Apariția mititeilor coincide cu modernizarea Bucureștiului de la sfârșitul secolului al XIX-lea și conferă o amprentă înmiresmată, inconfundabilă, dezvoltării orașului prin lucrări publice care, în jurul domniei lui Carol I, i-au adus consacrarea supranumelui de Micul Paris.
Dintr-o „legendă urbană”, cea legată de inventarea „cârnaților mititei” pe fondul lipsei de mațe, ivită pe lume într-un restaurant de pe Covaci, aceste specialități culinare duios de nesofisticate s-au răspândit cu repeziciune. În Piața Teatrului; în Obor, la vreme de târguri nemurite de I.L. Caragiale în „Moșii. Tablă de materii”; în ceea ce s-a numit cândva Podul Târgului de Afară, ulterior Calea Moşilor, artera comercială legând Târgul Dinlăuntru (zona Curţii Domneşti) şi Târgul de Sus (din preajma bisericii Zlătari); practic, la fiecare colț de stradă unde era o grădină, din centru până la periferie, cu mențiunea că buricul târgului și mahalalele orașului de atunci – când Cotroceni, bunăoară, era o suburbie – nu mai sunt cele de azi.
Mititeii i-au atras pe localnici și deopotrivă pe străini precum cântecele sirenelor pe marinarii lui Ulise. Iată un prim exemplu de spațiu urban cucerit de mititei, ilustrat de Ulysse de Marsillac, jurnalist francez cu abilități literare, care scria la 1870:
„strada care duce de la Gara Filaret la Mitropolie este toată plină de grădini restaurante, dar aici ele au un aspect foarte special. Mâncarea căutată, cea care reprezintă baza esențială a meselor luate aici, este un fel de cârnăcior foarte condimentat, care te ajută să suporți mai ușor poșirca cu care îl stropești, și pe care îl mănânci, aproape întotdeauna, cu o salată de ardei, alt fel preferat al românilor, care îi dau numele semnificativ de «ardei iuți»”.
Miresemele mititeilor au redefinit olfactiv Bucureștiul. În literatura română, sunt nenumărate exemple de teritorii marcate de mititei, de la cele marginale (Calea Griviței, în „Calea Victoriei” de Cezar Petrescu, anii 30, și pe Buzești ori în Bucureștii Noi, în „Groapa” de Eugen Barbu, anii 40) la cele centrale. Așa făceau cunoștință cu orașul cei sosiți prima dată aici, printre care un jurnalist și scriitor pe nedrept uitat:
„- Vă rog, pe unde ajung în centru?
– Iei tramvaiul 6.
Un comisar mă îndrumase. N’am luat tramvaiul, pentrucă n’aveam cu ce plăti. Am luat urma lui, pe jos. Seara, am ajuns în Cișmigiu. Lume multă, muzică, toamnă și miros de mititei” (Mircea Damian – „București”, carte apărută în 1935 la Fundația pentru Literatură și Artă Regele Carol II).
Așa au ajuns mititeii, strecurați în pagini literare, o carte de vizită nespus de gustată a spațiului urban bucureștean.
Citește aici și despre „Drumul Micilor”: o călătorie națională cu gust de legendă
