LEBENSDORF, noul film regizat de Vali Hotea (Roxanne), intră în premieră în cinematografele noastre în data de 11 februarie și spune povestea lui Ducu Dobrescu, un scriitor care se confruntă cu un divorț și criza vieții mijlocii, ce caută indecis soluții la problemele sale deopotrivă în București și Berlin. Construit în jurul unui triunghi amoros format din Mimi Brănescu, Ana Covalciuc și Ioana Flora, Lebensdorf vorbește cu ironie despre “imaturitate emoțională, incapacitatea de a lua o decizie și lipsa asumării unei responsabilități”, după cum o spune însuși autorul filmului. O perspectivă de insider asupra poveștii pe care o vom vedea pe ecrane ne-a oferit admirabila actriță IOANA FLORA (Acasă la tata, Pescuit sportiv, Otto Barbarul), de două ori câștigătoare al Premiului Gopo, plecând de la trăsăturile de caracter ale personajului pe care îl interpretează. De la ficţiunea cinematografică dialogul a evoluat natural spre realitatea documentată, dat fiind faptul că Ioana este alături de scriitoarea Rucsandra Pop iniţiatoarea remarcabilului proiect FRAGILE dedicat vulnerabilităţii şi puterii de autovindecare a femeilor, ce are ca fundaţie serialul documentar web cu acelaşi nume regizat de Ioana Mischie, în care Ioana Flora dă voce poveştilor unor românce din diferite medii care s-au confruntat în mod real cu diferite forme de abuz sau prejudecăţi sociale.
Ioana Flora în Lebensdorf [Foto: Vlad Basca]
Lebensdorf se anunţă a fi o comedie romantică în care tu joci rolul unei soţii temperamentale, Andra, ajunsă în prag de divorţ de partenerul ei de viaţă. Poţi să-mi spui mai multe despre personalitatea ei? La ce să ne aşteptăm de la o soție “temperamentală”?
Există doi poli feminini în film, fosta iubită și viitoarea fostă soție, Andra, iar personajul masculin pendulează între cele două și, cumva, se vrea ca viața lui din ultima vreme cu soția să pară una indezirabilă. Și atunci am zis ‘Bun, cât de rea este Andra în comparație cu femeia care va reapărea din trecut în viața lui?’, eu fiind, în general, apărătoarea unei ambiguități în care oamenii și personajele în speță pe care le joc eu nu sunt neapărat doar rele sau doar bune… nu le gândesc în alb și negru, le gândesc în culori sau în zone care dovedesc această ambiguitate. Deci Andra nu este o “rea”. Andra, personajul, este cel mult un om înrăit din cauza faptului că lucrurile nu merg bine în căsătoria lor și atunci ea e persoana care spune: ‘Gata, stop!’. Ce e interesant și ofertant la personaj este că se răzgândește ulterior și zice ‘Nu, vreau înapoi!’ după care iar zice ‘Gata, stop.’. Valorile astea au fost interesante de jucat în Lebensdorf prin personajul ei și asta m-a incitat foarte tare în momentul în care Vali [Hotea] a venit cu propunerea. Ea e avocată, este foarte pragmatică și, posibil, și mercantilă, în comparație cu viitorul fost soț care este un artist, un creator… şi atunci ea face parte dintr-o lume opusă mie personal și, la fel, asta a fost interesant de explorat, pentru că are o gândire și un comportament în consecință. Ea vrea ca lucrurile să fie clare. Și aici intervine comedia pentru că lucrurile nu pot să fie clare niciodată. Noi vrem să le facem să fie clare dar ele nu pot să fie clare. Cel puțin la nivel emoțional. Că de asta se și întoarce şi după aia iar revine, după care iar vrea să plece și pleacă definitiv. Ce a mai fost interesant, și o să dau un mic spoiler dar nu cred că o să strice foarte tare pentru spectatorii care vor vedea filmul, este că personajul principal masculin are niște coșmaruri în care apar pe rând fie Andra, fie cealaltă femeie, și acolo, la fel, am avut ocazia să explorez diverse imagini și fațete ale acestui personaj care, practic, m-au făcut să cred că am jucat vreo patru personaje în același film. Ce poţi să îți dorești mai mult ca actor?
Lebensdorf [Foto: Vlad Basca]
Personajul tău pare iniţial foarte determinat – ‘Nu împărțim nimic’ – dar, la un moment dat, îşi pierde siguranţa de sine. Ce o vulnerabilizează? Fiindcă în realitate e greu să ne închipuim o avocată extrem de stăpână pe ea însăşi care să aibă declicuri emoționale la vârsta a doua…
Poate tocmai asta își dorește să spună filmul, că nu suntem atât de coerenți pe cât am vrea noi să fim sau cel puțin nu cât suntem, fiecare, în meseria noastră. Meseria e una și poți să fi perfect coerent și după aia, la nivel emoțional și la nivel personal, să fii complet incoerent. Că despre incoerență emoțională e vorba… e una din temele filmului, cât de bune sunt deciziile pe care le luăm și ce ne face ulterior să ne răzgândim. Și cred că nici o avocată în viața reală nu diferă de Andra substanțial, la modul la care am zis că ‘E roșu!’ și e roșu, am zis că ‘E negru!’ și e negru. Că asta face viața să fie atât de interesantă și imprevizibilă, deci nu cred că diferă față de un caz real. Legăturile emoționale sunt acele legături invizibile și inexplicabile și iraționale și complet incoerente uneori în care, din punctul meu de vedere, lași de la tine lucruri care, totuși, nu îți afectează structura morală. Deci cam până acolo… e limita.
Dar poate unei femei de o condiție mai modestă, obişnuită în viaţă să se raporteze la parametri pragmatici, i-ar fi mai greu să îşi găsească puterea de a spune ‘Nu’ unei relații disfuncționale.
Asta cu parametrii pragmatici poți să o înțelegi perfect și să zici că e o alegere, că, până la urmă, dacă te-ai duce la un psiholog ți-ar spune ‘Uite astea sunt datele problemei dacă o iei la stânga și astea sunt datele problemei dacă o iei la dreapta’ şi, în momentul acela, oricum trebuie să faci o alegere. Nu poți să rămâi undeva între cele două și atunci, dacă nu îți permiți… nu îți permiți. Punct. Şi mergi mai departe asumându-ți relația, ceea ce nu e cazul Andrei, care poate să-și permită. Iar cu cealaltă parte, care ține de obișnuințe, e la fel. Acum câteva zile am mers la o piesă de teatru și am auzit o replică interesantă pe care chiar am ținut-o minte: ‘Găsește-ți pe cineva de care să te ții ca să nu mori singur.’. E foarte sarcastică asta cu ‘să nu mori singur’ dar cred că, de la o vârstă anume, ai alte repere, în funcție de care alegi. La un moment dat, poate pretențiile alea, așteptările alea legate de “omul perfect”, sunt cumva lovite de realitate şi ajungi să înțelegi că nu există acel om perfect. În film, această problemă se pune din punct de vedere al personajului masculin, pentru că își dă la un moment dat seama că lucrurile seamănă între ele, că nu a ales neapărat mai bine plecând, că ar fi putut să fie aproape la fel și dacă rămânea în cealaltă relație. Că nu îți aduce fericirea neapărat schimbarea omului alături de care ești.
Lebensdorf [Foto: Vlad Basca]
Alegerile pe care le facem raţional rămân însă tributare legăturilor afective ce continuă să supravieţuiască în noi chiar dacă timpul le-a erodat. Conștientizarea prezenţei acestora poate deveni o cauză a tolerării disfuncționalității? Sau, mai rău, a abuzurilor într-un cuplu?
Sigur că da. Legăturile emoționale sunt acele legături invizibile și inexplicabile, iraționale, și complet incoerente uneori, în care lași de la tine lucruri care totuși, din punctul meu de vedere, nu îți afectează până la urmă structura morală. Deci cam până acolo e… limita.
Una dintre poveştile de viaţă din seria Conversaţii Fragile, scrisă de Rucsandra Pop, împreună cu care ai iniţiat proiectul FRAGILE, are un titlu sugestiv ‘Până nu recunoști că ai problema asta, tu nu ai cum să treci peste ea.’ De fapt asta îmi pare a fi problema problemelor, a conştientiza şi a recunoaşte…
Din exemplele femeilor cu care am stat de vorbă şi din ce am observat, pot spune că toate au conștientizat la un moment dat şi, practic, această conștientizare a fost o semi-vindecare. Din momentul în care au conștientizat, ele au început să lucreze la această problemă. Nu te poate face nimeni din exterior să faci o schimbare, doar din interior o poți face şi asta doar dacă ai foarte multă voință sau dacă, din nefericire, un eveniment exterior îți provoacă acest lucru. Și atunci răspunsul este da, nu poți să faci nici un pas până nu conștientizezi că există această problemă… a ta! Una dintre poveștile noastre e despre o fată care a fost abuzată de iubitul ei, în care ea – în mărturisirea pe care ne-a făcut-o și există în filmul documentar de pe platforma noastră, Fragile.Live -, era împotriva acestei noțiuni de abuzator și victimă, ea spunând că și femeile au un aport… adică şi ea a avut un aport în ce i s-a întâmplat prin faptul că nu a conștientizat că ceva din ea, cumva, tolera acest comportament. Ce anume din ea tolera acest comportament? Copilăria ei. Şi-a dat seama care au fost exemplele din copilărie care au făcut-o să tolereze un comportament complet abuziv. De acolo a început să se schimbe. Adică ea a ieșit din acea relație fugind, dar problema este că putea să intre într-o altă relație abuzivă iar faptul că nu a mai intrat într-o altă relație abuzivă a presupus foarte multă muncă. A ei cu ea. Conștientizare, mers la psihologi, citit cărți, dus la conferințe… adică a întreprins o muncă care a făcut-o să își schimbe acest pattern înrădăcinat adânc din copilărie.
Istoriile personale din Fragile relevă tipuri variate de drame ale femeilor, unele având cauze individuale, precum boala sau maternitatea, altele fiind provocate de mediul social, fie că e vorba de familie sau de o comunitate mai largă. De ce este nevoie pentru ca victimele să poată realmente face ceva odată ce conştientizează problema?
Prima din cele două care îmi vin acum în minte este femeia care a trăit pe străzi, în canale, la Gara de Nord, timp de 16 ani, și care provenea dintr-un mediu familial în care nu a fost sprijinită și ajutată, ba mai mult de atât, a fost și bătută, și care a fugit în cele din urmă de acasă. Un start bun în viață de care nu ai avut parte și care nu ți s-a putut oferi… foarte greu se poate modifica, foarte greu. Trebuie să ai o forță și o putere interioară extraordinară și să ai apoi și foarte mult noroc… deci ea nu a putut să iasă decât parțial din situația asta. Pentru că școala pe care o făcuse era aia pe care o făcuse, banii pe care-i avea erau ăia pe care-i avea, iar copiii pe care i-a făcut – văzând probabil din propria ei familie – au fost cumva un lucru adiacent pe care trebuia să-l care cu ea ca și responsabilitate, și tot așa. Ce ne povestea ea era că avea un soi de case de ajutor în care mai putea să stea câte o perioadă, copiii într-o parte pentru minori, ea cu persoanele majore… dar nu pare încă să fie o soluție reală ca ea să aibă o viață normală. Acum, în sfârşit, are o viață normală dar, la fel, cu ajutorul unor comunități care pot să-i organizeze viața cât de cât. Dar ca și perspectivă, dacă nu ai avut un start în viață foarte ofertant, foarte greu poți ieși, mai ales într-o structură socială așa cum e a noastră… care, după părerea mea, prea puțin sprijină la modul real comunitățile vulnerabile. Ca să nu zic mai concret de atât. Un suport real se produce prin ONG-uri și prin asociații, și fiecare dintre acestea face cât de bine poate și cât de mult poate cu donații și cu sprijin de unde poate ca lucrurile să se schimbe ușor-ușor.
Celălalt caz a fost al femeii care a intrat într-o rețea de prostituție și care, la fel ca prima, a conștientizat de la bun început și știe foarte bine de ce i s-a întâmplat asta. A fost abuzată când era foarte mică și atunci când a încercat să intre într-un sistem, adică după școală, a încercat să se angajeze, a fost din nou abuzată, probabil crescând cu acest profil de copil speriat care nu știe să se opună acestui lucru. Până la un moment dat când – țin minte foarte bine replica – a zis: ‘Decât să profite de mine șeful, mai bine știu că o fac eu și o fac pe bani.’. Deci asta a fost decizia și declicul ei. Cred că dintr-o rețea din asta, tehnic vorbind, e foarte greu să ieși pentru că începi să devii dependent de cei care “au grijă” de tine. Deci ăsta este încă un caz în care e foarte greu să ieși, dincolo de faptul că tu ai înțeles ce ți se întâmplă și vrei să faci o schimbare. Dar ea a făcut-o și, în momentul în care a conștientizat cât de urât se simte în interiorul ei, a găsit o salvare în credinţa extremă și prin asta s-a modificat interior. Ajutată de un grup de oameni care practică credința sub anumite forme, a trecut în partea luminoasă, să zicem, față de partea întunecată în care simțea că se găseşte, nu doar prin ce făcea, ci şi prin ce i se întâmpla și prin toată lumea aia prin care se învârtea. Deci astea sunt două povești în care mi se pare că, dincolo de conștientizare, a mai fost nevoie sau ar mai fi nevoie şi de altceva ca o persoană chiar să poată ieși cu adevărat din viața pe care a avut-o.
IOANA FLORA Foto: Ionuţ Macri
În mod evident, un proiect-comunitate precum Fragile îţi consumă extrem de mult timp şi resurse interioare. Ce te motivează să continui în acest demers și care sunt pașii următori în evoluţia Fragile Society?
Aș vrea să aduc un aport comunității, în condiţiile în care eu cred că ideea de comunitate există în mintea celor mai mulți cetățeni la modul foarte sporadic, adică am putea spune că asociațiile şi ONG-urile în care lucrează oameni foarte conștienți formează o bulă față de majoritatea populației. Şi atunci, ca om… ce dai înapoi la rândul tău comunității? Iar Fragile este un lucru pe care eu, la rândul meu, îl dau înapoi comunității. Dincolo de faptul că îmi asum niște povești emoționale pe care le joc ca actriță, este aportul meu către comunitate prin demersul echipei noastre care s-a strâns în Fragile Society, ONG-ul prin care activăm. O facem prin instrumente artistice, pentru că asta e ceea ce cunoaștem majoritatea dintre noi, instrumente pe care le folosim ca un mod de conștientizare la nivel emoțional, cea care, din punctul meu de vedere, poate să producă un declic real. Mai departe, produsele noastre, cum ar fi să zicem serialul [documentar web] Fragile, pot fi instrumente educaționale care, odată ce ONG-urile partenere cu noi le implementează, pot duce și la rezultate concrete în comunități cum este, să zicem, cea a femeilor vulnerabile dacă e să ne referim la serial, unde şi pentru următorul episod la care lucrăm am rămas tot aceeași echipă de până acum. Noi facem acest liant dintre nevoie și soluție, apoi cei de la Asociația Tineri pentru Tineri, care ne este parteneră, folosesc în școli instrumentul ăsta sub formă de film despre cazul real al unei mame minore şi o să îl implementeze la orele de dirigenție. Este doar unul dintre instrumentele emoționale pe care vrem să le producem pentru că avem în proiect nu doar filme sau spectacole ci să dezvoltăm inclusiv metodologii pentru a ajuta ca aceste produse să intre în comunitate și să producă un real efect și o schimbare. De la filmul preluat de ONG, prin intermediul unor workshop-uri sau discuții cu psihologi, să se ajungă la o schimbare de mentalitate sau schimbare de gândire sau, cel puțin, conștientizare. Când eram eu în liceu, de exemplu, nu erau filme care m-ar fi putut ajuta să văd ce poate să presupună viața ta dacă devii o mamă minoră și va trebui să porți responsabilitatea asta pentru tot restul vieții sau să poți să alegi să spui ‘Nu’ acestor lucruri…
Iartă-mă că te întrerup dar asta nu e treaba unor instituţii publice ca Ministerul Familiei sau al Muncii şi Solidarităţii Sociale?
Este cel mai ușor este când ai mamă și tată și când știi că se îngrijesc de tine dar dacă ei sunt plecați mereu altundeva trebuie să te descurci singur… şi pentru asta există și ONG-urile astea. Nu am făcut un studiu atât de aprofundat să știu dacă există sau nu programe în direcția asta din punct de vedere al statului, dar ce știu sigur este că aceste ONG-uri există. Cel puțin acesta, Tineri pentru Tineri, are o metodă fantastică, adică folosește tineri care să educe alți tineri. Este o idee extraordinară pentru că demersul are o mai mare credibilitate dacă ei văd pe cineva care este aproape de vârsta lor și care le povestește, decât pe cineva de vârsta părinților cu care sunt în război. Punct. Adică liceenii sunt în război cu părinții şi, oricât de înțelegători ar fi părinții, ei trebuie să aibă acest război, cel puțin la nivel mental, trebuie să se revolte împotriva a ceva, chiar dacă părintele încearcă din răsputeri să fie de partea lui. Este ceva psihologic explicabil și atunci este foarte interesant pentru că ei folosesc tineri pentru a-i educa pe alți tineri.
Şi tu ești acasă în război cu cei doi băieţi ai tăi?
Eu nu, nu sunt în război și nici ei cu mine, dar am citit cărți în care se scrie că, la nivel teoretic cel puțin, ei trebuie să se revolte împotriva noastră, a celor care le-au dat noțiunile elementare, ca să poată să descopere lumea în felul lor. Dar nu e cazul meu… eu sunt pro prietenie.
Să înţeleg că ești structural mai aproape de fictiva mama de adolescentă pe care ai interpretat-o în Otto Barbarul, filmul Ruxandrei Ghiţescu ce a rulat pe ecrane nu foarte demult?
Acolo mama personajului Ioanei Bugarin plătește fix niște polițe ale unui comportament poate prea prietenos sau în care nu s-a întrebat de două, de trei sau de cinci ori dacă fiica ei nu are cumva o problemă mai mare decât doar o rebeliune adolescentină. Ăsta e un subiect foarte interesant care mă preocupă și pe mine: cât de prieten poţi sau trebuie să fii de fapt cu copilul tău? Care este linia aia fină pe care tu trebuie să mergi ca să nu te transformi în cineva care înțelege “complet” – adică toate nevoile astea de adrenalină și de dopamină, lucruri periculoase – și trece în zone care pot să îi facă rău copilului? Trebuie să ai un echilibru când faci acest, cum să-i zic, joc “schizofrenic” între părinte și prieten, ca să vă fie bine și lui și ție ca părinte.
Întorcându-ne la Fragile, dă-mi te rog niște detalii legate de impactul pe care l-au avut cele 10 episoade ale serialului realizate până în clipa de faţă…
Toate reacțiile au fost foarte, foarte bune. S-a creat o comunitate, în primul rând a noastră, între noi, cei care am creat și am dezvoltat acest proiect – Fragile Society, Asociatia Storyscapes, Smart Point PR, echipa platformei web eJump si Gamify, Black Horse Mansion – și tot ce înseamnă partenerii cu care continuăm să lucrăm, dar la fel s-a creat și o comunitate a oamenilor care au văzut produsul și o comunitate a oamenilor care au încercat să îl promoveze mai departe. Produsul a luat și niște premii, a participat şi la câteva festivaluri, deci a fost privit inclusiv din punct de vedere artistic, nu doar documentar. Așadar, a fost prezent și la Anonimul și la festivalul Astra și la Les Films de Cannes à Bucarest, unde am lansat seria a doua a serialului. A primit inclusiv niște premii de excelenţă la PR Awards, cred că trei premii au fost, şi toate astea au creat vizibilitate, dar mai mult în bula noastră. Ce ne dorim noi să dezvoltăm mai departe este însă implementarea concretă, pentru că n-am putut face mai mult până acum din lipsă de fonduri. Oricum, Ioana Mischie [regizoarea seriei Fragile – n.r.] a fost o eroină și prin asociația ei Storyscapes am dezvoltat și am finalizat acest proiect având niște fonduri de la Ambasada Statelor Unite ale Americii. Pentru implementare e nevoie însă de alte fonduri şi pe viitor ne-am gândit că ar putea să existe niște clustere de trei sau de cinci episoade pe aceeași temă cuprinse în programul de CSR al unei companii, adică punctual pe direcțiile de CSR pe care le are compania respectivă, pentru că teme sunt multiple iar eu nu aș avea preferința unei teme față de alta, fiindcă mi se pare că multe sunt arzătoare. Şi atunci, revenind, această implementare în comunități a lipsit până acum dar asta nu neagă calitatea produsului care a fost bine primit şi apreciat ca atare.
Personal, cred că valoarea demersului Fragile rezidă în universalitatea mesajului pe care îl transmite. E vorba de drame individuale care vorbesc relevant despre natura umană în general…
Da, aşa este, pentru că generalul poți să-l exprimi doar prin specific. Și atunci chiar te poți recunoaște. Povestea este concretă, atât de reală și foarte adevărată, iar tu știi bine că noi am urmărit-o de la cap la coadă absolut așa cum a fost şi nu am adăugat de dragul amplificării emoției nici un cuvânt în plus față de mărturisire. Pentru că e o mărturisire sub formă de documentar, doar că în fața ta nu este persoana în cauză ci este cineva care o reprezintă, adică eu.
Riscul perceperii serialului ca unul feminist nu era neglijabil, fiindcă tu însăţi admiteai într-un interviu din 2020, deci pre-Fragile, că ești o feministă, dar una ce consideră că “doar cu înțelegere, așa cum este și într-o relație de cuplu, poți ajunge la soluții. Vreau să găsesc soluții, nu doar să etalez probleme. Pentru că am o voce, îmi doresc să pot să ajut.” Dar la noi, de cele mai multe ori, dacă vocea e calmă şi echilibrată, nu e auzită…
Trecând prin lansări și prin produsul în sine, soluțiile sunt această implementare în comunități pentru că… da, nu doresc să arăt doar probleme. Dar apropo de feminism sau de ce am ales eu cauza femeilor, explicaţia e simplă: pentru că mă pot asocia cu ele, pentru că le pot înțelege și le pot reprezenta. Punct. Dacă eram bărbat și aveam aceleași tendințe făceam serialul cu bărbați, deci nu sunt o feministă care este împotriva a ceea ce înseamnă sexul opus, adică bărbații, ba mai mult de atât, cumva, sunt pregătită de un dialog. Pentru că revin din nou la ce spunea și fata din interviu, eu nu văd lucrurile sub forma de abuzator-victimă, eu văd că și victima, cumva, a mers în direcția abuzatorului… deci privesc oamenii ca pe oameni. Nu altfel. Că ei sunt femei sau bărbați, prea puțin contează. Sigur, cu niște mentalități în fiecare țară și în speță la noi, bineînțeles, ușor… defavorizante pentru femei, şi asta n-am cum să nu recunosc și nu știu dacă se numește că sunt feministă sau nu. Există o gândire generalizată care, în continuare, este în detrimentul femeii şi aici nu ne referim la bula noastră, că noi stăm într-un loc minunat în mijlocul Bucureștiului, ne referim la mediul rural în care o femeie dacă face asta… şi-a cerut-o, ştii şi tu expresiile care se folosesc. Astea sunt lucrurile care mă jenează pe mine.
Ce-mi spui îmi aminteşte inevitabil de episodul din Fragile cu tânăra antreprenoare de la țară…
Da, care a făcut o revoluție că mergea la cafea la birt, că ‘ce caută ea aicea’ și că ‘e o bețivă’. Ceea ce era foarte interesant și noi am vrut să scoatem în evidență a fost tocmai ideea de revoluție de la țară, revoluția cafelei de la birt. ‘Ce o să zică lumea?’ Dar ce îți pasă ție ce o să zică lumea?
Ioana, aceste poveşti reale au o profundă şi apăsătoare încărcătură dramatică. Cum reușești să nu te îmbibi cu ele, în sensul de a nu rămâne cu tare personale după o asemenea serie de întrupări?
Este foarte bună întrebarea dar înainte însă să îți răspund la ea direct, o să-ți răspund cu rezultatele acestui proiect, care au creat o comunitate de femei în jurul lui, dincolo de comunităţile de care pomeneam, una în care am simțit că femeile nu mai vor să tacă. Adică comunitatea aceea a simțit că da, e bine să vorbești deschis şi văd în jurul meu că, ușor-ușor, lucrurile se schimbă… a ajuns și la noi “microbul”. Că-i de la pandemie, că-i pentru că se întâmplă și în alte țări și că am început să vedem și am prins și noi curaj, nu ştiu, dar femeile din acea comunitate ne-au scris, ne-au contactat şi ne-au felicitat pentru demersul de a spune deschis ce se întâmplă. Și nu se numește că ne spălăm rufele în public. Că avem de-a face, din păcate, cu o mentalitate a rușinii cu care noi trăim în țara noastră. ‘E rușine să faci asta.’ De fapt, nu e rușine nimic dacă te face pe tine te simți bine cu tine însăți. E mai rușine să-ți faci rău ție tăcând decât să vorbești. Dar asta este generalizată la noi, nu e numai la femei.
IOANA FLORA [Sursa foto: fragile.live]
Și acum să răspund la întrebarea ta… cât de greu îmi este? Această mică parte actoricească mi-am asumat-o la fel cum mi-am asumat orice alt personaj și mi-am dezasumat-o apoi la fel cum mi-am dezasumat-o la orice alt personaj. Este în același timp şi un proces de propria mea curățare emoțională. Eu am mai zis chestia asta, că uneori mă folosesc de meseria asta la modul egoist, de a curăța propriile mele tare sau tensiuni emoționale printr-un rol… există o metodă ca la medici, că nici ei nu pleacă cu toți pacienții în cârcă acasă. Cam asta este. Pe de altă parte, în momentul în care lucram la roluri și mă întâlneam cu femeile acelea, ele nefiind doar personaje scrise de pe o foaie albă ci oameni în carne și oase, impactul a fost extrem de puternic. În continuare când mă uit la unele dintre ele există un impact emoțional puternic legat de asta pe care îl retrăiesc sau resimt. Dar ştii, poate cumva rămâi uneori și cu o anume recunoștință, spunându-ţi că în viaţa ta conjunctura te-a dus poate să eviți situațiile vulnerabile în care s-au aflat acele femei, pentru că de cele mai multe ori ele nu sunt vinovate de conjunctura în care s-au născut și au crescut și de mediul de care au fost înconjurate… şi atunci, uneori, la mine a apărut și recunoștința. Că trebuie cumva să mulțumești pentru ceea ce ai și ți-a fost oferit văzând şi ascultând unele dintre aceste povești.
Foto header: Ionuţ Macri
- Interviu de Ioan Big.
