Mâncarea de sub cazanul de pălincă
Pe lista Patrimoniului Cultural Imaterial al Umanității, întocmită și aprobată de UNESCO, apar înscrise multe preparate, tradiții culinare sau chiar gastronomii regionale din întreaga lume.
În urmă cu doi ani, forul internațional a catalogat borshtul ucrainean ca patrimoniu care necesită protecție.
În 2017, Azerbaijanul a înscris „Dolma making and sharing tradition, a marker of cultural identity”, adică practica de gătire și comensalitate a sarmalelor și legumelor umplute.
În ceea ce privește tradițiile noi nici măcar nu am încercat să depunem vreo cerere în acest sens.
România a reușit să obțină protecție internațională pentru câteva situri culturale și naturale ca patrimoniu material, iar pe lista celui imaterial bifăm câteva tradiții ce țin de costume, dansuri, muzică sau ceramică populară, ba chiar și tradiția creșterii cailor lipițani, parte dintre aceste obiceiuri fiind comune cu țări vecine.
Cred că avem destule obiceiuri și tradiții culinare specifice care ar merita promovate și protejate la nivel mondial. Beneficiile sunt la vedere, nu are rost să insist pe ele.
Un exemplu, probabil inedit pentru mulți, și cu un potențial socio-antropologic consistent: mâncarea de sub cazanul de țuică/pălincă.
Subliniez formularea „de sub”, adică nu mă refer la mâncăruri care merg la o țuică, nici la ceaunele de lângă alambicuri, nici la slănina friptă în pripă la focul pe care îl întreții până fierbe borhotul.
În special în Ardeal, pălincia a devenit o „instituție”.
Chiar dacă acum e facil să îți cumperi un alambic de uz personal și să ți-l scoți toamna în curte, încă multe persoane preferă să își ducă fructele la pălincia satului și în schimbul banilor sau a unei părți din produsul finit să se întoarcă acasă cu provizii pentru tot anul.
Cum țuica/pălinca/horinca/rachiul nu se fac una-două, iar degustatul e un „musai”, treaba, după cum se știe din bătrâni, nu trebuie făcută pe burta goală.
Și dacă tot faci focul, de ce vă vii cu sufertașul de acasă când poți băga în traistă o halcă de carne crudă și niște pâine caldă. Poate și o ceapă sau o căpățână de usturoi. Cel puțin așa era pe timpuri. Acum se vine și cu pâine feliată sau un borcan de muștar de la magazinul de proximitate.
Însă încă se mai păstrează o tradiție: carnea, condimentată bine se înfășoară în multe straturi de hârtie de copt și de aluminiu și se azvârlă în focul de sub cazan.
Timpul diferă de la cât de mare e halca de carne, tipul ei și cât de întețit e focul. Pulpe, rasoale, cocoși, iepuri, vânat totul ajunge între tăciuni și apoi devorat de către participanții la distilare.
Sunt sigur că întreg procesul poate fi o atracție turistică în sine și cred că astfel de experiențe vor fi căutate de turiști. Ar trebui însă și să le promovăm și să le protejăm.
Text de COSMIN DRAGOMIR | PE GUSTUL NOSTRU
cover: foto depositphotos.com
