ANA BIANCA POPESCU: „Mi-am dorit ca Maria să fie foarte a mea”

În cel mai frumos spectacol bucureștean al acestui început de an, Maria de Buenos Aires, tango operita lui Ástor Piazzolla pusă în scenă într-un mod memorabil de către Răzvan Mazilu la Teatrelli, în rolul titular strălucește Ana Bianca Popescu, tânăra dar experimentata actriță din echipa Teatrului Mic (Mama, Nevermore, Legături primejdioase, Apa vie) care este o prezență constantă în montările celebrului coregraf și regizor, impresionând mereu prin polivalența talentului său performativ, indiferent că ne amintim de Ozzy Osbourne din We Will Rock You sau Fionnula din Fecioarele noastre grabnic ajutătoare, de West Side Story ori de Sunetul Muzicii. Secondată de Gheorghe Visu și de Lucian Ionescu, la rândul lor admirabili, ANA BIANCA POPESCU livrează un tur de forță interpretativ de o asemenea intensitate încât nu ai cum să nu te întrebi, după vizionarea spectacolului, care e taina identificării ei cu personajul într-o măsură atât de mare.

Personajul tău, Maria din Buenos Aires. Care sunt trăsăturile ei esențiale? Cine este această Maria?

Cred că Maria e de fapt în orice femeie. Plecând de la feminitate, de la dorința de a iubi, dorința de a oferi iubire și de a primi iubire, cred că ea se află, se ascunde în orice femeie. De ce spun asta? Pentru că pe parcursul spectacolului ea experimentează foarte multe trăiri. Adică ea iubește, îl iubește din tot sufletul pe fiecare, dar alege să nu se atașeze și să rămână cu unul pentru că asta e meseria ei. Ea este ceea ce este, o damă de companie, o copilă a tuturor, dar nu își trădează iubirea cu fiecare om în parte, și iubirea în cazul ăsta înseamnă și foarte multă suferință, foarte mult sacrificiu, dar și curaj să își aleagă. Și în momentul în care sacrifici ceva, trebuie să ai putere, să fii hotărâtă și să te încrezi în ceea ce faci. Cred că așa am văzut-o pe Maria și așa m-a condus și Răzvan [Mazilu]. Am încercat să găsesc o vulnerabilitate și o fragilitate a personajului în fața iubirii și în fața suferinței și asumării.

„Maria de Buenos Aires” | foto © Andrei Gîndac

Dar cât din personalitatea Biancăi transpare în ceea ce văd eu ca spectator în Maria?

Păi cam transpare pentru că mie… îmi place să îmi asum, să caut în sertărașele mele, să lucrez cu experiența mea și să lucrez cu ce mă atinge pe mine și locurile în care eu sunt sensibilă și vulnerabilă, și fără doar și poate le-am scos în spectacolul ăsta pe toate, le-am pus pe tavă, nu m-am protejat deloc. Și în unele momente e o experiență cathartică pentru că scot foarte mult din copilăria mea, din frustrările mele, din eșecurile mele în iubire… e ca un fel de terapie spectacolul ăsta. Toate sunt acolo și mă folosesc de ele pentru că mă ajută. Adică se creează o emoție și o tensiune necesare spectacolului și personajului. Mi-am dorit ca Maria să fie foarte a mea, să o aduc la mine, nu doar să întruchipez o Maria care iubește și care e atât de dorită de toată lumea și oamenii ajung să o omoare și să se omoare pentru ea, mi-am dorit să văd ce aș putea să iau de la mine și să fac asta. Întotdeauna îmi place să folosesc ce am în mine și să combin cu datele personajului, și să vedem ce iese atunci. Mintea mea, sufletul meu, tot timpul meu… l-am dat Mariei și pot să spun că această perioadă [pandemia] m-a ajutat fiindcă eu niciodată nu am avut atâta timp să dedic unui singur rol. Maria a venit pe liniște și am avut timp doar pentru ea.

Maria de Buenos Aires închide un cerc prin reîntâlnirea cu Gheorghe Visu, alături de care ai debutat în Numele lui Jon Fosse, rol care ţi-a adus Premiul UNITER. Mai mult, şi acolo jucai rolul unei tinere gravide…

Da, mi se pare fantastic. Asta se întâmpla în 2015 și cu domnul Visu a fost prima mea întâlnire cu un actor profesionist. Eram pe scena Teatrului Foarte Mic şi pentru mine ca proaspăt absolventă și actriță întâlnirea cu un asemenea actor a însemnat enorm, pentru că este extrem de generos și are o atenție fantastică pentru parteneri. Am avut o scenă atât de emoționantă cu el, wow, și acum îmi aduc aminte! Fata însărcinată vine acasă cu burta de 9 luni la gură și tatăl atunci o vede…  are o putere fantastică domnul Visu, pe care am văzut-o și aici, în Maria. Este incredibil, ajută enorm, și încarcă, și știe, pentru că are o experiență enormă și are și generozitate, că mulți au experiență dar nu sunt atât de generoși.

Spuneai că îţi place să foloseşti ce ai în tine în crearea unui rol. Până la Fata din Numele, ai jucat-o în facultate pe Sora Ratched. Cum te-ai „împrietenit” cu acest personaj fiindcă este o fire… dificilă?

Vai de mine! Cu Sora Ratched ne-am întors foarte mult în timp. A fost… nici nu știu cum să o numesc, a fost o lovitură pentru noi toți atunci când profesorii au venit și au spus că facem Zbor deasupra unui cuib de cuci. Noi era în anul II de facultate şi nu știam ce ne-a lovit. Doamna Olga Delia, care și jucase Miss Ratched [în memorabila montare al lui Horea Popescu din anii ’80 de la TNB, cu Olga Delia Mateescu, Costel Constantin, Florin Piersic, Claudiu Bleonţ şi George Motoi capete de afiş – n.r.], ne-a dat distribuția și atunci am zis ”OK, ce fac cu rolul ăsta?”, pentru că nu aveam niciun pic de experiență în domeniu. Și dumneaei ne-a trimis la spitalul Floreasca la Urgențe și pe mine și pe Oana [Oana Puşcatu, actualmente colegă cu Ana Bianca Popescu la Teatrul Mic – n.r.], că amândouă jucam – ea era Miss Flynn -, să vedem ce înseamnă viața de spital. Doar că una e să vezi şi alta e să refaci și să reproduci. A fost foarte, foarte greu. Am încercat cu imaginația noastră de atunci, cu ajutorul profesorilor, să facem ceva, dar cred că a rămas la stadiu de exercițiu spectacolul ăla… și acum dacă mi s-ar da să joc Miss Ratched mi s-ar părea foarte complicat. E o anume psihologie, e o altă lume. Bineînțeles că e ofertant și că aș vrea să-l fac acum cu experiența pe care am acumulat-o însă atunci eram doar niște copii. Oricum, am avut curaj și ne-am aruncat – fiecare cu universul lui -, ne-am aruncat și am încercat să facem niște personaje.

Vorbind de exerciţiile din anii de studii, Veta din O noapte furtunoasă ţi s-a părut un rol mai ușor?

Da, cu Veta a fost mai ușor pentru că textul era extrem de spumos și situațiile erau ofertante, adică aveam mai multă libertate… regulile nu erau atât de stricte ca într-un spital de nebuni în care o femeie să țină în mâini atâția oameni cu probleme mentale. Cu Veta m-am jucat – ni s-a permis să ne jucăm -, și atunci am înțeles de la domnul Radu Gabriel regulile comediei. Ne-a pus niște jaloane, ne-a învățat ce înseamnă să ascultăm și să creștem personajele împreună, energia din comedie. Şi atunci noi am stat în facultate, dormeam nopțile în facultate, pentru că doream să rămânem în sosul ăla… a fost o echipă foarte tare în O noapte furtunoasă la master pentru că am prins aripi, ne plăcea și tot timpul experimentam ceva. Aveam libertate, ne lăsa profu’ să ne jucăm și asta mi s-a părut foarte tare. Dar acum dacă stau să mă gândesc, cred că aveam un pic și din rigiditatea lui Miss Ratched și aveam și un pic din nebunia Vetei în viziunea lui Radu Gabriel. Adică am încercat să le caut pe amândouă în mine, cred că inconștient atunci, și după aia am încercat să văd ce înseamnă să ajungi să lucrezi cu ce ai tu pentru că, la un moment dat, când nu poți să controlezi asta, te poate afecta și trebuie să fie totul cu măsură.

foto © Mihaela Tulea

Întorcându-ne la Maria, rolul reprezintă o grea provocare artistică întrucât implică joc actoricesc, interpretare muzicală şi coregrafică, este o combinație foarte complexă ce ţi-a propus Răzvan Mazilu. Ce te-a solicitat cel mai mult în procesul de pregătire a spectacolului? 

Da, cred că-i cel mai solicitant rol din punctul ăsta de vedere pentru că este total altfel, e Maria de Buenos Aires. În spectacolul ăsta noi nu avem text, adică e totul poezie, metaforă după metaforă după metaforă, nu avem scene directe, dialog clar între oameni, şi atunci se creează un altfel de univers, o atmosferă care se bazează pe emoție. Am discutat cu Răzvan și am ajuns la ideea că orice gest, orice privire, orice răsuflare, orice întoarcere, trebuie să comunice, să explice o situație iar asta este foarte greu pentru că, pe lângă cântec, eu am foarte multe scene în Maria în care nu am ceva de spus, cântă Lucian [Ionescu] sau vorbește Visu, spiritul, despre ce se întâmplă cu Maria, și atunci eu trebuie să arăt altfel ce se întâmplă cu personajul în timpul ăla. Bineînțeles că am mai avut roluri care nu dialogau și doar acumulau ce se întâmplă pe scenă dar aici, nu știu, totul e în filigran făcut, totul e la gest, şi așa vreau să cred că se creează atmosfera, prin emoție și prin atenția la tot ce croșetezi pe lângă vorbele, cântecul și coregrafia propriuzisă. Asta mi se pare extrem de ofertant dar și foarte greu: trebuie să exiști fără să ai ceva de spus, să fii acolo cu toată ființa și cu toată emoția fără să spui și, dintr-un preaplin, ajungi să cânți și să nu vorbești. Eu asta îmi traduc în muzică… atunci când vine momentul să cânt personajul nu mai poate să tacă, e prea puțin să vorbesc și atunci cânt pentru că încărcătura e mult prea mare.

Pentru partea de cântat, dat fiind specificul lucrării lui Ástor Piazzolla, ai avut sau te-ai pregătit vocal într-un mod special?

Primul meu contact cu genul liric a fost în West Side Story, primul spectacol pe care l-am făcut cu Răzvan. Atunci nu știam absolut nimic ce înseamnă tehnică vocală, nu știam ce înseamnă să duci sunetul până la capăt, pentru că, din păcate, în facultate, catedra de Canto – din punctul meu de vedere și nu numai al meu – nu există și oamenii pleacă de acolo fără să aibă ABC-ul unei rostiri corecte, unei vorbiri corecte… să nu mai vorbim de canto. Iar cantonamentul – să-i zicem aşa – pe care noi l-am avut la West Side Story ne-a ajutat să vedem ce înseamnă să-ți pui vocea unde trebuie. Am avut atunci doi corepetitori foarte buni, pe Mădălina Ene și pe Adrian George Popescu, care ne-au introdus un pic în tehnica vocală susținută, fiindcă noi oboseam… era foarte complicat să și dansezi, să umpli scena de la Odeon care era imensă, ne pierdeam suflul imediat. Am început să studiez apoi și în particular pentru că simțeam că nu e suficient și ușor-ușor, cu fiecare proiect, am înțeles și mi-am creat o tehnică proprie de lucru. Şi nu poți să zici ”Gata! De-acum știu! Nu mai am nevoie de nimic!”, căci e un antrenament pe care îl faci zilnic. Aşa că la Maria de Buenos Aires am lucrat zilnic pe respirații, canto, vocalize, iar cântecele le luam şi le despicam pentru că la Musical noi luăm cântecul ca pe un monolog sau ca pe o scenă în doi, îl desfacem și vedem ce spune fiecare vers în parte şi cum putem să îl modificăm ca să nu fie la fel pentru că… cântatul poate să plictisească mult mai ușor decât orice altceva. A fost un lucru aplicat pe Piazzolla căci e combinație aici de cântat liric și cântat în forță și pentru registrul înalt și registrul de piept ai nevoie de o tehnică specială… mă rog, e mai complicat, dar m-a ajutat Maria Alexievici aici. A fost o mână de ajutor fantastică, cu ea m-am pregătit.

„Maria de Buenos Aires” | foto © Andrei Gîndac

O predecesoare a ta devenită celebră în rolul Mariei de Buenos Aires, soprana Catalina Cuervo, dincolo de cariera în Operă, cântă în paralel muzică Symphonic-Metal. Colega ta Oana Pușcatu, în afară de teatru, este foarte activă şi într-o trupă de cover-uri. Pe tine nu te-a tentat să ai o viaţă profesională dublă?

Da, da… când eram foarte tinere, Oana a fost cu Megastar-ul [finalistă în 2007 în sezonul 2 a emisiunii-concurs de pe Prima TV – n.r.] iar eu am fost o altă vedetă a vremurilor… din 2000 până în 2007 dacă nu mă înșel, eu am fost într-un band, Dolly, cel cu piesele Tarzan și Dragă Johnny 🙂

Eu nu voiam să fac teatru când eram mică, nu voiam să cânt, nu voiam să fac nimic, eu voiam să fiu lăsată în pace, să îmi văd eu de lecțiile mele la școală, să mă duc la liceu și să nu mă streseze nimeni pentru că eram extrem de timidă, nu voiam să am contact cu scena… ştiu, e o mare tâmpenie, cred că aveam un blocaj. Mama a spus „OK, bine, faci cum vrei tu.”, dar a încercat totuşi să îmi arate drumul ăsta. Am fost la acest casting pentru trupa Dolly, l-am luat, și ușor-ușor a ajuns să îmi ocupe foarte mult timp fiindcă repetam, aveam concerte, videoclipuri, cântam în toată țara, plecam în fiecare weekend, făceam Brașovul apoi plecam spre Sibiu, în fiecare weekend eram în tren… și mama mi-a zis la un moment dat: „Uite care-i treaba, cum chestia asta o să îți afecteze școala, atunci rărim.”. Și pentru că ajunsese să îmi placă foarte tare, am fost atât de ambițioasă încât nu am abandonat studiul și profesorii înțelegeau, erau foarte atenți și am continuat și cu notele bune și cu trupa până când am intrat în liceu și mi-am dat seama că… gata, a trecut!

Da, dar asta tot nu mă lămureşte. Dacă ai fi vrut să o faci în paralel ca hobby, ai fi putut de exemplu să faci un remix la Dragă Johnny 🙂

Sigur că da, dar nu m-a interesat.

Practic, ai decis să te dedici integral teatrului…

Da, integral teatrului. Şi uite că, în ultimii ani, muzica și cântatul m-au ajutat și am descoperit și această formă de expresie care este Musical-ul. Sunt extrem de încântată că pot să îmbin pasiunea mea teatrul cu pasiunea mea muzica dar nu m-aș mai vedea pe scenă cântând cu un band. Nu mă mai interesează asta.

Îmbinarea celor două pasiuni ale tale i se datorează în mare parte lui Răzvan Mazilu. Ai avut însă vreun rol în spectactacolele lui care să ţi se pară ceva mai uşor?

A fost în We Will Rock You! Pentru mine Ozzy Osbourne a fost un personaj, aşa, cu spumă, mi s-a părut o tipă extrem de curajoasă căpetenia trupei de răzvrătiți. Nici acolo nu a fost ușor dar mi-a fost mai la îndemână pentru că e un soi de energie pe care am experimentat-o, bineînțeles, nu la capacitatea aia, la sala aia [Sala Palatului]. Mi-am dat seama că nu e neapărat un alt soi de teatru ci doar un teatru împins la o sală mai mare și atunci ăsta a fost pariul la Ozzy, cum faci să ții o sală atât de mare cu mijloacele pe care le ai, cu energia respectivă.

Will Rock You! | foto © Petru Ivu

Mic sau mare, teatrul cere o anume chemare. Privind retrospectiv, în ce circumstanțe ai dobândit convingerea că poți să fii realmente o bună actriță?

Momentul.. pot să pun degetul pe el. Când am intrat la „Șincai” – că totul e cu un scop în viață – se făceau înscrieri pentru trupa de teatru a liceului, Catharsis. Cu toate că, aşa cum îţi spuneam, sunt o tipă emotivă și nu credeam aș fi putut să fac așa ceva, am zis: ”Hai totuși să încerc, să văd cum e”. Eu doar ce terminasem cu trupa [Dolly] în momentul în care am intrat în clasa a IX-a şi am dat acea audiție și am intrat în trupa de teatru. Nu știam, nu aveam idee ce vreau să fac în viață, dacă vreau să fiu actriță, habar n-aveam, dar am început să merg la aceste cursuri și am început să repetăm la un spectacol, la un basm atunci. Uitându-mă la ce făceau colegii mei și gândindu-mă la ce făceam eu, mi-am dat seama că îmi place procesul ăla de a repeta şi făcând apoi un pic de research ce înseamnă facultatea de teatru, am zis din momentul ăla că ar fi o idee interesantă. Am început să mergem în festivaluri cu spectacolele și am luat premii de interpretare ca actriță în rol principal. Cel mai important premiu l-am primit la Festivalul de Teatru pentru Elevi „George Constantin” unde președinte era Mihai Constantin și președinte onorific Victor Rebengiuc. Eu eram mică şi deloc sigură că vreau să fac actorie… îmi plăcea ideea, cochetam cu ea, dar aveam nevoie de un imbold, nu știu, să mi se spună că ”Ai putea să mergi la sigur!”. Și aici am primit acea confirmare și de la domnul Mihai Constantin și de la domnul Victor Rebengiuc. După ce mi-a dat premiul de interpretare – am mari emoții şi-acum când mă gândesc, a fost superb – Mihai Constantin m-a întrebat: ”Dar tu te-ai gândit serios să dai la teatru?” și-am zis: „Da!”. Şi ulterior am vorbit și cu domnul Rebengiuc care, la fel, m-a încurajat să dau la teatru. Pentru mine au rămas în sufletul meu oamenii care au avut încredere în mine și pentru care o să le fiu recunoscătoare toată viața. Da, ăsta a fost momentul.

În ce priveşte emotivitatea ta asumată mi-e greu să te descifrez. Când deschizi ochii dimineața exclami „Viața e frumoasă!” sau oftezi, „La naiba, iar începe o zi”?

Nu sunt o persoană matinală, asta e clar. Din start nu mă trezesc cu „Vai, ce bine! Vai, ce zi luminoasă! Ce minunat!” ci cu „Bine că m-am trezit de dimineață și am timp să fac atâtea lucruri.” Prima dată când deschid ochii nu sunt foarte fericită dar după aia, când mă gândesc câte am de făcut, încep să mă activez: că am repetiții, că trebuie să merg la Ager [studioul Ager-Film] să fac dublaje, că urmează în sfârşit premiera spectacolului. E un pic obositor pentru că până te obișnuiești cu rolul – și aici vorbesc de Maria pentru că e foarte proaspăt -, am emoții constant, mă trezesc cu emoții, dorm cu emoții și e normal să fie aşa, e un proces. Tot timpul am asta la premiere, urmează să se așeze, urmează să se așeze, dar nu e că ”Pfai, încă o zi, să-mi bag picioarele!”, nu, sunt emoții de „Cum o să fie spectacolul în seara asta?”. Pentru că spectacolele sunt diferite de la o seară la alta, e normal.

„Mon Cabaret Noir” | foto © Dragoş Toader

Că am revenit la Maria, o întrebare legată de fricile Biancăi Popescu. În esenţă, Maria de Buenos Aires este o poveste dificilă, o alegorie cu substrat religios. Nu ți-a fost un pic teamă că personajul tău s-ar putea să iște controverse?

Mi-a fost un pic teamă la ideea de moarte, de faptul că apoi ea a revenit în Madonă și tot ce înseamnă asta pentru mine. Mi-a fost un pic teamă de partea asta mistică, religioasă, dar după aia am vrut să forjez și să caut foarte adânc în ce înseamnă asta și am stat și m-am gândit la Maria Magdalena care are același destin, numai că i-a fost iertat pentru că s-a pocăit. Și Maria de Buenos Aires a fost iertată tocmai datorită faptului că de fiecare dată revine ca umbră, nu face rău, este memoria tuturor, ea dăinuie cu oamenii, trăiește prin ei sub o altă formă, metafizică, este un spirit care îi apără. Altfel nu, nu mi-a fost teamă, dar m-am gândit la asta, pentru că eu sunt religioasă, cred în Dumnezeu, și nu fac lucruri gratuit, doar de dragul de a le face interesante pe scenă. Toate au fost foarte bine calculate și de mine și de Răzvan, inclusiv scena Tarotului… eu nu știu să dau în cărţile de Tarot, nu mă interesează, am văzut niște filmulețe pe YouTube doar să văd niște gesturi care m-ar putea ajuta să fie mai autentic datul meu în cărți dar m-am ținut departe de semnificația Tarotului. Și în prima seară [cu public] s-a petrecut o chestie fantastică, nimic nu este întâmplător. Ştii că eu am un moment în care citesc, înainte să fie omorâtă, și ultima carte este ca o premoniție, îmi arată încă o dată că voi muri. Și am extras – niciodată nu mi se mai întâmplase, la nici o repetiție generală – am extras cartea cu Moartea. Și atunci am zis „Da, este acolo ceva, o energie!”. Nu m-am speriat dar mi s-a părut că a funcționat incredibil în spectacol. A fost o frică, pe moment, reală. Asta pot să spun apropo de lucrurile astea.

Povestea spune că la întoarcerea Mariei ca umbră, Buenos Aires este Iadul ei, orașul devine iad. După ce joci rolul ăsta, cum privești Bucureștiul, cum te raportezi la orașul tău?

Da, e adevărat. În același timp, nu știu dacă e neapărat iad pentru că ea își spune în finalul cântecului că Buenos Airesul, oricum ar fi el, e pământul ei, e precum phoenix-ul, renaște practic din propria cenușă. Deci eu nu l-aș vedea neapărat ca pe un iad. Da, i-a fost anevoios să trăiască aici pentru că lumea e cum e și acolo oamenii o priveau într-un anumit fel, femeile o invidiau, dar așa s-a născut Maria… ea nu își propunea să vrăjească și să distrugă inimile bărbaților, așa era ea pur și simplu, deci nu știu dacă neapărat Buenos Airesul la întoarcere i-a fost iad. Aș vrea să nu mă gândesc așa.

Dar nu de Maria vorbeam ci de tine. Între paradis și iad, unde ai plasa Bucureștiul ?

L-aș plasa în Popești Leordeni, de fapt, pentru că eu acolo stau, din păcate. E undeva călduț Bucureștiul meu, între lumină și întuneric, pentru că, na, încercăm să găsim o stare de echilibru ca să nu înnebunim, dar în același timp nu aș da Bucureștiul pentru nimic. Nu cred că aș putea să trăiesc în alt loc în afară de București, eu trăiesc cu agitația asta și cu zăpăceala asta. Unde am mai întâlnit asta și mi-a plăcut, dar la un nivel mult mai poetic și mai frumos, este în Londra, pe străzile din Londra pe care mergeam ca să văd un spectacol – înainte de astă vară, când aveam o viață -, și m-am îndrăgostit imediat de ele. Probabil pentru că îmi place agitația și de asta îmi place și Bucureștiul.

De la iad la paradis, mai exact la un episod ce a rezistat mai puţin în memoria colectivă şi anume Eden, montarea de la TNB din 2016 a Cristinei Giurgea în cadrul unui masterclass cu Ducu Darie…

A fost superb! A fost un proiect în facultate, studenta domnului Ducu Darie ne-a ales pe noi să facem acest spectacol și am avut șansa să jucăm la Național într-o sală importantă, Sala Mică. A fost prima și ultima mea experiență de lucrat cu domnul Ducu Darie. Nu pot zice de ce nu a prins dar probabil că, fiind la început, nu eram nume, nu ne știa nimeni, şi lucrul ăsta nu a atras suficient public. Noi am făcut un lucru de echipă acolo, am fost ca într-un spectacol independent, în care fiecare actor punea osul la muncă, inclusiv la costume, deși am avut scenograf. Era spectacolul nostru și l-am crescut și am avut grijă de el. Apropo de spectacole cu personaje care nu vorbesc dar sunt principale și totul se întâmplă legat de ele, aşa a fost personajul meu de acolo. Nu am vorbit tot spectacolul și, de fapt, eu eram personajul râvnit. Și da, asta a fost o primă lecție apropo de gesturi și apropo de situații jucate in extremis pentru că nu am lucrat foarte mult direct cu domnul Ducu, dumnealui predând și având și propriile repetiții, dar când venea făcea lumină, ne organiza și chiar învățam niște lucruri: ce înseamnă acțiunea concretă, ce înseamnă lucrul cu obiectul, ce înseamnă de fapt teatrul pe scenă. Asta ne-a format ca echipă și am rămas un nucleu de atunci.

Ai întâlnit însă apoi o altă călăuză extraordinar de valoroasă. În anii următori ai lucrat cu Andrei Șerban la Soldatul de ciocolată de la Odeon și la Mult zgomot pentru nimic de la Teatrul de Comedie...

Domnul Andrei Șerban a venit să facă un spectacol la Odeon, eu terminasem în perioada aia West Side Story la ei și voia să vadă trupa teatrului, dar și colaboratorii recenți ai teatrului. Și atunci m-au sunat fetele de la secretariatul literar: ”Ai vrea să dai o probă cu domnul Andrei Șerban?” „Asta e o întrebare?” M-am dus, am dat probă, am avut niște emoții fantastice…

„Soldatul de ciocolată” | foto © Andrei Runcanu

Uite că ne-am întors la emoții…

Da, am emoții tot timpul. Tot timpul, tot timpul. Sunt penibilă, aș spune. Am emoții că e vorba de audiții, că e vorba de premieră, că e vorba de repetiții. Atunci am încercat să mă setez de acasă: „Te duci, dai tot ce ai mai bun, vezi cum e.” Nu am vrut să mă gândesc că o să iau rolul. Și l-am luat. Și a fost extraordinar, extraordinar, să lucrez cu Andrei Șerban. După ce am terminat repetițiile, am plecat într-un workshop la Macea în Arad și am stat o săptămână acolo, și am lucrat scene din Shakespeare, din Cehov, plus teatru realist, dar, bineînțeles, am lucrat și la roluri. Automat eu mi-am pus ca target să ies din zona de confort iar cu Andrei Șerban în primul rând despre asta este vorba, să te scoată din zona de confort și să joci. Nu o să uit asta niciodată indicația lui cea mai adevărată și cea mai concretă: ”Să jucați ca și cum ar fi ultimul vostru spectacol!”… și asta implica energie, putere, curaj, nebunie. Așa spunea, ”Să jucați cu nebunie, cu poftă!”, ori eu cred că rezonez enorm cu zona asta de actorie de teatru unde, da, arzi acolo, arzi. Și tot timpul ne ținea prelegeri la început de repetiții și astfel am aflat de tehnica Zeami, despre Jo-ha-kyū, lucruri de care auzisem dar pe care nu le înțelegeam până să-l ascult. Încă un lucru pe care l-am învățat și mă conduce în meserie e cum să păstrezi proaspătă acea floare – actorul este văzut ca o floare -, să nu se ofilească, să nu cadă, şi ăsta este lucrul constant tu cu tine însuţi, studiu, cor, citit, investit, văzut, discutat. Numai așa ești proaspăt și numai așa poți să îți păstrezi universul și imaginația bogată și această poftă de a sluji scena cu tot ce ai tu și să te duci către lumină tot timpul. Spunea ”Să mergi către lumină și să nu tratezi scena superficial pentru că așa te tratează și ea” și, într-adevăr, așa este scena, dacă nu investești în ea se poate răzbuna, teatrul se poate răzbuna. Nu la modul că ți se pot întâmpla lucruri nasoale dar simți când nu dai tot că ceva nu funcționează și atunci trebuie să te reechilibrezi.

Încerc să îmi explic cum scena te atrage prin roluri care au o componentă sumbră. Le ai, de exemplu, pe Maria de la Teatrelli și pe Marie Rogêt din Nevermore de la Teatrul Mic, două fantome…

Lăsând asta la o parte, e fantastic… mă urmăresc Mariile. Am început cu Sunetul Muzicii – Maria la Opera Comică pentru Copii, apoi a urmat Marie Rogêt – fatal-tragică, de la lumină la întuneric, iată. Am mers cu Maria în continuare, Maria de Buenos Aires, la fel un destin tragic, și acum pregătesc o Maria din A douăsprezecea noapte, care e liniștită, adică nu are un destin tragic. Mă gândeam oare ce Marii mai am în teatru pe care aș putea să le fac?

Maria Stuart…

Exact, iată. Cine vrea să monteze, sunt aici, aștept o Maria Stuart. Apropo de asta, mulți te întreabă „Tu ești o actriță de comedie sau de tragedie?”. Eu nu știu ce sunt și nici nu vreau să știu, și nici nu am roluri în cap pe care mi le doresc, nu, eu sunt deschisă. Caut în fiecare rol pe care îl fac să nu mă repet pentru că nu vreau să ajung la o manieră, să îl fac din poignet și să zic ”Ah, ăsta-i așa!”. Nu aș vrea să fac asta pentru că s-ar termina cu această căutare, ori mie îmi place să alternez comedie cu tragedie, cu musical, cu lucruri care să mă pună într-o continuă căutare și să nu-mi fie comod, să-mi fie greu, să mă duc acasă mistuită de gânduri…

Ce te faci dacă dai peste un regizor care practic te împiedică, îți limitează sau îți anulează ideea de căutare, care-ţi zice ”Uite așa trebuie să mi-l desenezi”?

I-l desenezi așa și o să-şi dea seama că e foarte sec. Cred că un actor face în așa fel încât să dea viață personajului și să-și aducă aportul, pentru că am fi niște roboți dacă doar l-am asculta pe regizor… ”Vreau să te dai peste cap de trei ori și să faci cum zic eu”. Nu, dacă este un regizor deschis, există o concesie și o cooperare tot timpul fiindcă eu cred că în roluri trebuie să ți se vadă invariabil personalitatea și aici vorbesc de o energie a ta personală, o energie a actorului care însuflețește personajul. Asta am experimentat eu până acum şi chiar dacă un regizor îți dă un traseu unghiular doar așa sunt convinsă că nu o să facă scandal dacă îi pui și ingredientele tale fiindcă asta face actul artistic să fie la cote maxime… părerea mea.

„Cântăreaţa cheală” | foto © Bogdan Catargiu

Apropo de personaje, din experiențele mai recente de la Teatrul Mic, ești mai atașată de Doamna Smith din „Cântăreaţa cheală” sau de Lucyna din „Mama”?

De doamna Smith. La Cântăreața cheală mi s-a părut un univers total aparte, de un ermetism… textul lui Ionescu este absolut superb deși din lumea care a venit la spectacol, nu mulți, unii au spus: ”Băi, fantastic spectacolul! Nu am înțeles absolut nimic!”. Tocmai despre asta este vorba, pentru că noi nu dăm o rețetă, noi nu dăm un mesaj clar cu această Cântăreață cheală. Bineînțeles că ne creăm lumea noastră dar publicul este liber să își traducă ce vrea el și de această libertate eu mă bucur la doamna Smith fiindcă încercăm să ironizăm acest stil ‚British’, acest umor negru. Mi se pare fascinant pentru că, deşi nu e neapărat o parodie, ne jucăm cu ce înseamnă stilul de viață londonez. Nu spun că Lucyna nu îmi place dar cred că Lucyna mi-a fost un pic mai la îndemână. E un rol interesant dar doamna Smith e mai aproape de umorul meu.

Că vorbeam de alte Marii care-ţi mai rămân de jucat, ce rol la care visezi se mai află pe „wish list”-ul tău?

Mi-ar place să joc Arkadina la un moment dat. Nu știu dacă o să îmi dea cineva să joc Arkadina, dar am făcut un workshop cu Kordonsky [regizorul american de origine rusă Yuri Kordonsky – n.r.] și am dat un pic cu nasul de ce înseamnă Cehov adevărat și cum se joacă, cum se abordează un Cehov, și mi s-a părut fantastică această Arkadină. Nu cred că am încă experiența necesară să o joc dar mi-ar plăcea enorm să fac asta…

Egocentrica şi superficiala Irina Arkadina din Pescăruşul… nu este cam demodată în contextul trendului feminist actual?

Probabil, probabil… dar eu sunt mai de modă veche, de asta o vreau pe Arkadina. Mi se pare că e un rol care te duce prin niște unghere ascunse, are o forță ascunsă, mi se pare că aici te poți juca și cu dramatismul și cu farmecul, să ai și charismă dar și nebunie, o depresie care te întoarce pe toate părțile, te lasă, te ia… un vulcan mi se pare Arkadina și aș vrea la un moment dat să pot să o joc. Am timp.

• Interviu de Ioan Big.
• Foto header: Andrei Gindac