ANA BIANCA POPESCU, cu Anna Karenina la psihoterapeut
Pentru Ana Bianca Popescu, remarcabila actriţă a Teatrului Mic, această toamnă e una foarte bogată în evenimente profesionale întrucât seria densă de apariţii în spectacolele selecţionate în FNT, Revizorul, pus în scenă de Alexandru Dabija, şi EX, în regia lui Theodor-Cristian Popescu, s-a consumat în acelaşi timp cu repetiţiile la noua premieră de la Teatrul Mic, Anna Karenina, o adaptare a romanului scris de Lev Tolstoi, realizată de către Dumitru Acriş în cheie contemporană, în care Ana Bianca Popescu interpretează rolul principal.
În aceste condiţii, înainte de a aduce în discuţie, de exemplu, modul în care a creat o Bobcinskaia memorabilă în Revizorul sau relevanţa premiilor în această fază a carierei sale, ţinând cont că rolurile recente i-au adus multiple dovezi de recunoaştere, inclusiv o (nouă) nominalizare UNITER, dialogul cu ANA BIANCA POPESCU a pornit, firesc, de la cum a abordat iconicul personaj al lui Tolstoi şi la ce s-ar putea aştepta publicul de la spectacolul care are premiera în aceste zile.
Bianca, din câte ştim, publicul va vedea o formulă modernizată a poveștii lui Tolstoi, aşa că spune-mi cine este Anna Karenina din perspectiva actriţei care îi dă viaţă?
Vedem pe scenă o femeie de vârsta mea, care este într-o căutare permanentă de iubire, care a fost practic blocată într-o relație de opt ani de zile cu un om care îi oferea confortul căminului, dar nimic mai mult. Nu există nicio flacără acolo, doar căldura dată de obişnuinţă, iar ea se află în căutarea unei pasiuni, a unei iubiri care să o scoată din acest ‘normal’ cotidian.
Din punctul meu de vedere, întâlnirea cu Vronski îi stârneşte curiozitatea, pentru că, de fapt, ea este o femeie care vrea să afle, vrea să știe, vrea să descopere cum e să fii iubită altfel. Acesta a fost punctul de plecare, atât în discuțiile cu regizorul, cât și în felul în care am încercat eu să abordez personajul, deoarece mi-am dat seama că este foarte frumos să vrei să descoperi și să riști totul pentru această descoperire.
Anna Karenina luptă și cam pierde tot, dar o face ţinând capul sus, pentru că ea a obținut, de fapt, acea iubire care i-a alimentat curiozitatea, doar că asta a costat-o. A costat-o foarte mult… practic, ea și-a riscat viața.
Axa principală a spectacolului vostru este construită din trei ședințe ale personajului tău cu un psihoterapeut. De ce ar avea însă nevoie Anna Karenina de consiliere psihologică?
În ședințele de terapie și în economia spectacolului, noi vorbim despre mai multe etape ale personajului… şi da, într-adevăr, sunt trei la număr.
Prima întâlnire cu psihoterapeuta pe care a introdus-o în piesă regizorul – care a avut nevoie să concentreze anumite scene în aceste ședințe -, se întâmplă în momentul în care eu l-am cunoscut prima dată pe Vronski și în viața mea apare dezechilibrul, adică încep întrebările… ‘Ce simt eu?’ ‘Ce fac?’ ‘Ce îi spun soțului?’
Apoi, lucrurile avansează, Anna își dă seama că nu este vorba de o atracție efemeră și că acest sentiment nou rămâne și prinde rădăcini, și împreună cu terapeuta descoperă alte valențe… începând să înțeleagă că, totuși, riscă, ea îşi pune problema pentru ce riscă? Este suficient de mult ce primește de la el sau nu? Ce face cu copilul? Pentru că, de fapt, cel mai important este primul ei copil, cel pe care îl are cu soțul, evident.
În fine, ultima şedintă de terapie este cea în care și-a dat seama că trebuie să recurgă la ceva puternic, decisiv, pentru că, altfel, nu mai are unde să se întoarcă, că a pierdut totul și dacă s-ar întoarce… cum ar fi viața ei?
Adică ea a pariat totul, şi-a pierdut soțul, şi-a pierdut copilul, a pierdut iubirea, acea iubire pe care o credea definitorie și, împreună cu psihoterapeuta, își dă seama că nu mai are ce să facă, că lupta s-a consumat în felul acesta.
Nu pot să spun că a pierdut, nu pot să spun că a câștigat, fiindcă este o luptă din care ea se extrage într-un mod pe care bănuiesc că toată lumea îl știe deja.
Totuşi, romanul lui Tolstoi spune, în esenţă, o poveste de iubire, de fapt două, dacă ne gândim nu doar la tine şi Vronsky, ci şi la Kitty şi Levin. Mai poate fi relevantă pentru publicul din zilele noastre o dramă amoroasă scrisă demult?
Eu cred că este o poveste extrem de contemporană.
Da, aparent poate trimite la o telenovelă și am văzut atâtea filme în care se pune accent exclusiv pe această relație de iubire şi care se termină aşa cum știm, însă eu cred că e firesc să ne gândim şi dincolo de asta, la faptul că, atunci când Anna își dă seama că a cunoscut iubirea adevărată, începe să fie cuprinsă de îndoieli.
‘Ce fac?’ ‘E bine ce fac?’ ‘Am nevoie de ajutor!’… dar nimeni nu o poate ajuta, adică, în afară de ea însăşi, practic, nu are cu cine să vorbească.
Ea nu se poate încadra în nicio bulă a societății, nu are prieteni şi nici un soț deschis la minte, cu care să stea la masă și să zică: ‘Uite, eu acum trec printr-o chestie, haide să discutăm.’. Nu are asta şi atunci, inserând acest personaj, i se oferă posibilitatea unui dialog, care, în fapt, se transformă într-un monolog interior.
Prin terapeut, publicul vede tot universul Annei în amănunt, tot ce o mistuie, toate fricile şi nesiguranțele care o invadează, pentru că ea nu știe în ce s-a aruncat, și cred că este necesar să ai parte, ca spectator din ziua de azi, de o părere obiectivă, de care inclusiv noi ne-am agățat în spectacol… folosesc pluralul fiindcă, după cum veţi vedea, nu doar personajul meu, dar şi alte personaje din piesă trec pe la psihoterapeut.
Cum ajunge însă Anna cea asocială să-i câștige iubirea lui Vronski? În general, dă impresia unei persoane foarte prietenoase. Să înțeleg că, de fapt, își construiește în mod deliberat o mască?
Anna este precum un canar într-o colivie şi, de multe ori, pentru viața ei socială, poartă fel de fel de măşti.
În calitate de soție a unui om extrem de important politic, ea trebuia să fie figura caldă, cea care întâmpină oaspeții, care poartă discuții de complezență, dar care nu îi făceau plăcere sub nici o formă și nici nu se încadra vreo clipă într-una din acele grupuri sociale. Vronski este și el împotriva acestei fațade a societății și cred că de asta au rezonat în sinceritate, în faptul că erau pe aceeași undă, aveau aceleași păreri despre viață şi despre iubire.
Da, cred că și acesta a fost un punct important care a atras-o pe Anna la Vronski, că și-a putut lăsa masca jos. Dintr-o dată, s-a arătat vulnerabilă, doar o femeie în fața unui bărbat, fără lucrurile astea false de care ne lovim, din păcate, în viața de zi cu zi.
Această vulnerabilitate o face să fie o rană deschisă până în final, în care pierde absolut controlul și, din acest motiv, nici nu mai poate să revină. E o pendulare continuă între propria ei realitate și cealaltă realitate, iubirea din partea lui Vronski.
Acestea fiind datele personajului, cât de simplu sau de complicat a fost procesul prin care l-ai făcut să prindă viaţă pe scenă?
Am norocul că n-am avut până acum niciun personaj care mi-a fost la îndemână, iar la Anna Karenina chiar a fost ceva nou, în primul rând această colaborare cu Dumitru Acriș, despre care nu știam absolut nimic.
A venit peste noi cu un soi de realism psihologic cum noi n-am mai făcut din anul II de facultate, când lucram cu profesorii noștri la Cehov, și, în prima parte a repetițiilor, el punea ‘planul întâi’, adică să te arunci foarte puternic în situație, să nu te protejezi, să fie cu mult patos, cu mult sentiment, cu multă emoție… în general, să fie mult.
Am avut niște întrebări și ezitări la început, până când am înțeles că ăsta e, de fapt, un prim nivel, urmând ca, după aceea, lucrurile să se așeze, să le interiorizăm și să vedem ce descoperim din asta. Am desfăcut foarte bine textul împreună și mi s-a părut că m-a ajutat mult în creionarea acestei femei.
Cum spui, e foarte greu să te aperi în această situație, fiindcă, de multe ori, oamenii spun: ‘Păi, cum? Ți-ai lăsat familia, ți-ai lăsat copilul?’. Adică e repede etichetată și lumea fiind de părere că nu e normal ce a făcut. Să riști totul pentru ce? Pentru iubire? Ei bine, a trebuit să mă gândesc cum să lupt și să distrug această preconcepție, pentru că, la urma urmei, ea este o femeie vulnerabilă care vrea să primească înapoi iubire adevărată și pentru acest scop ea riscă foarte mult.
Mi se pare că ăsta este pariul, sper să vadă asta și spectatorii, să empatizeze cu fiecare personaj… adică, toți sunt victime. Și Karenin e victimă, pentru că nu a știut cum să îi ofere mai mult, el crezând că e suficient să aibă un copil cu o soție frumoasă, tânără, căreia să îi ofere tot ce are, şi ea este o victimă, pentru că își dorește mai mult, aşa cum şi Vronski este o victimă, dragul de el, care a fost aruncat, așa, în acest trio cumplit, și sper ca lumea să vadă și să empatizeze cu fiecare poveste… de fapt, asta am simțit și eu atunci când am citit romanul.
Pe conflictele emoţionale dintr-un trio se construieşte şi EX, drama lui Marius von Mayerburg, regizată de Theodor-Cristian Popescu. Prin faptul că suferă din pricina partenerului ei de viaţă, personajul tău, Sibylle, care ţi-a adus anul acesta şi o nouă nominalizare la Premiile UNITER, poate fi privit ca un echivalent al lui Karenin. Cum le-ai vedea puse în oglindă?
Din punctul meu de vedere, sunt victime diferite, total aparte, fiindcă Sibylle este o luptătoare mai puternică decât condiția de victimă.
Atunci când simte că ceva este în neregulă, ea intră ca într-un război în arenă, încercând să-și protejeze familia, soțul, casa, copiii și merge până la capăt… merge până în pânzele albe chiar – pentru cei care au văzut spectacolul – să-și apere aceste lucruri. Karenin, după părerea mea, este o victimă doar până în momentul în care descoperă ce se întâmplă, când se încăpățânează şi… nu rezolvă cu asta absolut nimic.
Nici nu îi redă libertatea Annei, nici nu încearcă să o recucerească, să o aducă înapoi sau să-i arate că el ar putea fi și altfel, nu, el se încăpățânează și nu vrea decât să-i facă rău, să o distrugă, iar atunci victima se transformă într-un monstru…
Ca tipologie, a fost mai incitant să o joci pe Ana sau pe Sibylle?
Nu am un răspuns clar, tocmai datorită faptului că victimele astea două sunt, în același timp, atât de diferite și de ofertante… ambele au fost roluri foarte grele.
E greu să te pui în condiția de a trăi un pic în corpul și în mintea unei femei aflate în situația asta… una se hotărăște să intre într-un adulter, iar cealaltă nu e adulterină, dar încearcă, este pe muchie, cumva, pentru că ea nu acceptă ideea să fie femeie înșelată și luptă pentru asta.
La o distanță de timp destul de scurtă, în două femei total diferite, am trăit două drame extrem de speciale și aparte, dar foarte greu de dus și, în ambele cazuri, m-a ajutat foarte mult colaborarea cu regizorul.
Despre cea de la Anna Karenina am spus câte ceva, dar și la EX a fost o muncă extrem de intimă și delicată împreună cu Cristi [Theodor-Cristian Popescu]. Acolo, totul a evoluat din aproape în aproape, adică nu am forțat nimic. Am stat la lectură foarte mult, am ridicat o parte din spectacol cu foile în mână, fiindcă am vrut să fim foarte clari cu textul și n-am lăsat mult loc improvizației, și astfel, ușor-ușor, l-am construit apoi în procesul de lucru cu Tudor [Istodor] și cu Irina [Velcescu], care sunt niște parteneri fantastici.
Am stat și am discutat foarte mult împreună, ne-am dat voie să fim foarte sinceri în situația dată, în ceea ce propune textul, și astfel s-a conturat până la urmă și Sibylle. În general, dacă zona e familiară, fiind un pic atent în jur sau dacă îți amintești că ai avut o cunoștință în situația aceea, ca actor, poți să construiești mult mai simplu.
Pentru că ai adus în discuţie colaborarea cu regizorii, la Revizorul ai avut ocazia să lucrezi pentru prima dată cu Alexandru Dabija. Cum a fost experiența?
Când am auzit că vine la noi în teatru, ne-am zis cu toții: ‘Mamă, vine un regizor! Nu ‘Revizorul’, ci ‘Regizorul’, vine Alexandru Dabija!’ și, de la prima întâlnire, mi s-a părut fantastic, pentru că este un regizor care știe să-și facă distribuția.
Are un simț incredibil, vede omul, vede actorul și știe exact ce-i trebuie! Cunoșteam piesa, bineînțeles, am parcurs-o înainte, dar nu am citit nicio vorbă la lectură și, totuși, a știut exact cum să ne distribuie, iar în momentul în care au început repetițiile a fost un un one-man show zilnic din partea lui.
Pe lângă faptul că e un regizor fabulos, cred că este și cel mai bun actor pe care eu l-am văzut. Ne juca, ne arăta, dar nu în sensul ‘Faceți ca mine!’, ci ca să ne introducă în atmosfera pe care și-o dorea de la spectacol și știa foarte bine ce vrea de la fiecare personaj în parte.
Noi înșine ne simțeam ca privitori la un spectacol și, pentru că adoram ce se întâmpla acolo, devenise un pic frustrant faptul că nu mai știam cu ce am putea să venim noi pe deasupra, cu ce să ne încununăm această performanță… până într-un punct în care am zis: ‘Ok, e minunat, hai să facem și noi, și să venim mult cu el’. Așa s-a născut Revizorul.
Alexandru Dabija este un regizor-actor de la care înveți enorm, înveți o structură de personaj, înveți o lume… e unul dintre puținii regizori cu care eu am lucrat care a venit cu notițe, cu referințe despre dramaturg, despre perioadă, despre ce înseamnă Revizorul, ce înseamnă obsesia pentru nas a lui Gogol sau repulsia lui pentru femei și ce înseamnă lumea aia grotescă pe care el a construit-o.
M-am simțit studentă în primul rând, ascultând, absorbind tot ce spune omul ăla, incredibil! După aia, cu curaj, am mers înainte în cheia pe care el o propunea. Nu e deloc simplu să lucrezi cu el, pentru că îți livrează o idee, dar tu trebuie să vii peste cu mult, iar asta e o performanță în sine.
Lucrul cu el este foarte greu, dar și foarte ofertant din punctul meu de vedere, pentru că eu nu pot să reproduc ce mi se arată și nici nu cred că asta e ideea, și atunci, ușor, în cheia și în propunerea regizorului, vin cu bagajul meu, încerc să îmi aduc și eu contribuția.
Cu Răzvan Mazilu presupun că ţi-e mai simplu, fiindcă lucraţi împreună de atâta timp…
Nu e chiar așa, pentru că și cerințele lui Răzvan nu sunt deloc la îndemâna oricui și asta pot să confirme toți colegii care au lucrat cu el, dar dintotdeauna eu am căutat să am lângă mine oameni care nu se mulțumesc cu prima mână sau cu puțin sau doar cu o sugestie.
Am fost atrasă de lucrul cu oameni care vor mult și sapă pentru asta și mă ajută să sap și eu foarte mult în adâncul meu sau să caut noi forme de expresie, de existență în scenă. Mă feresc să ajung la o manieră și, de asta, n-aș vrea să mă repet niciodată.
Cu Răzvan Mazilu te-ai intersectat din nou anul acesta pentru punerea în scenă a lui The Full Monty. Spune-mi câteva cuvinte despre rolurile feminine din acest musical şi de ce merită să-l vedem…
Venind în întâmpinarea visurilor unor oameni care vor mai mult, dar nu au încredere în ei înșiși, cred că, în spectacolul ăsta, femeile sunt stâlpii bărbaților, așa cum e vorba aia că în spatele fiecărui bărbat de succes stă o femeie puternică.
Dincolo de aparențele ce caricaturizează ideea de nevastă casnică sunt, de fapt, femeile sincere și iubitoare care își susțin partenerul până la capăt. Este o antiteză, în fond, cu cât ele sunt mai colorate ca look, cu atât sunt în profunzime mai autentice.
Referitor la de ce ar trebui să veniți să-l vedeți, ei bine, în primul rând pentru că este un spectacol cu niște actori extrem de performanți, actori compleți, care dansează, joacă și cântă absolut impecabil timp de două ore și jumătate.
Este un spectacol viu, care te face să râzi, dar să te și emoționezi, să îți dai seama că viața nu e atât de ușoară pe cât pare… în fine, avem un spectacol marca Răzvan Mazilu, ‘The One and Only’, plin de culoare și absolut incredibil de bine pus în ramă.
Baleindu-ţi programul din zilele astea, constat că din Anna Karenina te metamorfozezi rapid în Dorine din Tartuffe, pentru ca apoi, din Sibylle să devii, aproape peste noapte, Bobcinskaia în Revizorul. Mă întreb cum te recalibrezi atât de repede…
Toate astea s-au întâmplat, într-adevăr, în doar o săptămână, imediat după ce am scos Anna Karenina, și recunosc faptul că mi-a fost un pic teamă.
Cred însă că tocmai despre asta e vorba în performanța unui actor, să poţi face să pară switch-ul atât de simplu, într-o seară să joci tragedie și în cea de-a doua să te destinzi cu o comedie, care e una foarte matematică, mai ales la cum am lucrat noi cu Alexandru Dabija.
E foarte greu să faci comutarea asta, dar e foarte tare, adică mi-am dat seama că este ca un drog… să schimbi radical rolurile în fiecare seară e foarte mișto. În ziua respectivă, nu mă gândesc la nimic altceva decât la spectacolul pe care urmează să-l am peste câteva ore și am momente în care îmi plimb câinele și vorbesc singură pe stradă, pentru că trebuie să îmi reîmprospătez fiecare text.
Încă de la cafeaua de dimineață trec prin tot textul, pentru că trebuie să intru un pic în sosul personajului și să nu trag apoi drama după mine în rolul comic.
Noi am stat foarte mult la Anna Karenina și am lucrat această propunere foarte profund, cu mult patos și nimic la suprafață, adică a trebuit să ne ducem în repetiții cu totul și asta era extrem de obositor emoțional, psihic și fizic, iar mie mi-a fost teamă să nu trag cumva după mine în celelalte roluri trena tragediei după ce termin cu Anna Karenina.
Din fericire, cred că e ceva în mine care produce imediat acel switch de care vorbeam.
Apropiații tăi nu resimt efectele acestei pendulări între tragic şi comic?
Îți dai seama că resimt, dar am noroc că prietenul meu este și el artist, e violonist și studiază foarte mult, plus că e foarte mult plecat, așa că ne oferim intimitate la creație, ceea ce e foarte bine, fiindcă, de multe ori, ajung acasă și nu vreau să vorbesc cu nimeni din jur… nu e ușor pentru ceilalţi.
Mai sunt oameni care vin, dragii de ei, la spectacol și mă așteaptă după aceea, dar țin minte că, de exemplu, după Anna Karenina, am plecat într-o seară ultima din teatru. Îmi trebuie timp până mă demachiez de Karenina și reușesc să-mi pun din nou pe mine “cămașa” Biancăi. E greu, dar, fără îndoială, este ceva fără de care n-aș putea să trăiesc.
Am și zile de respiro, dar altfel, de fiecare dată, mă regăsesc în ele și vorbesc foarte mult cu mine înainte de spectacole. Trebuie să existe asemenea momente în care să fii conectat foarte puternic cu tine, căci, altfel, cine știe? Eu îmi iau timp și nu mă neglijez.
La un moment dat, i-ai spus Oanei Puşcatu, colega ta de la Teatrul Mic, că… “Profesia asta a noastră îți limitează cumva viața. Sunt foarte multe compromisuri pe care trebuie să le faci, e o disciplină anume pe care trebuie să o urmezi, iar libertatea pe care ceilalți oameni din alte profesii o au nu se aplică la noi.”. După ce tip de libertate tânjește actorul?
I-am zis foarte bine Oanei atunci și-mi amintesc și de context.
În momentul în care intri într-un proiect, nu că nu mai ai viață – fiindcă ai viață, una pe care tu ți-ai ales-o -, dar nu te mai duci liniștit să îți cumperi o pâine sau să zici ‘Oana, hai să stăm şi să bem o cafea’ și asta pentru că ești măcinat de altceva… ca actor, ești măcinat de învățarea textului și de a mai descoperi câte ceva la acesta.
Trebuie să vezi încotro te duci ca să-ți iei ceva ce știi că o să te ajute în lupta pentru rolul X, adică tot timpul ești într-o căutare continuă din care nu vrei să ieși, pentru că, dacă te-ai retras o clipă, ai sentimentul că ai pierdut unele lucruri sau că ai abandonat.
În schimb, cu cât investești mai mult timp și mai mult din tine în acel rol, atunci acesta se creionează și devine tot mai aproape de ceea ce îți dorești tu. Eu nu cred că cineva zice: ‘Gata, l-am făcut, l-am împachetat, ăsta e!’, nu, fiecare rol e perfectibil, iar eu, cel puțin, încă descopăr lucruri la personaje după spectacole pe care le joc de ani de zile.
De asta spun că, din momentul în care am luat această opțiune, familia mea a înțeles că, dacă nu sunt acasă de Craciun sau am o repetiție într-o zi onomastică, până la urmă, asta e viața mea, e alegerea mea.
Profesional, închei cu Anna Karenina un an foarte bun şi plin. Te mai gândeşti la Arkadina?
De ce nu? Da, cred că da, numai că eu nu am avut niciodată un rol pe care să mi-l doresc neapărat, așa cum, de exemplu, nu m-am gândit nicio clipă la Anna Karenina, dar, totuși, a venit.
Rolurile au venit către mine, iar Arkadina, ce mi se pare a fi tot din paleta asta a femeilor puternice și care se sacrifică pentru țeluri, poate va apare și ea în viitor. Eu voi rămâne în continuare la fel de deschisă la ce va mai veni.
Interviu de IOAN BIG
Foto header: Ana Bianca Popescu în „Anna Karenina” | Foto: Andrei Gîndac / Teatrul Mic
Citește mai multe articole din ARTĂ & CULTURĂ.
