IOANA FLORA: “Îmi place să văd cum oamenii înfloresc cu ajutorul meu”
Pe 22 martie 2025, valoroasa actriţă IOANA FLORA împlineşte vârsta de 50 de ani, motiv cum nu se poate mai potrivit pentru a o atrage într-un dialog despre cariera ei jalonată de roluri memorabile, care a început în teatru în 1997 cu Scandal cu publicul, în regia lui Vlad Mugur, şi în film, cu deja clasicul Marfa şi banii, al lui Cristi Puiu, din 2001.
De altfel, cititorii revistei Zile şi Nopţi au inclus-o recent în Top 10 al personalităţilor feminine din cinematografia românească a secolului XXI, neuitând că, până la multipremiatul Anul Nou care n-a fost, încă foarte proaspăt în conştiinţa publică, Ioana Flora a reprezentat de-a lungul ultimilor 25 de ani o remarcabilă şi constantă prezenţă pe marile ecrane în producţii apreciate deopotrivă de critică şi spectatori din varii generaţii, precum Pescuit sportiv, Periferic, Déjà Vu, Acasă la tata, Zavera sau Otto Barbarul.
Talentul, versatilitatea şi forta artistică ale Ioanei Flora sunt mai mult decât evidente fie şi dacă ne-am limita doar la baleierea celor cinci spectacole prezentate în premieră în 2024, din a căror distribuţie fac parte: Absolventul (Teatrul “Alexandru Davila” Piteşti), SENS (Asociaţia Prezent Continuu/Teatrul Metropolis), Zborul şi Romeo şi Julieta, ambele puse în scenă la Teatrul “Elvira Godeanu” din Târgu Jiu, şi, nu în ultimul rând, one woman show-ul FRAGIL/E de la Teatrul de Comedie din Bucureşti.
De la aceste repere ale prezentului am plecat în acest periplu aniversar de (re)descoperire a universului actriţei IOANA FLORA.
Ioana, în ce stare de spirit te găsește împlinirea vârstei de 50 de ani?
Este o ușoară și vagă trecere de la a fi mereu pe drumuri – cum am fost eu toată viața, adică mereu cu ‘Ce urmează?’ şi ‘Hai să mai facem ceva!’ – spre a fi, cumva, mai relaxată cu mine însămi, ceea ce eu cred că îmi prinde bine și aveam nevoie, asta neînsemnând că nu mai iubesc la fel de tare meseria, adică păstrând același raport cu lucrurile pe care le fac.
Probabil că s-a adăugat însă un pic de înțelepciune, cred eu, și un pic de grijă față de sănătatea mea, adică încep să învăț să mă las puțin în moment, să dau voie și lucrurilor să vină spre mine, să las un pic de spațiu în care să văd cam ce o să vină, ce o să se întâmple, dar generând în continuare idei, lucruri, discuții și întâlniri cu oameni, doar că într-un mod mai relaxat.
Spune-mi câteva cuvinte despre ce simți că ar putea veni spre tine anul acesta…
Sunt mai multe categorii, începând cu proiecte de teatru pe care le gândesc și mi le-aș dori sau, mă rog, care îmi doresc să se întâmple, dar nefiind încă finalizate și formulate până la capăt, aleg să nu vorbesc despre ele, că știi cum e, lucrurile se întâmplă atunci când se întâmplă și vorbim despre ele abia în momentul în care se întâmplă ori s-au întâmplat deja.
Cealaltă categorie este reprezentată de proiectele legate de asociația pe care o avem Rucsandra Pop, Iuliana Dumitru și cu mine, Fragile Society, în care gândesc un nou proiect social, care este foarte la început și are nevoie de multe resurse, dar mi se pare foarte important, fiindcă e vorba despre dependențe în rândul tinerilor. Mă rog, e doar în stadiul de formulare, dar vorbesc despre el pentru că avem nevoie de aliați, de alte asociații care pot face lucruri mai concrete, fiindcă e nevoie de multă cercetare în privința asta, ca să vedem ce există în prezent ca variante de ajutor pentru adolescenții care intră în acest cerc vicios al dependențelor.
Repet, mi se pare însă un lucru important despre care simt nevoia să vorbesc cumva.
Dincolo de gândurile mele cu asociaţia şi de rolurile pe care le joc în teatru, în momentul de față am filmări la serialul Ana, Mi-ai fost scrisă în ADN și sunt foarte bucuroasă că exist acolo, iar ca film urmează Blindsight al lui Adrian Sitaru, dar nu știu exact când va avea premiera.
Deci cam atât pot să spun, deocamdată… îmi pare rău dacă nu sunt lucruri mult mai concrete de atât, dar cam astea îmi sunt în plan şi pe toate cele trei direcții am discuții și întâlniri cu oameni.
De întâlniri cu oameni ai parte şi datorită numeroaselor spectacole de teatru în care joci şi aş pleca de la cea mai recentă premieră a ta, FRAGIL/E. Prin ce se diferenţiază spectacolul de la Teatrul de Comedie faţă de platforma online Fragile.Live şi cum s-a făcut conceptual trecerea între cele două forme de expresie?
A fost o explorare foarte interesantă, nu doar pentru mine, ci pentru întreaga echipă de creație – Alina Berzunțeanu, care a făcut direcția de scenă, Silvia Călin, care s-a ocupat de mișcarea scenică, și Mihai Dobre, care a compus muzica originală în producția Teatrului de Comedie realizată în parteneriat cu Fragile Society -, fiindcă, în momentul în care am început să lucrăm, întâmplarea a făcut să ne dăm seama că nu poate avea o formă similară cu ce există pe platformă, acele monoloage individuale cu caracter de mărturisire, ci are nevoie de o poveste care să se adapteze teatrului şi atunci am gândit împreună spectacolul ca totul să se întâmple într-o casă în care, pe rând, aceste femei îşi trăiesc viețile.
Am ales doar cinci dintre monoloage, ale căror povești, deşi sunt separate, aproape că se întrepătrund, ca și cum ar putea fi vorba de o singură persoană, aceeași cu oricare dintre spectatori, iar prelungirea asta a proiectului din online în live, care este urmată apoi de o sesiune de Q&A, moderată de Cristina Stănciulescu, jurnalistă și blogger, transmite cumva povestea în public și plasează acestuia ștafeta, adică fie oamenii ne scriu la Fragile Society și își spun poveștile, fie povestesc altora mai departe, tot în ideea de a dezvolta comunitatea care s-a construit inițial în jurul proiectului.
Artistic vorbind, pentru mine a fost o provocare mai mult decât încântătoare, fiindcă e un altfel de joc, adică sunt spuse, de fapt, aceleași povești, dar încadrate acum sub această umbrelă a unei case care le unește, cumva, prin anumite elemente din decor, cum ar fi, de exemplu, radioul care schimbă prin muzică povestea fiecărui personaj.
Aici o să spun un mic detaliu din viața mea, că acel tranzistor este un obiect pe care l-am adus de acasă și aparţine mamei mele, iar pentru mine înseamnă într-un fel solitudinea, singurătatea unei persoane în propria ei casă, care devine un martor, generator al unor mărturisiri… de fapt, pentru mine, tranzistorul acela e un simbol.
Pentru că, de data asta, am gândit conceptul în așa fel încât să cuprindă și propria mea mărturisire, deci, spre deosebire de platforma online, în spectacol există și povestea mea personală, iar la ideea asta am ajuns cumva îndemnată de Vlad Massaci [apreciatul regizor, director al Teatrului de Comedie – n.r.], care știa de proiect și m-a încurajat să-l arăt și publicului de teatru.
El mi-a spus atunci… ‘Uite, nu ai vrea să existe ceva din povestea ta în momentele de schimbare între personaje?’ şi de-acolo mi-a pornit cumva acest gând, dându-mi seama că cel mai autentic și mai cinstit demers este acela ca și eu să vin cu un adevăr în față, nu doar să reprezint niște adevăruri ale unor femei care doresc să-și păstreze anonimatul.
Să vin tocmai pentru a îndemna și a lansa în spațiul public această idee, că nu prea mai avem timp și spațiu să nu fim autentici și să nu vorbim despre noi, indiferent de forma în care am face-o. Nu trebuie neapărat să vorbim despre traume, putem să vorbim despre orice altă temă, dar să fie cumva subordonată unui adevăr al nostru, propriu, și prin asta, conceptual, povestea teatrală e diferită de cea de pe platformă.
Încărcătura emoţională pe care ţi-o asumi în momentele în care le interpretezi pe aceste femei este deja una considerabilă. Să înţeleg că, cel puţin într-o anume masură, inserarea propriei poveşti a venit și pentru că ai simţit nevoia unui factor de echilibrare a acesteia?
Disponibilitatea mea emoțională pentru a spune toate celelalte povești rămâne maximă, așa cum a fost dintotdeauna. Nu mă feresc să mă implic emoțional, fiindcă, pentru mine, asta înseamnă arta actorului și fără a mă implica emoțional, fără a vedea, a transmite și a primi înapoi emoții, această artă nu există.
O spun gândindu-mă inclusiv ca spectator, pentru că a primi mai întâi și după aceea a trimite înapoi emoția pe scenă este un schimb de energie esențial şi atunci evident că există această disponibilitate, iar în momentul în care capeți experiență, ca la medici, începi să vezi că nu pleci cu poveștile tuturor pacienților acasă, dar asta nu înseamnă că nu le trăiești din plin când ești pe scenă.
Iar faptul că am adăugat povestea mea nu schimbă paradigma asta. Adică ar fi fost la fel de bine și cu, dar și fără povestea mea, care e spusă pe video, adică e un film documentar ce are două coperte, începutul și finalul. De ce am adăugat-o?
Revin la ce spuneam mai înainte, am făcut-o pentru a nu mă ascunde în spatele altor povești, ci în a mă expune și eu, la rândul meu… asta a fost motivația, iar ca rezultat mi-am dat seama că a fost foarte eliberator și revelator.
Până să găsesc exact despre ce e povestea mea, am căutat ceva vreme în zona feminității mele, în zona maternității, în zona profesiei, încercând să aflu vorbind cu oameni cu care am lucrat, deci am tot căutat care să fie povestea mea… până când întâmplarea a făcut să călătoresc la Novi Sad, în Serbia, cu un proiect care, inițial, se voia examenul de an al Piei [Massaci] – care a filmat până la urmă documentarul -, dar care s-a dovedit a fi până la urmă și examenul ființei mele față de propriul meu adevăr și drum, pentru că mi-am dat seama că povestea mea a fost și este povestea unui copil refugiat din calea războiului.
Asta a fost atunci revelația pe care am avut-o și am spus că rezultatul a fost eliberator, fiindcă, spunându-mi povestea, cumva, m-am semi-eliberat de ea.
Un personaj din povestea ta din Fragil/e ar fi putut fi şi Alexandra din Neverland, one-woman show-ul tău conceput împreună cu Iulia Rugină în 2018. Spun asta cu gândul la simbolul reprezentat de tranzistorul adus de-acasă…
… ştii ce nostalgie am? Chiar mai vorbesc uneori cu Iulia pe tema asta, pentru că, într-adevăr, am nostalgii ale momentului în care s-a născut Neverland.
Fiecare spectacol de acest fel, ca experiență a mea personală și emoțională, dincolo de experiența mea de actriță, era ca un fel de bliss… nu știu cum să exprim starea asta de plenitudine în română, dar eram ca Alexandra atunci când îl întâlnește pe Michael Jackson în Neverland, pentru cine își mai aminteşte spectacolul, adică trăiam un moment de completă fericire.
Şi asta e ceea ce simt acum: știind că e un capitol încheiat, că Neverland nu va mai exista vreodată sub forma asta, că nu o să se mai joace, rămâne nostalgia acelui moment de beatitudine, cumva când l-am jucat și am construit acel personaj.
Să ne oprim un pic asupra modului în care te raportezi la public, iar Fragil/e este un punct de plecare relevant întrucât, iniţial, spuneai poveștile reale ale acestor femei în fața camerei, deci te puteai detașa oarecum, pe când în spectacol o faci privind în ochi spectatorii. În ce măsură îți extragi seva tu, ca actriță, din contactul direct cu oamenii cărora te adresezi?
Publicul, sub o formă sau alta, oricum îl simţi, chiar și atunci când, teoretic, există al patrulea perete.
Aici, neexistând, el este cumva și exprimat, pentru că după ce am susţinut un anumit număr de spectacole, cum se întâmplă cu Fragil/e, programat pe durata întregii stagiuni, am căpătat o anume libertate de a mă juca în această interacțiune cu publicul, care se manifestă în câteva momente din spectacol, special construite, în care rog pe cineva din public să mă ajute într-un fel sau altul și atunci, cumva, se creează o punte directă între mine şi spectatori.
Au fost situaţii în care chiar m-am jucat și le-am spus acestora ceva în plus față de ce exista în spectacol, pentru că-mi permite conceptul, iar la întrebarea mea: ‘Aveți și voi să îmi spuneți ceva? Haide, căci voi stați și eu sunt aici ca să prestez.’, fiindcă era, cumva, situația personajului, o doamnă mi-a spus, de exemplu, ‘Da, sunteți minunată!’… există deci o reacție la cald și un răspuns, așa, foarte, foarte direct.
Asta înseamnă că da, îmi iau seva din relaţia cu cei pe care îi am în faţă, la fel cum și ei, implicați în acest fel foarte minimal – să ne înțelegem, nu e, totuşi, un performance gândit a fi interactiv -, își iau probabil seva la fel de mult sau poate chiar mai mult decât dintr-un spectacol la care doar asistă.
Consider că întotdeauna este un schimb… orice interacțiune este un schimb, de fapt, un dialog.
Apar însă şi particularităţi în interacțiunea cu publicul, precum cea dintr-una din premierele în care ai jucat anul trecut, SENS, care a oferit participanților ocazia de parcurge un proces cognitiv colectiv. Ce te-a atras la această experienţă inedită în peisajul performativ de la noi?
Este vorba despre conceptul Emiliei Păunescu, în care ea a căutat cumva să facă un produs artistic, un spectacol, combinând elementele teatrale și neuroștiința, aceasta fiind reprezentată printr-un aparat care monitoriza activitatea cerebrală şi asta m-a atras.
Mi s-a părut un experiment foarte interesant, pentru că îmi monitoriza mie, Ioana Flora, în timpul spectacolului live, activitatea cerebrală în anumite momente, care era arătată pe ecran, deci accesibilă publicului.
Evident, tehnic vorbind, este foarte la început, dar conştientizezi cât poate însemna să-ți dai seama ce se petrece în mintea unui om… adică nu se vedea ce gândește omul în momentul ăla sau ce emoții are după cum ne închipuim noi în desenele animate, așa, într-un norișor, ci se monitoriza o activitate, deci e foarte la început drumul ăsta, dar cred că deschide o cu totul altă perspectivă dacă e să se continue în direcția asta şi, la un moment dat, ar putea apare proiecte și mai interesante legate de asta.
Sau nu. Fiindcă am putea să ne speriem și să ne spunem: ‘Stai puțin, dacă am deveni atât de transparenți, am putea fi înlocuiți la un moment dat!’. Habar n-avem, în fond, adică inteligența artificială galopează.
În ceea ce priveşte publicul din sală, în măsura în care acesta nu a venit la un spectacol de teatru, eu l-am simțit deschis spre experiment, adică oamenii aveau niște butoane pe care trebuiau să apese şi să decidă astfel, împreună, direcția în care se duce povestea personajelor.
Interesante au fost inclusiv discuțiile de final, precum şi faptul că doritorilor li se oferea ocazia să experimenteze puţin cu propria lor activitate cerebrală, putând să încerce acea cască, care arăta ca ceva din Star Wars, un fel de Prinţesa Leia.
Repet, Sens nu a fost un spectacol de teatru în sensul clasic al cuvântului, ci un experiment, atât pentru întreaga echipă, cât și pentru spectatori, şi, din start, eu am privit-o mai mult ca pe o instalație de artă, care, din punct de vedere conceptual, îşi are locul cel mai potrivit într-un muzeu de artă contemporană.
Plecând de la ideea de a simți energia dintre oameni, o altă formă de interacțiune a ta cu publicul vine din postura de mentor sau dascăl pe care ți-o asumi deseori şi mă refer aici la cursurile de public speaking, de exemplu. Ce te-a făcut să simți nevoia de a adăuga și această componentă la experiența ta de viaţă?
Ea a venit către mine. Mi s-a întâmplat, pur şi simplu… tot ce am făcut în zona asta de mentorat, profesorat, regie, atât cât am făcut. Pentru că, am spus-o și mă repet, eu nu mă consider regizor, de exemplu, dar mă consider perfectibilă în direcțiile pe care le-am menționat și consider că mă reprezintă, cumva, inclusiv prin aceste cursuri de public speaking pe care le fac cu oameni care sunt din cu totul alte domenii, din high tech sau așa, care sunt din corporații, oameni care au dezvoltate ceea ce se numesc ‘hard skills’ și ‘soft skills’… dacă vor să și le îmbunătățească, o pot face cumva cu aportul meu.
Deci toate au venit către mine, au venit din experiența mea, din oameni pe care i-am cunoscut, din locuri în care am lucrat și așa mai departe, iar eu mi-am dat seama că am lucruri de transmis, că îmi și place să fac asta şi, treptat, în aproape 15 de experiență, mi-am găsit și modalitățile foarte potrivite și personalizate de a ajunge la oameni.
De exemplu, acum sunt la Târgu Jiu, unde am avut ieri spectacolul Romeo și Julieta, şi chiar în dimineața asta am avut un curs cu o grupă de copii, pentru că teatrul are și o componentă de lucru cu tinerii în cadrul unor activități extrașcolare, și mi-am reamintit de senzația foarte frumoasă pe care o am atunci când văd cum oamenii înfloresc cu ajutorul meu, ştii? Deci cam asta este ce-mi place.
Romeo și Julieta a avut premiera în decembrie, dar tu ai devenit parte a echipei teatrului din Târgu Jiu în 2023. Ce te-a făcut să permanentizezi această relație?
Nevoia mea de stabilitate, în primul rând, care s-a aliniat acestei decizii. După ce am ales să funcționez ca artist independent foarte mulți ani din nevoia de libertate în a-mi alege proiectele și de a face filmele pe care le aveam în plan sau care mi s-au oferit, momentul angajării mele la Târgu Jiu, la Teatrul Dramatic Elvira Godeanu, s-a potrivit cu nevoia mea de mai multă siguranță și de stabilitate, care se datorează şi anilor de pandemie, dar și vârstei la care sunt eu acum.
Cred că, în toți aceşti aproape 30 de ani de meserie, am făcut multe și, cumva, mi-am dovedit niște lucruri de care aveam nevoie, am trăit niște momente de certitudine – alături de cele de căutare, bineînțeles – și toate acestea, combinate apoi cu traversarea anilor de pandemie, care mi-au dat un fel de senzație de plutire şi m-au făcut să mă simt foarte nesigură, pentru că eram actor independent, îmi picaseră toate proiectele și mă gândeam dacă o să mai existe teatru după asta – de fapt, dacă o să mai existe orice, știi? -, m-au făcut să intru în povestea asta așa, mai dramatic, și au condus la această decizie.
Vârsta nu pare deloc un impediment, dacă ne gândim la spectacolul de teatru-dans Zborul, prezentat întâia oară publicului anul trecut, unde nu mintea sau cuvântul transmite emoția, ci corporalitatea. Cum ai abordat acest demers performativ inedit?
Eu am fost mereu un om care s-a antrenat în direcția asta, adică am făcut parte inclusiv din trupa lui [Dan] Puric timp de patru ani de zile. Pentru mine, sănătatea corpului, vigoarea corpului și grația corporală sunt foarte importante.
Toată viața mea am făcut mișcare și dintotdeauna am considerat că un actor trebuie să fie antrenat din toate punctele de vedere, iar corpul este un element prin care el se exprimă pe scenă şi atunci, în momentul în care a venit Ștefan [apreciatul coregraf, regizor şi actor Ștefan Lupu – n.r.] să monteze la Târgu Jiu, am vrut foarte mult să fac parte din proiectul lui, având o dorință de a reveni la un ritm de mișcare foarte intens.
Ceea ce s-a și întâmplat, pentru că, timp de o lună și un pic, noi am lucrat cam 7-8 ore pe zi la corporalitatea noastră și a ținut figura pentru mine, chiar dacă îi depășeam pe toți cei de acolo ca vârstă. Lucrul la Zborul mi-a prins foarte, foarte bine și nu m-am simțit în niciun fel nici mai prejos decât restul colegilor… acum vorbesc ca o bătrânică și nu vreau deloc să am discursul ăsta, dar jumătate din creierul meu este acum blurred de răceală.
Sinceră să fiu, da, am văzut că ține şi m-am bucurat de asta, pentru că mereu îmi setez niște ștachete şi mereu mă joc cu ideea asta de a mă autodepăși. Dacă o să mă mai implic într-un alt proiect coregrafic? Cu mine, nu știi niciodată!
Tribut adus lui Constantin Brâncuși, Zborul este un spectacol-metaforă. Mai avem însă nevoie de poezie când lumea pare mai atrasă de reproduceri ale realității sau experimente ce implică tehnologie?
E foarte bună întrebarea asta. Uite, chiar zilele astea am văzut un spectacol la Teatrul Național, o premieră a Alexandrei Badea care se numește Secundar, iar acolo este făcută combinația asta într-un mod foarte fericit și frumos.
Este ca un film pe scenă, tehnologia fiind folosită pentru o combinaţie de momente prefilmate și filmări chiar din timpul spectacolului cu niște imagini proeictate care sunt metafore… ca și cum te-ai duce într-un muzeu de artă extraordinar de bun și vezi o instalație. Poezia, metafora, poezia metaforei nu poate să lipsească din arta noastră, nu poate!
Chiar aș putea să spun că până și în Noul Val românesc în cinematografie există această idee de metaforă. Ea nu poate să fie evitată, pentru că noi, oamenii, nu putem trăi fără asta şi oricât am clama că sunt probleme mai arzătoare, nu putem să nu avem poezie în noi.
Cred că este lucrul care ne face să supraviețuim… spiritual vorbind, căci în rest avem nevoie de mâncare și apă.
Revin la rolurile tale și îți propun un exercițiu. Pune, te rog, în balanță cele două mame de fete pe care le joci la Târgu Jiu, Paula din Arta interviului și Lady Capulet din Romeo și Julieta, cu plusuri și minusuri… a cui fată ai prefera tu să fii?
Totuşi, dacă ar fi să aleg, a Paulei. Ca să dau contextul, pentru că piesa Arta interviului nu e atât de cunoscută, este vorba de a reuși cumva să scoți dintr-un om adevărul despre el însuși, iar acolo sunt reprezentate trei generații de femei – bunica, mama și fiica, jucate de Maia Morgenstern, de mine și de Voica Oltean -, ale căror relații nu sunt foarte armonioase, dar, până la urmă, fiecare își găsește cumva liniștea și pacea.
Relația cu fiica ei a personajului meu, a Paulei, nu este una foarte bună la început şi nici la final nu pare neapărat să înflorească, dar, dincolo de asta, ideea este că Paula își câștigă în sfârșit libertatea de a face ceva pentru ea și pleacă de acasă nu se știe pentru cât timp, dându-şi seama, cumva, că toată viața a fost în slujba nevoilor altora.
De cealaltă parte, Lady Capulet a fost tratată în spectacolul nostru ca persoana care e cea mai lipsită de empatie față de fiica sa și care împinge această căsătorie spre realizare, iar când mi s-a spus că ‘Este rea și rece și, de fapt, nu-i pasă.’, în căutarea mea, mi-am făcut o fișă personală și proprie a acestui personaj, care pare mult mai interesantă decât aceste lucruri, care sunt, așa, la prima mână, știi?
Uite, chiar o să-ți citesc ceva din ea, căci o am la îndemână, fiindcă tot timpul mă uit la ea: ‘Vrea, dar nu poate’. Ea vrea să-și iubească fiica, dar nu poate, îi lipsește acel element, înțelegi? Încearcă s-o iubească, dar nu reușește, încearcă un zâmbet și nu-i iese, eu alternând cum doresc asta şi atunci devine, de fapt, un conflict interior mult mai puternic decât un personaj declarat… care este, într-un fel, ca în viață, pentru că sunt convinsă că și oamenii care nu au această capacitate de a empatiza își doresc asta, își fac o imagine despre ei că ar fi iubitori, adică există acest conflict interior şi atunci eu așa am abordat-o pe Lady Capulet: încearcă bunăvoința şi iubirea, dar nu-i iese, e stângace în asta.
Mai e şi faptul că, până la urmă, zici: ‘Unde salvezi personajul? Unde se salvează acesta, ca să nu devină total antipatic?’.
Nu că m-aș feri că, vai, Doamne!, nu o să mă placă publicul, dar trebuie justificat cumva de ce este el așa şi atunci există un moment în spectacolul Romeo și Julieta pe care l-a propus regizorul Cristi Avram, în care, atunci când se ceartă între ele cele două familii şi mor Tybalt și Mercutio, îți dai seama ca spectator că personajul meu s-a iubit în tinerețe cu tatăl lui Romeo și că lor, la fel, le-a fost impus să se căsătorească cu altcineva… apare astfel această justificare a personajului, care începe să creadă că da, viața e dură şi trebuie să accepți asta, iar eu, ca Lady Capulet, am acceptat şi de acolo se rostogolește apoi firul personajului.
Deliberat, nu am adus în discuție o a treia mamă, doamna Robinson din Absolventul, pentru că, referitor la piesa pusă în scenă de Vlad Massaci la Piteşti, sunt curios să aflu în ce măsură crezi că spectacolul mai poate crea emoție la nivelul publicului mai tânăr, din moment ce vorbește despre o Americă a trecutului și de o morală care se judecă acum în cu totul alți parametri?
Social vorbind, ideea acestei piese despre niște familii foarte bogate, pentru care e posibil totul, care, la vremea aceea [The Graduate a fost publicată şi apoi adaptată pentru cinema de către Mike Nichols în anii ’60 – n.r.], a produs un fel de șoc, nu mai este un atât de mare boom în zilele noastre, adică o femeie de vârsta a doua care are o aventură cu un bărbat mult mai tânăr decât ea nu ne mai miră acum atât de mult.
Valoros la spectacolul nostru este că nu priveşte atât de mult psihologic, ci că e montat de către Vlad Massaci mai mult ca un fel de satiră a unei societăți, pe ideea asta că totul este plastic, adică această carcasă a unor evidențe e mai importantă decât adevărul, decât libertatea proprie, iar doamna Robinson este cea care sparge acest concept prin faptul că vine cu o libertate totală.
Există o scenă definitorie, stilistic vorbind, pentru spectacol, dar și pentru personajul doamnei Robinson, gândită foarte comic și interesant de Vlad, în care apar din trapă cu fum în jurul meu, ciufulită toată, zicând: ‘Treci acasă!’, adică toată scena e făcută cumva ca și cum ar fi dintr-o operă, iar acel monstru subteran ce apare într-o lumină verde se arată a fi doamna Robinson… Absolventul are foarte multe elemente comice, iar comedia are cu totul alte reguli.
Metafora poate mai puțin încape în comedie dacă e să o luăm așa, dar comedia are alte căi prin care pune o oglindă în fața societății.
În același timp, gândind-o pe doamna Robinson în termenii de psihologie, evident că este o femeie care a renunțat la un vis al ei, rămânând însărcinată cu un copil mult prea devreme, şi atunci, cumva, pentru că există această justificare, că am trăit o altă viață decât cea pe care mi-am dorit-o în toți anii ăștia, îmi dau acum libertatea să fac ce vreau cu ea. Îmi place mult, mult, mult acest personaj.
Cât de mult ţi-a plăcut Betty, din Marfa și banii, cu 25 de ani în urmă? Ce ai schimba la ea dacă ar trebui să refaci acum rolul?
Nimic n-aș schimba la Betty. Este o atât de clasică camee a unei tipologii de fată, încât n-aș schimba nimic la ea…
… dar care sunt diferențele între Ioana Flora care o juca atunci pe Betty și cea care a pășit recent pe covorul roșu de la Veneția cu Anul Nou care n-a fost? Mă refer la modul în care te raportezi la artă și la profesie.
Diferit mi se pare doar punctul în care mă aflu ca drum, altfel nu mă simt foarte diferită, pentru că mereu am vrut să învăț din orice experiență, să adaug lucruri noi, dintotdeauna am căutat în direcții diferite, să am întâlniri care îmi vor transforma cumva performanța.
Mereu, pariul meu cu mine a fost acela de a-mi îmbunătăți performanța şi cred că asta e un fel de gândire de sportiv, eu fiind educată cu niște activități constante pe care nu mi le-am schimbat așa, o dată la două luni, doar pentru că aş fi vrut să fac altceva.
Când eram mică, făcând nouă ani de pian și șase ani de balet, anduranța asta m-a învățat disciplina de aborda lucrul pe care îl fac şi de a-mi construi cumva drumul, pe care am fost ajutată, bineînțeles, de întâlnirile pe care le-am avut şi de norocul de a juca.
Cumva, distanța dintre Betty și prezența la Veneția este că atunci era o Ioana la început de drum cu enorm de multă energie, dorință, foc, dar care nu avea încă nimic clar, iar acum există această așezare a unui om care a parcurs tot drumul ăsta, dar care poate nu mai are atât de multă energie, şi nu văd asta ca pe un lucru rău, pentru că există momente în care, pur și simplu, trebuie să te lași în pace şi să nu-ți mai spui în fiecare zi: ‘Wow! Câte mai am de învățat!’, ci altceva…. ‘Bun! Ia uite câte am învățat!’.
Mie asta mi se întâmplă acum, în ultima perioadă, mă las puțin în pace și-mi spun că nu mai trebuie să dau test de fiecare dată, cel puțin nu în mintea mea. Fiindcă, practic, noi chiar dăm teste, adică am fost la două probe luna trecută, la alte castinguri sau workshopuri, iar paradigma actorului este mereu de a dovedi… dar, cel puțin în mintea mea de azi, nu mă mai duc precum un soldat neliniştit, nu mai pun atâta presiune pe mine, pentru că, totuşi, am cucerit niște munți în toţi aceşti ani.
Cam asta îmi spun eu acum şi cam asta e diferența. Am pus foarte multă presiune pe mine când jucam Betty și în toți anii care au urmat, poate fiindcă nu fac parte din acei oameni care se nasc direct siguri pe ei și poate că tocmai ăsta a fost norocul meu, această nesiguranță pe care o aveam, fiindcă asta m-a făcut să-mi doresc să fac mai multe.
Ioana, împlineşti o vârstă rotundă şi ai o carieră jalonată de realizări remarcabile. În faza asta a existenţei, ce-ți place sau ce cauți mai mult… să joci sau să te joci?
Să mă joc. Eu, înainte de a intra în spectacol, zic mereu: ‘Mă duc să mă joc!’. Este fraza care mă ajută cel mai tare să-mi dau seama că mă duc să împărtășesc ceva. Am trecut de ceva ani de emoțiile alea de a fi în faţa publicului, iar paradigma asta de a merge să te joci, de fapt, scoate în evidență bucuria. Atât. Bucuria. Punct. Fie că împărtășești, fie că înveți pe cineva, fie că ajuți pe cineva, de fapt, este o interacțiune.
Așa cum ai și spus, la mine s-au așezat anumite lucruri, sunt multe proiecte în spate, în toate zonele, și teatru, și film, și televiziune, și au fost pe munca mea, adică au trecut 30 de ani în care eu am căutat, am generat, mi s-au oferit, am dat nenumărate teste ale acestei compatibilități cu ceea ce cereau oamenii, astfel încât acum pot să-mi spun: ‘Bine, hai să te relaxezi puțin și să vezi despre ce e vorba în toată povestea asta.’.
Și, până la urmă, realizezi că e vorba despre echipe care se formează, pentru că tu nu te mai cauți pe tine sau vrei să afli cât de bun ești, adică ai apucat deja să-ți dovedești niște lucruri şi să-ți construiești un bagaj destul de mare de cunoștințe despre meseria asta, încât nesiguranțele nu mai sunt atât de arzătoare.
Acum îmi dau seama că, peste tot unde mă duc, e vorba despre niște echipe de oameni care se hrănesc unii pe alții, cumva, şi atunci, în momentul în care există sămânța asta, aceasta e premisa unei bunăvoințe, de a te duce cu deschidere, cu bucurie, de a oferi şi tu ceva bun și frumos, asta, bineînţeles, pe lângă un scenariu extraordinar de bun. Uite, cum mi se întâmplă acum la serial, pentru că e o echipă care e brici şi mă duc acolo cu foarte mare bucurie.
Pentru mine, de la un moment dat, premisa cea mai importantă a devenit să ne bucurăm şi să-i respectăm pe ceilalți, să nu ne încurcăm în scenă unii pe alții, să fim cumva respectuoși față de noi înşine și față de cei din jurul nostru.
La rândul meu, ceea ce încerc eu să sădesc în copii sau în grupurile de oameni tineri cu care lucrez este încrederea în propriile puteri… de exemplu, cum am regizat astă vară dramatizarea făcută împreună cu Rucsandra Pop a primei părți a romanului Unui veac de singurătate, cu studenți, masteranzi și tineri actori.
Am realizat acel spectacol la Arome 22, un spațiu extraordinar de frumos de la mare, din Eforie Sud, în care există această vilă, Vila Cerbul, veche de 100 de ani și care s-a potrivit cumva cu titlul spectacolului, în care s-a jucat pe mai multe etaje în același timp și cu imersarea spectatorului în spectacol, una mult mai activă decât în Fragil/e… să fiu mai concretă, câțiva spectatori chiar stăteau la masă cu actorii într-una dintre scene și erau investiți în niște personaje din roman.
Ca să revin la idee, mereu când lucrez cu grupuri de tineri, mi se pare că cel mai important lucru pe care trebuie să îl sădesc este încrederea în ei înşişi, dar și faptul că toți suntem perfectibili și putem înflori dacă avem niște premise, dacă sunt niște oameni ne încurajează în direcția asta şi care văd binele din noi mai degrabă decât răul.
Apoi, este vorba de spiritul de echipă şi de grija pentru celălalt, iar aici știi bine cum e, că există unii oameni care vor mereu vor să fie în față și alţii care sunt foarte, foarte retrași, iar tu, ca mentor, trebuie să aduci în echilibru lucrurile astea, cumva, să își dea seama fiecare că a fi echipă înseamnă că, de fapt, cu toții suntem în față și tot ce facem se vede.
Deci, cumva, mi se pare că în tot ce înseamnă pedagogie trebuie să existe respectul față de tânărul pe care îl cresc, grija maximă să nu îi calc petalele – este ca o floare -, pentru că el va ieși după aceea în lume şi, dacă eu greșesc față de el, va face la fel de mult rău… este o filosofie de viață pe care am norocul și fericirea să o împărtășesc mai departe.
Interviu de IOAN BIG
Foto header: IOANA FLORA în serialul “Ana, Mi-ai fost scrisă în ADN”
