Actriţa ANA-MARIA IVAN: “Am învățat cât de important este să am răbdare cu mine”
Pentru publicul Teatrului Stela Popescu, anul începe realmente promiţător, cu premiera în ianuarie, pe scena de la Metropolis, a spectacolului intitulat Moarte la Teatrul de Revistă, scris şi regizat de Gabriel Sandu, artist multidisciplinar a cărui originalitate s-a făcut deja remarcată în Capitală prin montări precum Adrenalină (Teatrul Excelsior), Trauma Kink (TDR) sau Duşmănie V2.0 (Teatrelli).
Grefând pe structura dramatică elemente de muzică, coregrafie și proiecții video, Moarte la Teatrul de Revistă prezintă lupta pentru supravieţuire a unui mic teatru de varieteu aflat sub spectrul iminent al închiderii, ca pretext de explorare – prin intermediul regizorului adus din afară ca salvator – a trecutului actorilor, dansatorilor și muzicienilor.
Rolul solistei trupei teatrului de revistă este interpretat de remarcabila actriţă şi cantautoare ANA-MARIA IVAN, îndrăgită şi apreciată de iubitorii de teatru, musical şi folk deopotrivă, indiferent că am avea în vedere spectacole de la Teatrul Stela Popescu, din a cărui echipă face parte, ca Anatomia unui clişeu, Hedwig and the Angry Inch sau Escu, producţii ale Operei Comice pentru Copii, precum Matilda ori Heidi, recitalurile din cadrul Baricada Folk de la Brezoi sau one-woman show-ul ei muzical Dragă Ana, lansat în festivalul Undercloud de anul trecut.
Drept urmare, era firesc să încercăm a afla de la Ana-Maria câteva amănunte despre acest incitant nou spectacol.


Ana-Maria, titlul premierei de la Teatrul Stela Popescu sugerează o poveste destinată entertainment-ului, dar faptul că e pusă în scenă de Gabriel Sandu pare un indiciu că lucrurile nu stau chiar aşa de simplu. La ce ne putem aştepta?
Din perspectiva unui „insider”, spectacolul Moarte la Teatrul de Revistă este mult mai complex decât ar putea sugera titlul său sau asocierile inițiale cu „teatru, muzică, dans, sânge și sclipici”.
În ciuda aparenței de entertainment pur, spectacolul transcende granițele superficialității, explorând teme și registre profunde. Faptul că este conceput de Gabriel Sandu confirmă această complexitate: textul, regia și structura spectacolului invită la reflecție, atât pentru actori, cât și pentru public. „La revistă avem de toate/ Este mare varietate/ De ne vezi showul o dată/ Nu ne mai uiți niciodată.”
Așadar, este un spectacol total, viu, care te solicită, te provoacă și în interiorul căruia poți descoperi în tine, ca actor, calitățile unui adevărat entertainer de revistă, care cântă, dansează cu precizie și strălucește, indiferent de volumul de muncă și de registrele diferite ale fiecărui moment.
În ceea ce privește întreg procesul de desfășurare a repetițiilor, pot să spun că Moarte la teatrul de revistă este un spectacol de echipă, un moment important pentru teatrul nostru.
În urma acestor repetiții, simt că m-am apropiat mai mult de colegii mei din teatru, orele petrecute la repetiții ne-au sudat și mai mult și, de asemenea, am descoperit colegi noi, încă studenți la actorie, foarte talentați, riguroși și generoși pe scenă.


Ce este, de fapt, teatrul de revistă? De exemplu, ce i-ai spune unui tânăr din oraşul tău natal, Râmnicu Vâlcea, să zicem, care n-a fost expus niciodată acestui gen teatral aflat în declin?
I-aș spune că este, în primul rând, o formă de divertisment, al cărui scop principal cred că e să destindă lumea și să unească oamenii prin umorul unui text foarte bine scris sau prin diferite performanțe, ori muzicale, ori coregrafice.
I-aș mai spune că, spre deosebire de un spectacol de teatru dramatic, ca înlănțuire, cel de revistă este alcătuit din mai multe momente care nu au neapărat o legătură între ele și, drept urmare, să nu se aștepte la o poveste care să aibă început, desfășurare a acțiunii și final.
Pur și simplu, sunt momente artistice diverse, care pun în valoare diferitele departamente ale teatrului de revistă, care are balet, cântăreți și, bineînţeles, actori. În principiu, este vorba de divertisment… foarte exploziv.


Care au fost cele mai incitante provocări pe care le-a presupus performativ crearea unui asemenea spectacol?
Stilistic, spectacolul își asumă statutul de hibrid inedit între teatrul dramatic și cel de revistă. Bucuria și, în același timp, marea provocare a acestui spectacol a fost faptul că el a fost conceput de la zero.
În mintea lui Gabi, se conturau de la zi la zi momentele, noi primeam un monolog nou, o nouă scenă, un nou cântec și, în funcție de asta, realizam care sunt relațiile între personaje. Ușor, ușor s-a conturat întreg traseul.
Un inside story amuzant a fost concluzia de pe buzele tuturor după finalul primului șnur: „Băi, dar chiar e greu la revistă!!”.
Diferența este că, la revistă, există și corp de balet și soliști, iar pentru acest spectacol Gabriel Sandu și-a ales o echipă de 10 actori care pot face toate aceste lucruri la cel mai înalt nivel.


Până la Gabriel Sandu, pe parcursul anilor, ai colaborat cu regizori diferiţi ca personalitate şi mod de lucru, de Alexander Hausvater sau Chris Simion până la Răzvan Mazilu şi Victor Ioan Frunză. Cum vezi tu, ca actriță, relația ideală cu un regizor?
Personal, prefer un regizor care are deja de acasă gândite momentele și știe ce vrea să facă… nu neapărat cum să facă, adică n-aș vrea să-mi indice forma total, 100%, dar traseele să îi fie cunoscute și împreună cu noi, la fața locului, să descopere eventual interiorul personajelor.
Cred că ceea ce vrea să spună un regizor cu spectacolul este treaba lui, iar noi, cu toată bucuria și deschiderea, suntem acolo să îl ajutăm să pagineze cât mai bine ce dorește el să exprime în acea perioadă a vieții lui.
Prin urmare, o relație ideală cu un regizor ar fi aia în care el știe ce să-mi ceară și, eventual, să fie deschis în momentul în care eu vin cu propuneri sau, dacă nu înțeleg, să putem avea discuții într-un climat nu neapărat relaxat – în sensul că fiecare poate să facă ce vrea -, dar nici unul tensionat, care să afecteze creativitatea.


În spectacol interpretezi rolul solistei trupei. Cum e personajul Miruna? Care îi sunt fricile şi pasiunile, obiectivele sau aspiraţiile?
Miruna, după 15 ani petrecuți în teatru, nu mai are răbdare… Simte că potențialul ei nu a fost exploatat la maximum, simte că nu își mai găsește locul în spectacolele pe care le joacă… Este într-un moment dificil în viață: își caută jumătatea, își caută locul într-o lume în care nu se mai regăsește.
Se agață de venirea lui Toma [regizorul interpretat de Vlad Crudu – n.r.], îl investește cu iubire și încredere, dar, când se simte trădată… tot ce își dorește este să își poată auzi în liniște gândurile… iar pentru asta e dispusă să facă orice… absolut orice.


Jucând tot o actriţă, spune-mi cât din Ana-Maria vedem în Miruna şi cum s-a nuanţat personajul tău în procesul creativ?
Personajul meu este, într-adevăr, o actriță, dar, spre deosebire de Miruna, eu am învățat încă o dată în acest proiect cât de important e să am răbdare cu mine și cu întreg procesul, care a fost mult mai diferit față de un spectacol clasic, care debutează cu primele săptămâni de lecturi.
La noi, primele săptămâni au fost un mini-cantonament de mișcare cu Andrea Gavriliu, alături de care ne-am conectat ca grup și am pus o bază solidă pentru ceea ce s-a concretizat într-un tur de forță de peste 2 ore și 30 de minute.
Am încercat cât am putut să luminez întunericul din gândurile Mirunei și să păstrez o limită clară între ce e în gândurile ei și ce e în gândurile mele. Pentru că personajele s-au conturat pornind de la interiorul nostru, a existat un echilibru fragil între cât sunt eu în poveste și cât e Miruna, actrița de la revistă.
Primele săptămâni am stat umăr la umăr, dar după aceea Miruna și-a găsit drumul ei, iar eu m-am bucurat lucid de proces și de întâlnirea cu Gabriel Sandu.


Mă intrigă un pic ce ai spus, că “am învățat încă o dată în acest proiect cât de important e să am răbdare cu mine”. Cum să interpretez, că ești o fire nerăbdătoare sau că unele învățăminte au caracter ciclic?
Pentru că este un spectacol de teatru care implică coregrafii și multe cântece, răbdarea a fost – în ce mă privește – să nu pretind că pot face totul dintr-o dată, pentru că nu este posibil, și să înțeleg că fiecare dintre aceste elemente, inclusiv avanpremierele prezentate publicului în decembrie, constituie părţi dintr-un proces în plină desfășurare.
Spre exemplu, atunci când, în prima zi, Andrea [Gavriliu] ne prezintă coregrafia, eu trebuie să înțeleg că am nevoie de răbdare cu mine însămi, fiindcă poate nu prind din prima frazele de mișcare și atunci trebuie să fac tot ceea ce ține de mine, inclusiv să studiez acasă, pentru a-mi pune la punct mijloacele pe care, poate, nu le-am mai folosit până acum în alte spectacole, din simplul motiv că nu era nevoie.
În principiu, la asta mă refeream când spuneam că trebuie să am răbdare, întrucât, pentru toate spectacolele de musical la care am participat, care au implicat și cântat și dansat în același timp, la mine a durat puțin mai mult ca totul să se așeze și să se întregească.


Pe urmă, în mod special la acest spectacol, răbdarea a fost justificată și de faptul că nu am primit textul din prima, deci, practic, noi am început cu coregrafia de final… atât știam, coregrafia de final, ăsta era BPM-ul și de aici am început să construim.
Mai ştiam că trei dintre noi suntem actori din acel teatru de revistă, ce are o doamnă directoare, dar, în rest, relațiile nu erau construite, textul nu exista, iar atunci când, după vreo lună și ceva, Gabriel [Sandu] ne-a arătat cu panoul cu toate momentele din spectacol și eu, personal, am văzut acolo 30 și ceva de numere, în loc să mă agit zicându-mi ‘Doamne, dar eu am de dus un spectacol de trei ore, cum o să fac?’, am ales să am răbdare și să am încredere… și bine am făcut!
Gabriel chiar a venit cu temele făcute, în sensul că a știut exact când să introducă un cântec, astfel încât ceilalți colegi să aibă timp să se schimbe, iar eu să am timp să mă odihnesc, pentru că după aia urma să am un monolog mai lung, deci a gândit foarte bine momentele și am făcut foarte bine că ne-am lăsat pe mâna lui.


Răbdarea este o trăsătură la care te referi recurent, fiindcă prima oară te-am auzit vorbind de ea când aveai 25 de ani. Într-un interviu, îi îndemnai pe colegii la fel de tineri la “răbdare, calm și recunoștință”…
Da, pentru că asociez sentimentul ăsta de răbdare cu ceea ce înseamnă condiția noastră de actori, de exemplu cu faptul că, de fiecare dată când ne prezentăm la un nou casting, suntem supuși unei întâlniri cu niște oameni care nu știu nimic despre noi.
Uite, chiar zilele trecute am fost la un casting și răbdarea pentru mine înseamnă, în acest caz, să nu mă mai uit din cinci în cinci minute pe e-mail, căci mai mult ca sigur răspunsul îl voi primi abia într-o săptămână și, până atunci, ar trebui să îmi regăsesc liniștea, fiindcă eu nu pot influența cu absolut nimic decizia dând refresh la mail din două în două secunde.
În principiu, cred că trebuie să accepți faptul că ai dat proba, să mergi calm mai departe și să nu te mai gândești la asta. Dacă ai luat, bine, o să vezi după aia ce se întâmplă, iar dacă n-ai luat, să ai încredere că urmează altele… la asta mă refeream la 25 de ani și, în continuare, asta mi se pare a fi o calitate necesară pentru noi, actorii.


Care sunt diferențele în modul de abordare a profesiei între Ana-Maria din zilele noastre și Ana-Maria de acum 10 ani, proaspătă absolventă a UNATC?
Din fericire, bucuria și curiozitatea cu care întâmpin fiecare proiect există în aceeași măsură.
Nu s-a schimbat absolut nimic din punctul ăsta de vedere, dar cred că acum sunt puțin mai organizată, mai ales că, de la proiect la proiect, am mai acumulat câte ceva și atunci îmi doresc ca fiecare proiect nou să fie o cărămidă în plus și să nu se reia totul de la zero, pentru că, pur şi simplu, nu mai are cum să plece de la zero.
Spre exemplu, anul trecut, am avut șansa să joc în spectacolul Matilda, de la Opera Comică [musical-ul după Roald Dahl a avut premiera la OCC în primăvara lui 2024 – n.r.], un spectacol de trei ore în care personajului meu i se deslușea povestea la final, adică abia după pauză începea concret să se descopere, şi atunci am învățat cum să-mi gestionez energia într-un spectacol de o asemenea durată.
Prin urmare, acum, pentru Moarte la Teatrul de Revistă, aveam deja acest exercițiu și a fost o mare șansă să știu ce înseamnă să-ți menții concentrarea și energia atâta timp.
Sigur că, privind în urmă, Ana mai tânără nu știa trucurile astea, dar, în rest, ca disponibilitate, ca deschidere față de fiecare regizor sau față de colegii pe care îi întâlnesc, suntem amândouă tot acolo.
Acum, făcând această recapitulare, îmi dau seama că, din fericire, cei 10 ani de activitate în domeniu nu mi-au luat din bucurie, pentru că, de fapt, dacă e un schimb continuu și primesc ceva de la teatru, pentru ca eu să pot să dau mai departe, atunci suntem pe plus.
Altfel, dacă ar continua să-mi ia, n-aş mai avea, la un moment dat, de unde să dăruiesc, iar mie asta mi se pare important, mai ales că eu îmi investesc personajele cu aceeași seriozitate și atunci când joc pentru copii dimineața Heidi, la sala Underground [a Operei Comice pentru Copii – n.r.], și când joc seara Moarte la Teatrul de Revistă pentru adulţi.
Cred că mesajele pe care le transmit personajele mele sunt la fel de importante pentru ambele tipuri de public.


Ai conștientizat că musicalul reprezintă o parte importantă din viața ta datorită rolului Éponine din Les Misérables, pe care l-ai interpretat în 2016, în cadrul masteratului. Cum s-a produs acest declic, fiindcă nu prea se practica la noi pe atunci acest gen performativ?
Chiar mă consider norocoasă din acest punct de vedere, în sensul că fenomenul a început ușor-ușor să crească în timp ce eu mă dezvoltam ca actriță.
După ce am terminat licența, a fost un boom de musicaluri și am avut șanse să particip la audiții, pentru că am avut de mică acest dar, m-am născut cu un timbru mai aparte, iar părinții remarcaseră că am ureche muzicală și m-au dat în copilărie la Școala Populară de Artă, la cursuri de canto.
Cântecul a rămas cu mine de-atunci, de mică, şi cred că reprezintă modul în care se poate vedea cine sunt eu cu adevărat. Îmi aduc aminte că, adesea, la întrebarea de ce am dat la Actorie, spuneam: “Ca să pot să exprima mai bine ceea ce cânt.”.
Bine, sigur, poate să fie și ăsta un motiv pentru care am dat la Actorie, numai că abia ajunsă la acest spectacol, la Mizerabilii, mi-am dat seama cu adevărat că publicul mă vedea şi, dincolo de asta, am simţit o anume lejeritate în modul în care puteam să-mi gândesc traseul, adică mi s-a părut mult mai natural să dozez cum, ce şi când am de făcut pe scenă.
Cu alte cuvinte, povestea cu musicalul a apărut în timpul facultăţii, în momentul în care am descoperit că pot să îmbin cântatul cu actoria și există și alţi actori care fac asta… mi s-a părut super!
Mai ales că nu-mi amintesc neapărat de vreun musical văzut în copilărie, adică probabil că a fost Sunetul Muzicii, dar nu știam atunci că face parte din categoria asta. De asta spun că cel mai și cel mai pregnant procesul a început de la Mizerabilii încolo.


Să vorbim atunci de Sunetul Muzicii, în regia lui Răzvan Mazilu, fiindcă spectacolul a reprezentat debutul tău profesional în zona musicalului. Cum rămâne în memoria ta această primă experienţă?
Sunetul Muzicii rămâne spectacolul meu de suflet, dar, sincer, nu-mi dau seama dacă sau în ce măsură la asta contribuie și faptul că e primul musical la care eu am lucrat ca actriță în afara facultății și, în felul acesta, am avut posibilitatea să aflu ce implică un musical.
Pentru că, până atunci, nu știam, de exemplu, ce e aia cabină muzicală, că actorii se întâlnesc şi descifrează partitura cu un co-repetitor. Dincolo de asta, pentru un tânăr actor, Opera Comică în sine este impresionantă, fiindcă are foarte multe săli şi compartimente, inclusiv pentru coregrafii, pentru balet sau pentru pian, deci totul a fost uimitor pentru mine, iar sentimentul ăsta s-a adăugat la acea bucurie de a descoperi cum se construiește un musical.
Nu mai vorbesc de faptul că Răzvan [Mazilu] știa foarte bine musicalul, știa ce vrea de la noi şi a avut răbdare, cel puțin în ceea ce mă privește, eu fiind încă tânără și nouă în domeniu, iar Ana Bianca Popescu, fermecătoare în rolul Mariei, era sclipitoare la repetiții și a devenit – și este în continuare – una dintre actrițele mele preferate, de la care furam meserie.
Bineînțeles, peste toate aceste lucruri, atunci foarte noi pentru mine, stă povestea din musical, care este minunată, dar și faptul că este cel mai longeviv spectacol al meu, fiindcă se joacă în continuare din 2018.


Ca să închidem temporal un cerc, cea mai recentă producţie pe care ai lucrat-o cu Răzvan Mazilu este musicalul Hedwig and the Angry Inch. Care au fost provocările, de această dată, în construcţia personajului tău?
Musicalul, concret, are două personaje principale, Hedwig și Yitzhak, doar că cel din urmă stă discret undeva și asistă pe muțește. În text scrie că este un tehnician taciturn și atunci dificultatea, dacă aș putea-o numi astfel, a fost în a-i construi și lui povestea în fața publicului… fără text şi fără prea multe reacții.
Pentru că tu, ca interpret al lui Yitzhak, de fapt asiști, ca orice spectator, la one-man show-ul lui Hedwig. Bineînțeles, ajuți, îl susţii, dar nu poți avea tot felul de reacții, nu poți să joci acolo drama, căci nu e despre tine şi atunci tot procesul a fost în a face să se înțeleagă cine sunt şi de ce este necesară prezența mea în viața lui Hedwig pe scenă, în acest spectacol, cu un singur song și cu cele câteva intervenții și asta… fără să spun prea multe despre mine.
Ca actriță, de obicei, stau și mă gândesc foarte mult la cum fac traseul, dar aici trebuia doar să mă încred că ceea ce simt eu pe interior va ajunge și la spectatori.
Și chiar s-a întâmplat asta, adică au venit la mine oameni care, după spectacol, mi-au povestit despre niște reacții pe care eu le avusesem în gând pe scenă, iar ei le-au perceput fără ca eu să fac vizibile multe lucruri.
Cu toate că la musicaluri, în general, e pe mijloace, pe cântat şi pe dansat, la Hedwig, în cazul meu, este pe… stat și încasat.


Pentru a intra în pielea unui personaj, ai niște trucuri la care apelezi?
Nu! Singurele tool-uri ar fi cele legate strict de ținuta personajului, care să mă ajute să-l construiesc cumva mai bine.
De exemplu, invariabil întreb de la început scenograful dacă port toc sau nu, pentru că, deşi poate părea un element minor, mie, ca actriță, îmi lămurește niște lucruri și în funcție de asta vin la repetiții cu toc sau fără.
La fel, după ce mai aflu câte ceva despre personaj, poate că-mi aduc eu câte un element de recuzită, deci sunt niște elemente mici, basic, dar, în rest, sunt la dispoziția regizorului și a spectacolului.


În ultimii ani, ai abordat o varietate foarte mare de partituri, indiferent că ne-am gândi la Escu sau la Equus. Prin ce combinație de roluri se definește Ana-Maria Ivan ca actriță în 2025?
Cred că, în cadrul teatrului [Stela Popescu], ca angajată, toate au fost importante, dar ca întindere și ca mobilizare a mijloacelor aş menţiona Anatomia unui clișeu, care sper să se reia cât de curând și să îl jucăm din nou, pentru că este un spectacol în două personaje și necesită o pregătire interioară şi conexiune foarte importantă cu partenerul.
Sigur, Hedwig and the Angry Inch a fost și este un spectacol important din foarte multe puncte de vedere, dar mă satisface și pe mine ca actriță, fiindcă avem band live pe scenă, alături de care poţi învăța să cânți împreună cu colegii tăi, plus că am călătorit foarte mult cu Hedwig și am jucat, în sfârșit, în FNT, ceea ce m-a împlinit, deoarece îmi doream asta de foarte mult timp.
În afara teatrului, ar fi Miss Honey din Matilda, de la Opera Comică pentru Copii, care e o bucurie și o împlinire, pentru că are aceleași soi de parfum ca Éponine, adică, atunci când o intrepretez, pare așa de ușor totul, în sensul că nu mai trebuie să gândesc foarte mult și să am îndoieli că ceea ce cânt va ajunge la public, fiindcă asta se petrece cumva, într-un fel.
Aş mai aminti aici și one-woman show-ul meu Dragă Ana, care, anul trecut, a fost un “motor” personal foarte important.
Simțeam că în mine crește prea repede o actriță și nu știam cum să o liniștesc, aşa că am făcut acest spectacol-concert în care mi-am spus povestea. Playlist-ul s-a cernut absolut singur, cronologic, adică pornind de la primele mele audiții de după facultate, care au început cu My Fair Lady, făcut de Răzvan Ioan Dincă la sala Epika [premiera a avut loc în Băneasa, în martie 2019 – n.r.], până la ultimul casting pe care l-am avut, la care s-a adăugat ulterior şi Matilda. Efectiv, pentru a fi interpretate, ele sunt aşezate cronologic și spun că playlist-ul s-a așternut singur, fiindcă momentele melancolice alternează în mod natural cu cele comice şi s-a dovedit până la urmă că n-am avut un job foarte complicat.
Odată ce mi-a venit ideea, le-am pus pe toate pe foaie și am constatat ca ele funcționau foarte bine în ordinea aia, deci nu a trebuit să mai inventez eu ceva… acela era materialul.


În prezentarea lui Dragă Ana din cadrul festivalului Undercloud, ai scris că “aș vrea să dau timpul înapoi, să știu ce să fac cu mâinile, să-mi iau sticla cu apă mereu, să pot să controlez înroșitul pieptului și tremuratul picioarelor”. De ce ai vrea să dai timpul înapoi?
Eu, Ana-Maria Ivan, cred că totul se întâmplă cu un sens și că dacă nu am luat o audiție este pentru că altundeva era locul meu, iar dacă, totuși, aș putea să dau timpul înapoi, nu știu dacă aș reacționa diferit.
Pentru că şi la castingul de ieri, cel de care îţi vorbeam, în continuare mi s-a înroșit pieptul, mi-au tremurat picioarele şi, cu toate că mi-am luat sticla cu apă, n-a contat, deci cred că asta e ceva ce mă va urmări mereu. Cum aș putea să-mi controlez emoțiile încât să arăt 100% ceea ce pot, să mă mobilizez exemplar?
Mi se pare că, de foarte multe ori, adrenalina asta sau ce se pompează în corpul meu atunci când trebuie să intru într-o audiție, este ceva ce, din păcate, nu-mi face un mare serviciu, ca să pot spune: ‘Ah, am emoțiile alea bune!’, nu!, este vorba de ceva ce nu pot controla, ca o mică sălbăticiune.
Iar atunci când am pornit Dragă Ana, m-am gândit la asta, că aș vrea să dau timpul înapoi ca să pot să mă pregătesc mai bine, să fac ce ține de mine 100%, ca atunci când intru într-o audiție să nu mai am ce să-mi reproșez… scopul meu a fost, poate, și un pic terapeutic.
Apropo de asta, anul trecut, eram în două coruri și aveam program luni, marți, miercuri, joi şi vineri, în fiecare seară de la 7 la 9, și, pentru că am trăit o perioadă mai dificilă în plan personal, mi-am dat seama atunci că muzica este, într-adevăr, vindecătoare. Adică numai cântând și fiind în preajma colegilor mei, mă vindecam fără să-mi dau seama.


Referitor la Dragă Ana, mai scriai că “aș vindeca toate nedreptățile care mi s-au făcut de-a lungul vremii, mi-aș face dreptate…”. Ce înseamnă că ți-ai dori să-ți faci dreptate?
În scris, gândurile mele pot părea foarte revoluționare, dar ele sunt cumva și în spirit comic, în sensul auto-ironic… şi cred că mi-am făcut deja dreptate pur și simplu prin faptul că mi-am dovedit mie însămi că, dacă muncești pentru ceea ce îți dorești, poți să reuşeşti și singur.
Anul trecut mi-a arătat asta cu vârf și îndesat, pentru că am pornit spectacolul Dragă Ana la Uzina [cafeneaua din Piaţa Amzei, din Bucureşti – n.r.], unde, prima dată, abia am adunat 30 de oameni, iar ultimul spectacol l-am avut acasă, la Vâlcea, unde eu, modestă, am zis inițial să facem în Sala Studio [a Teatrului Anton Pann din Râmnicu Vâlcea – n.r.], căci nu pot juca în faţa a mai mult de 70 de persoane, şi, până la urmă, s-a umplut Sala Mare a teatrului, de 200 de locuri.
Şi era același concert, numai că eu, ca actriță, a trebuit să accesez alte mijloace și să mă împământez mai bine, să-mi dau seama că… ‘Hei, se întâmplă, sunt 200 de oameni care ascultă povestea vieții mele!’.
Pe scenă nu e niciun personaj, sunt doar eu, cea care, în 90% din cazuri, o dau un bară la audiții, iar ăsta e spectacolul meu… deci cred că așa mi-am făcut eu dreptate.


Cel puţin aparent, există în tine un soi de dualitate, fiindcă muzica pe care o interpretezi în spectacolul Dragă Ana e diferită de cea destinată publicului din festivalurile de folk…
Păi, asta se întâmplă tocmai pentru că muzica e viața mea, știi?
Mama a făcut liceul de muzică, tata a studiat la chitară şi amândoi au fost în corul Filarmonicii din Râmnicu Vâlcea, iar muzica folk a intrat în viața mea de când tata mi-a dăruit chitara şi este în continuare prezentă, doar că, uneori, nu știu să echilibrez asta, oferind un procent oarecare, să zicem de 5% sau de numai 1%, poate, care se dovedeşte suficient pentru a înclina balanţa mai mult înspre o parte… iar anul ce tocmai s-a terminat a fost anul teatrului. 2023, în schimb, a fost plin de muzică, fiindcă eram în două coruri, eram în trupa Spam [formaţia de pop-rock înfiinţată în 2014 – n.r.], am avut și concerte solo, plus că am fost și la festivaluri… deci sunt sunt ani și ani.
Dincolo de scenă, ce muzică asculţi?
Îmi place Joan Baez, de exemplu, pe care am auzit-o pe un CD cumpărat de părinții mei dintr-un concediu în Singapore, Let’s Folk [probabil compilaţia Sony de 40 de hit-uri de Folk remasterizate, apărută în 2004 la Hong Kong – n.r.], iar eu am rămas din toate melodiile alea “grele” cu Diamonds and Rust, pe care o ascult în continuare cu plăcere și mare bucurie, dar, altfel, îmi place şi Joni Mitchell, acum şi Norah Jones, iar pe zona de musical o admir foarte tare pe Lea Salonga [celebra cântăreaţă filipineză de pe Broadway, dublu nominalizată la Grammy şi premiată cu Tony şi Laurence Olivier Award – n.r.], pe care am descoperit-o în Éponine prima dată, când am căutat material de studiu pentru Mizerabilii și atunci, în vara anului 2015, cred, o ascultam toată ziua pe repeat.
Mai târziu, în timp ce începusem pregătirea serioasă pentru Dragă Ana, am descoperit întâmplător pe YouTube că și ea are un concert în care își prezintă traseul muzical, inclusiv cu audiții, iar asta m-a bucurat mult, dar nu în ideea că aveam un soi de material asemănător, ci pentru că, dacă a făcut asta Lea Salonga, înseamnă că demersul e cu sens și, cumva, ceva se conectează acolo.
De la ascultat şi interpretat, ajungem la compusul de muzică. În perioada pandemiei ai început să lucrezi la un musical propriu. În ce stadiu te afli cu acesta?
M-am apucat să-mi construisc vision board-ul pe 2025 și trebuie să trec acolo şi musicalul, pentru că este gata. E scris și textul, e compusă și muzica şi aștept în continuare să mă învrednicesc – cum am făcut pentru Dragă Ana – şi să mă apuc eu să il fac, să adun oameni în jurul meu.
Aș vrea tare mult să-i fac un libret, adică să-l pun pe note, să fie un musical aşa cum se face, dar cred că asta e ceva foarte ambițios şi, până una-alta, ar trebui să găsesc mai întâi un cadru în care să-l prezint ca proiect și să vedem cum se poate realiza în mod concret.
Acest musical este ceva în care cred în continuare și, atunci când voi găsi timpul și resursele interioare, vom vorbi despre el, dar fii sigur că nu-l las, pentru că îmbină toate planurile, în sensul că am folosit-o și pe Ana folkista – pentru că l-am compus la chitară -, dar și pe Ana actrița muzicală, care a gândit totul, în ansamblu, ca un musical.


Vorbind de planurile pentru 2025, ce se mai aude cu albumul de folk despre care ai tot spus că vrei să-l lansezi?
Da, într-adevăr, eu, Ana folkista, am un album pe care trebuia să-l scot deja de ceva vreme, dar, din păcate, nu s-a concretizat atunci când am scris cântecele, iar eu am crescut mare și nu știu dacă mai sunt acolo năzuințele.
Dacă Ana actrița și-a păstrat avântul, credința și dorința, în schimb, pe partea de muzică folk o luminiță s-a stins undeva, dar nu-mi dau seama exact de ce și în punctul ăsta mă aflu acum.
Adică am amânat atât de mult să fac acel album, încât am ajuns să mă întreb: ‘Mai are cineva oare nevoie de muzica mea? Dar ce vreau eu să spun? Dar ce e cu lălăielile alea? Tu chiar vrei să fii și folkistă, și actriță, și mai nu știu ce? Poate nu e cazul!’.
În principiu însă, dacă ar fi să nu am aceste gânduri parazitare, cred că ar fi un album în care eu îmi cânt liniștile și neliniștile de când am ajuns la București, fiindcă am un cântec în care spun că vreau cu liniște să-mi iau liniștea înapoi, iar eu, personal, încerc să-mi dau seama dacă Bucureștiul chiar este orașul în care voi trăi până la adânci bătrâneți sau dacă, pur și simplu, mi-a luat liniștea și eu trebuie să merg altundeva să mi-o găsesc.
Dacă ar fi să rezumăm albumul, ar fi vorba de diferite etape în viața unei tinere care a ajuns în București și ce simte ea pe străzile din… Grădina Icoanei.


Până vom ajunge să ascultăm aceste cântece, poţi să-mi spui ce simte Ana atunci când este împreună cu colegii la Teatrul Stela Popescu, deci nu când e pe străzile Bucurestiului?
Mă consider foarte norocoasă că am fost primită în teatru acum șase sau șapte ani.
Sunt, pot să spun, printre acei puțini actori privilegiați care sunt angajați de tineri într-un teatru și au șansa să aparțină de un colectiv, să nu aibă grija zilei de mâine, să aibă oportunitatea de a lucra cu diferiți regizori, să aibă deschiderea de a putea colabora și în afară cu alte teatre și cu alte instituții.
Dincolo de asta, ca echipă, ne-am sudat de la an la an, mai ales prin deplasările prin țară cu producţiile din ultima vreme. Anul ce tocmai s-a terminat, de exemplu, am călătorit cu Hedwig and the Angry Inch, dar şi cu Escu, un spectacol de care mă bucur mult chiar dacă am un personaj secundar, la care mă uit să văd ce se întâmplă pe scenă de fiecare dată când sunt în culise.
Escu e un spectacol în care, în sfârșit, cred că jucăm aproape toți colegii din teatru și este minunat să vedem cum funcționăm cu toții ca un organism.
Cât despre Moarte la Teatrul de Revistă, având antrenamentul cu Hedwig și cu Escu, am avut contextul potrivit în care să ne antrenăm și să ne arătăm mijloacele, pentru că ai mei colegi sunt cu adevarat foarte talentați și mă bucur foarte mult că, acum, toată lumea poate să vadă asta.
Interviu de IOAN BIG
Foto header: Andrei Gîndac
Un răspuns
Sunt mandra de fetita mea care a crescut mare,si care prin munca ,talent,vointa si ambitie si-a implinit visul de a fi actrita. Mostenind de ka mine pasiunea pt. muzica clasica si inclinatia spre musicall si adaugand pasiunea pt. muzica folk mostenita de la tatal ei,Draga Ana face sa vibreze publicul care o asculta si sa o aplaude cu pasiune.❤️👏🏽❤️