul copilăriei, dar are și ceva sălbatic, ceva care nu vrea să fie domesticit. De multe ori, când simt mirosul florilor, mă întreb: ce mai pot face cu ele?
Primul pas e, desigur, siropul.
Florile se curăță și se pun în apă clocotită cu zahăr și felii de lămâie. Apoi, pentru ca aromele să se pătrundă cât mai bine, las totul într-un loc răcoros vreme de două zile. După ce strecor, îmbuteliez în sticle. Iese un sirop ușor auriu, tulbure, cu un parfum care ți se agață de gât ca o amintire veche.
Am încercat, într-un an, să pun florile direct în aluat de clătite. Le-am spălat, le-am uscat pe un prosop de bumbac și le-am prăjit așa cum sunt, prinse de codiță, într-un aluat ușor de ou, lapte și făină. Când le scoți, sunt crocante și aurii, iar parfumul se ridică în valuri deasupra tigăii. Le-am presărat cu zahăr pudră și le-am mâncat calde, pe balcon. Au fost surprinzător de delicate.
Tot atunci m-am întrebat dacă nu cumva socul ar merge și în alt registru decât cel dulce. Am încercat ceva cu totul nou: flori de soc pane, sărate. Am pus puțină sare și piper în aluat, am adăugat parmezan ras fin și câteva frunze de cimbru. Le-am prăjit la fel și le-am servit cu un sos de iaurt și lămâie. Parfumul dulce al florilor contrastat cu gustul sărat și acid al sosului m-a făcut să-mi promit că o să repet rețeta. Poate chiar să o dau mai departe.
Cel mai tare m-a uimit însă o rețetă fără foc: cheesecake fără coacere, cu o cremă fină de brânză de vaci și smântână și un blat crocant de biscuiți cu unt. Iar deasupra, un topping gelatinos de flori de soc și fructe de pădure zdrobite ușor. Textura cremoasă, combinată cu aciditatea fructelor și aroma florală e o adevărată explozie.
Într-o zi, socul nu mai e. Începe să cadă, floare cu floare, și tufele devin dintr-o dată verzi și cuminți, de parcă nici n-ar fi fost parfumate vreodată. Mă bucur că anul acesta l-am prins. E ceva magic în felul în care o floare sălbatică, crescută pe marginea drumului, se poate transforma într-un parfum pe care îl poți bea, mușca, sau păstra. Socul nu ține mult. Dar tocmai asta îl face atât de prețios.
