Când o vedem pe Ioana Flora pe scenă o credem. O credem pentru că ne face în mod firesc să ne regăsim pe noi înşine, măcar în parte, prin povestea Alexandrei, personajul ei peste care trec 28 de ani în câteva zeci de minute în Neverland, tuşantul one-woman show conceput de Ioana împreună cu Iulia Rugină. O credem fiindcă ne antrenează într-un turbion emoţional care ne scufundă în propriul nostru trecut, nu întotdeauna generator de amintiri luminoase sau optimiste. Şi o face cu o asemenea naturaleţe încât, fără să vrem, începem să trăim cu senzaţia că facem şi noi parte dintr-o distribuţie şi nu dintr-un public… că ne jucăm propriile roluri, schiţate într-unul sau altul dintre timpuri. Ioana Flora, una dintre cele mai talentate actriţe de film, teatru şi televiziune de la noi, pe care aţi putut-o vedea recent pe marile ecrane în Zavera lui Andrei Cohn, s-a insinuat cu fineţe în subconştientul colectiv printr-o suită de roluri ce s-au dovedit a fi memorabile, consecinţă a unei capacităţi remarcabile de a evolua şi a se reinventa în spaţiul performativ fără absolut nicio stridenţă sau notă falsă. Şi, din acest motiv, când o vedem pe Ioana Flora… o credem.
Ai debutat într-un film nominalizat la Caméra d’Or la Cannes, Marfa şi banii, de 20 de ani cariera ta este jalonată de prestigioase premii de interpretare iar acum joci într-o producţie care a fost luată în considerare pentru Oscar, Cadoul de Crăciun. Ce reprezintă acest tip de expunere pentru tine, care te consideri… “un om din mulţime”?
E o mare şansă şi mă bucur pentru ea. Aşa cum am mai spus-o, pentru mine, cel mai important pas în tot ce fac şi în tot ce se întâmplă ulterior cu ceea ce fac este momentul în care fac lucrul acela, respectiv repetiţiile în cazul în care este vorba despre teatru sau filmările dacă este vorba de film. Apropo de fraza că mă consider un om din mulţime, cele mai relevante lucruri pe care simt şi cred că le transmit sunt atunci când sunt pe scenă sau atunci când filmez, adică lucrurile pe care le fac. În acelaşi timp, mi se pare că un actor trebuie să fie de o normalitate răvăşitoare, că specificul şi specialul îl găseşte prin felul în care îşi construieşte personajele. În rest, toţi suntem, într-un fel sau altul, şi nebuni şi normali în acelaşi timp, şi buni şi răi, şi nu există nici un om care este mai special decât altul. Ceea ce îl face, poate, să devină mai special este ceea ce face în meseria lui şi ce caut eu în meseria mea este să fac cât mai bine pot ceea ce fac, adică să ating un fel de nivel de cercetare care să mă mulţumească pe mine în primul rând. Asta înseamnă o căutare permanentă de lucruri noi în mine însămi, de modalităţi noi de a le exprima, şi asta înseamnă o muncă continuă cu mine ca şi profesionist. E o căutare care nu se opreşte niciodată. Normal că de-a lungul a 20 de ani, de când eu fac meseria asta, apuci să capeţi nişte certitudini despre tine, dar nu m-aş opri la ele pentru că asta, după parerea mea, înseamnă să îţi pui singur unele limite, să te mândreşti cu faptul că ai găsit nişte soluţii, că ai nişte sertăraşe şi că poţi să apelezi oricând la ele. Sigur, ele există, dar pe mine ce mă provoacă cel mai tare este căutarea de noi lucruri şi aici mai am încă de lucru cu mine pentru că mai vreau încă să câştig unele zone. Cred că mă caracterizează o căutare continuă.
Această căutare obstinată caracterizează şi personajul din Neverland, performance-ul pe care l-ai conceput împreună cu Iulia Rugină. Povestea de viaţă a fictivei Alexandrei este diferită de a ta, însă cât te regăseşti în ea în plan emoţional?
Iulia Rugină și Ioana Flora
Este evident că mă regăsesc în traseul emoţional al Alexandrei şi, aşa cum ai spus şi tu, nu este vorba despre o autobiografie, nici a mea şi nici a Iuliei, nu sunt poveştile noastre reproduse sau combinate, ci este cumva o entitate care, într-o anumită măsură, îmi aparţine şi mie şi ei, dar la nivel emoţional pot să spun că mă regăsesc în toate etapele prin care trece ea, începând de la capacitatea de a iubi şi a crede că totul e posibil, caracteristică unui tânăr la 16 ani pentru care timpul din faţa lui este cumva nesfârşit. Mă recunosc, mă reîntorc în momentele alea când totul părea posibil. Ştiu că am trecut printr-o perioadă în care am început să simt cumva ireversibilul lucrurilor şi acela a fost momentul în care a apărut Neverland în mintea noastră, a mea şi a Iuliei Rugină. Cumva, este recuperarea unor lucruri care ţi-au devenit în mod real ireversibile. Posibilitatea să trec din nou prin toate lucrurile alea într-un spectacol mi-a recuperat ideea de ireversibil şi, într-un fel, a fost pentru mine un proces de vindecare.
Prin plasarea firească a retrospecţiei cu caracter psihologic în contextul realităţii sociale, Neverland se constituie şi într-un exerciţiu de rememorare colectivă. Avem nevoie să ne amintim ce s-a întâmplat în ultimii 30 de ani? Ne ajută cu ceva?
Da, aşa cred. La nivel personal, poate oamenii nu simt nevoia sau poate vor să uite, dar eu cred că este unul dintre lucrurile pe care trebuie să le facă, să apese pe nişte puncte dureroase ca să declanşeze acea eliberare. Aducerea aminte îşi pierde rostul dacă nu se întâmplă asta. Lucrurile importante şi mari în artă, fie că-i vorba de teatru, film, pictură sau proză, trebuie să trezească ceva în tine şi asta se întâmplă de foarte multe ori atingând câteva puncte dureroase. Asta-i tot.
Neverland vorbeşte şi despre rădăcini şi dezrădăcinare. În viaţa reală, adolescenta Ioana Flora, la începutul anilor ’90, a plecat dintr-o Serbie în prag de război civil spre o Românie “eliberată”. Ţi-a fost greu să alegi ajunsă în viaţă la răscruci? Destinul tău ar fi putut fi foarte uşor… cu totul altul.
Venirea în România a fost asociată şi cu plăcerea de a mă înscrie la Facultatea de Teatru, deci pentru mine a fost un lucru norocos. Dacă aş fi rămas în Serbia, nu ştiu dacă aş fi făcut asta. O viată nouă mi-a adus cumva şi un curaj nou de a căuta în mine şi a vedea ce vreau cu adevărat. Actoria este o meserie în care eşti expus, eşti plăcut sau cel puţin încerci să fii placut, dar pe de altă parte îţi cere acea introspecţie, latura care ţine de adevăr, de o veridicitate şi de o autenticitate pe lângă care n-ai cum să treci dacă vrei să faci cu adevărat meseria asta. Şi atunci oamenii care spun că au vrut să se facă actori poate au făcut-o din primul motiv, de a fi văzuţi şi auziţi, sau nu se ştie… În orice caz, la mine s-a întâmplat că venirea în România mi-a adus această decizie care a fost vitală pentru tot ce-a însemnat viaţa mea ulterioară. Meseria este unul din lucrurile care sunt stabile în viaţa mea şi dragostea pentru ea este un lucru cert, de care nu m-am îndoit vreodată, poate cu excepţia a unul, două sau trei momente în care însă m-am întrebat dacă meseria asta mă mai vrea dar nu dacă eu aş mai vrea meseria asta. E iubire, pasiune, nu ştiu, dar e felul în care eu mă pot exprima cel mai bine. Sunt foarte puţine lucruri în viaţa unui om care sunt atât de stabile şi atunci nu pot să spun că pentru mine a fost păguboasă mutarea mea din Serbia. Fireşte că am dus dorul colegilor şi prieteniilor legate acolo, şi am avut dorul de ţara în care m-am născut, dar orice om care se mută într-o altă ţară duce cu el acest dor. Am trecut prin el şi mai trec în continuare uneori prin dorul ăsta. Probabil că există în continuare într-o memorie emoţională tot ce înseamnă tradiţie, dar ea este legată de oameni, de bunica mea, de străbunica mea, de prietenii mei, adică traditia se împleteşte cu persoanele dragi care au existat în viaţa mea.
Vorbeai de lucruri stabile. Dragostea de meserie şi de familie sunt pentru tine esenţiale. Cât de dificil îţi este să te detaşezi de profesie, de rolurile tale, pentru a fi tu însăţi printre cei dragi?
Problema nu e să te detaşezi seara de rol, asta face parte din trucurile meseriei. Nu se întâmplă să rămâi cu reziduuri pentru că, odată ajuns acasă, eşti din nou tu. Cel puţin mie nu mi s-a întâmplat vreodată. Mie mi s-a întâmplat ca strict pentru rol şi fix pentru rol să se producă acea căutare care, de obicei, se eliberează fix acolo şi atunci. Gândeşte-te, te duci la o probă, intri într-o situaţie, într-o stare, după care ai terminat proba şi, evident, nu mai vorbeşti cu regizorul în starea aia, că o să spună că ai luat-o prin păpuriş, deci nu asta este problema. Problema, dacă putem să o numim aşa, intervine în momentele de pauză, eu având mecanismul ăsta de a mă auto-vindeca, de a scoate anumite lucruri emoţionale din mine care, în timpii în care nu lucrez, zac acolo pentru că am învăţat să le prelucrez doar în cadrul acelui act de creaţie. Mie mi-e mai puţin facil să-mi găsesc o relaxare când nu lucrez şi mi-e greu să-mi zic ‘Am liber, am meritat ‘liberul’ ăsta, am muncit un an întreg.’ Dar cred că, dacă faci lucrurile care îţi plac, e firesc să se întâmple asta. Uite, repetam la Neverland şi stătusem mult, trecuse cred de 10 seara, că eram aproape de premieră şi mai erau încă nişte momente nerezolvate, dar aş fi rămas în continuare acolo pentru că lucrurile începuseră să se lege şi să fie frumoase şi atunci nu mai simţi cum trece timpul.
Înţeleg că nu ţi-a schimbat în vreun fel maternitatea priorităţile.
Maternitatea e al doilea lucru pe care mi l-am dorit în viaţa mea şi are aceeaşi greutate ca şi actoria. Nici nu mi-am pus vreodată problema să aleg pentru că există amândouă cu aceeaşi intensitate şi dragoste la fel de mare. Am refuzat şi refuz oricum să cred că imposibilul e imposibil tocmai fiindcă cele două pot să coexiste şi asta chiar se întâmplă, adică nu se opresc, nu se blochează, nu se contrazic una pe cealaltă. Nu-mi amintesc să fi pierdut un rol din cauza asta.
Apropo de roluri, ai vreo frustrare legată de vreunul dintre ele, că n-a fost perceput de public aşa cum ai vrut tu să îl construieşti? Chiar dacă filmul în sine a fost poate un succes.
Nu mi s-a întâmplat asta. Foarte devreme am deprins modalitatea de a-mi construi singură un personaj bazat pe scenariu, de a-l putea construi independent, mai ales dacă aportul regizorului este, să zicem, mai mic… cine, ce, unde, de ce, cum, care-i legătura cu ceilalţi, tot contextul, care e însemnătatea personajului, adică există o schemă în mintea mea prin care găsesc specificul într-o mare de generalităţi. În al doilea rând, întotdeauna ascult de la bun început foarte atent ce vrea regizorul şi atunci e cumva o conlucrare, o creaţie, nu este numai ce cred eu despre personaj ca să am mândria că ‘Uite, l-am făcut aşa, cum de n-aţi înţeles?’, nu, nu mi s-a întâmplat. Eu cred că primul care ajunge la spectator este emoţionalul şi acesta nu poate să mintă. Daca există, spectatorul simte. Există acei neuroni-oglindă care, chiar dacă tu te faci că plângi şi ei nu simt nimic, n-au perceput emoţionalul tău şi atunci, nepercepându-l, înseamnă că el nu există, deci acolo poate să spună că a fost păcălit iar eu pot să spun ‘Da, v-am păcălit!’, ceea ce n-a fost opţiunea mea niciodată. În turneul cu Neverland din ultima parte a anului trecut am avut la un moment dat şi un matineu însă n-am luat-o mai uşor doar pentru că era la 10 dimineaţa, nu, la ora 10 dimineaţa au fost aceleaşi trăiri şi aceleaşi emoţii ca la oricare altă oră. Asta face parte din pregătirea ta ca actor, că trebuie să fii acolo şi când e un spectacol emoţional foarte intens şi complicat cum este Neverland-ul şi la 10 dimineaţa trebuie să fie la fel şi nimeni nu poată să spună ‘M-ai păcălit’ pentru că n-am făcut-o. Ai simţit ceva? Cumva povestea te-a dus, te-a apropiat de tine? Da. Înseamnă că asta a fost. Că personajul era mai vesel sau puţin mai sobru, astea sunt nuanţe de personaj şi noi acuma nu mai jucăm un text arhicunoscut, ca la Operă, ‘Mamă, ce bine a cântat aria aia!’. Nu pleci cu o idee preconcepută, tu vezi un lucru complet nou, cum e la Neverland… vezi un om pe scenă şi cel mai important e să îl crezi.
În privinţa perceperii unui personaj, pe mine m-a intrigat într-o anume măsură Roxana din Zavera lui Andrei Cohn. O tânără şi frumoasă mamă care îmi dă senzaţia că alege să îşi înăbuşe în mod radical feminitatea.
Să ştii că nu am gândit la asta. Eu am gândit situaţia specifică care se petrece în acele 9 zile, că de fapt ea avea o legătură foarte puternică cu cel dispărut, personajul pe care îl joacă Şerban Pavlu, şi atunci pentru ea nu era că îşi înăbuşă feminitatea în general ci pur şi simplu era o durere pe care nu putea să o arate pentru că ar fi fost ‘ilegală’. Era într-o uşoară ilegalitate cu toată viaţa ei şi cu deciziile ei. Nefiind însă a ei povestea principală atunci nu e urmărit ce se întâmplă cu omul care a păcălit, a minţit sau a ascuns timp de câţiva ani nişte lucruri şi ce se întâmplă după un moment atât de tragic şi o schimbare atât de puternică. Dacă ar fi fost, să zicem, un film în oglindă cu filmul despre personajul lui Dorian Boguţă despre ea, probabil ar fi urmărit firul ei, dacă spune sau nu, dacă capătă curajul să trăiască liber, să nu mai mintă şi să nu se mai mintă, dar segmentul meu a fost cel care a fost şi, în cadrul acelui segment, m-am adaptat situaţiei. Nu putea să fie feminină pentru soţul ei pentru că nu pe el îl iubea. Tema ridicată de tine e foarte interesantă pentru că, extrapolând cumva povestea personajului meu, nu cred că ar fi provocat o astfel de respingere faţă de bărbaţi în general ci, pur şi simplu, pentru ea s-a stins şi a dispărut omul cu care ea a dorit să-şi facă şi copiii şi viaţa şi casa şi tot…. nevăzându-l pe bărbatul care e în faţa ei, soţul, ca şi forţă, putere, masculinitate. Şi te întrebi, “de ce nu-l iubeşte?”. Uite că nu-l iubeşte pe el. Simplu. Asta până ce realizează: ‘Stai puţin, aia a fost o minciună, acesta e adevărul’, soţul meu, copiii mei, casa mea, mai ales judecând după ultima scenă în care ea mai insistă un pic, ‘Hai să încercăm să reparăm… dacă se mai poate’.
Andrei Cohn, dar şi Adrian Sitaru, Andi Vasluianu sau Alexandru Papadopol. Profesional, pari a fi caracterizată, să spunem aşa, de… statornicie. Ai jucat mult în compania aceloraşi oameni, fie ei actori, cineaşti sau scenarişti. E acesta un factor în acceptarea rolurilor?
Ioana Flora și Dorian Boguta
Normal, pentru fiecare din noi contează să vedem în ce context suntem puşi, cu cine jucăm şi aşa mai departe, dar eu nu ţin neapărat la asta şi o să îţi dau ca exemplu un proiect făcut de curând, The Revolution Project, scris de Saviana Stănescu în urma unui workshop cu patru actori. Erau doi actori mai tineri, o actriţă care era mai în vârstă decât mine şi eu care eram între ei ca şi vârstă, şi de la toţi colegii poţi să înveţi ceva. Dacă sunt talentaţi, bineînţeles. Într-adevăr, mă simt cumva foarte în linişte şi pace, ca şi când te duci într-un loc cunoscut, atunci când lucrez cu oamenii de care ai vorbit deja. Sigur că preferi să lucrezi cu ei pentru că îi ştii, v-aţi înţeles bine, v-au ieşit bine nişte lucruri, există deja o relaţie stabilită profesional şi de amiciţie. Ţi-e călduţ, ţi-e confortabil, te simţi în siguranţă.
Dar cu Cristi Puiu n-ai mai ajuns să lucrezi din 2001, de la Marfa şi banii. Nu te mai numeri printre fanii lui?
Ba da, pentru că eu de la Cristi am învăţat cele mai importante lucruri despre meseria asta, am învăţat un fel de ABC în ceea ce priveşte actoria de film şi n-am cum să nu fiu recunoscătoare. De când am citit primele replici, primele pagini cu care am dat proba, am simţit că e exact ceva pe gustul meu. Pentru că îmi doresc să arate totul ca în viaţă şi, mai mult de atât, îmi doresc ca un film să semene foarte mult cu un documentar, să fie oameni ca şi cum ar fi luaţi de pe stradă, să ajungă la performanţa aia prin care eu să nu mai fiu Ioana Flora care joacă un personaj ci să te duci atât de aproape ca regizor încât eu să par un om întâlnit pe stradă… din punctul ăsta de vedere revin la primul lucru pe care îl discutam, că eşti un om din mulţime, că trebuie să fii un om din mulţime. Să observi lucrurile care sunt în jurul tău, să le vezi, să le transpui apoi în ceea ce vrei să faci ca personaj.
Din această perspectivă, care a fost personajul tău favorit?
Premiera filmului Acasă la tata
Alexandru Papadopol, Ioana Flora și Andi Vasluianu
Nu am personaje favorite, nu pot să am personaje favorite. Fiecare dintre ele a venit ca o bucurie şi provocare totodată. Uite, cum a fost la Neverland acea poveste a mea personală despre ireversibil la nivel emoţional, sau, un alt exemplu, cum în Acasă la tata mi se pare că Paula are o zonă din mine părând un om înfrânt în faţa lumii dar de fapt nu este aşa. La Paula este un gând al meu despre înfrângere ce mi se pare foarte interesant şi nu este vorba că eu m-aş considera pe mine înfrântă sau nu. E vorba de reperele pe care ni le luăm în a-i judeca pe alţii, ce par adeseori foarte facile şi superficiale. Oamenii zic despre Paula… ‘Săraca, ce-a fost şi ce-a ajuns’ dar de fapt ea este singura care s-a salvat cu adevărat pentru că a rămas curată şi Andrei Cohn avea foarte mare dreptate când zicea că trebuie să fie ca o coală de hartie pe care nu e scris încă nimic, adică în ea nu există frustrare reală, mai multă există în celelalte trei personaje [Robert/Alexandru Papadopol, Petrică/Andi Vasluianu, Mia/Mirela Oprişor – n.r.]. Ea e o pagină nescrisă încă şi practic, după ce se termină filmul, ea poate să îşi înceapă o viaţă nouă. În cazul personajului Beatrice din Mult zgomot pentru nimic pe care îl joc la Teatrul de Comedie în regia lui Andrei Şerban am negociat mult în mine ce înseamnă că-i o femeie rea şi a dracului, dar de fapt nu e rea ci înrăită, ceea ce-i o mare diferenţă. E înrăită pentru că nu suportă nedreptatea şi nu poate să facă rabat şi să negocieze cu nişte lucruri care nu i se par drepte.
Mult zgomot pentru nimic
Când am înţeles că atitudinea ei fioroasă porneşte de la o rană, atunci am înţeles personajul. Astea sunt ideile care mă fascinează în căutarea fiecărui personaj, pentru că fiecare vorbeşte despre ceva, unul despre iubire, altul despre răzbunare, un altul despre puterea de a răbda… şi atunci pleci dintr-o chestie generală spre esenţă, după care te apuci să croşetezi pe exterior şi în interior şi hotărăşti ce vrei să spui cu el. De asta nu pot să spun că am un personaj preferat şi ţi-am dat doar câteva exemple.
Dar mama lui Marius din scurtmetrajul lui Bogdan Mureşanu?
Personajul meu din Cadoul de Crăciun este oglinda fricii. Ştii, multă lume mă întreabă ‘Dacă n-ai trăit atunci… aici, cam cum ţi-ai construit personajul?’. M-am uitat puţin în copilărie pentru că eu veneam în România de două ori pe an, dar nu despre lucrurile exterioare este vorba, să mă duc acasă şi să sting lumina timp de 3 zile ca să văd cum e să nu ai curent sau apă, e vorba despre esenţă, o oglindă a fricii, şi atunci tu reprezinţi cumva o idee deşi nu joci o idee ci un om concret, cu reacţiile lui aferente. Ea este însă o oglindă a terorii, a tot ce înseamnă privare de libertate, de asta mi se pare esenţial acest film, tocmai pentru că nu descrie ci arată o esenţă.
După 30 de ani, avem noi mai puţine frici ca în ’89?
Nicidecum dar, măcar… avem posibilitatea de a alege. Mie, cea mai mare lipsă de libertate mi se pare să nu poţi să alegi. Acum rămâi, pleci, ai posibilitatea de a alege. Asta este singura diferenţă dintre oamenii care trăiesc în România… acum şi atunci. Mai departe da, fricile există inevitabil. E aceeaşi cantitate de frică, într-o formă sau alta, eu aşa o simt. Ştii cum e? Frica de fapt este opusul dorinţei şi atunci, dacă nu te laşi să-ţi îndeplineşti acele dorinţe, frica va deveni mai mare. Înţelept ar fi să înţelegem asta şi să mai eliminăm din frică.
Interviu realizat de Ioan Big, publisher Zile și Nopți
