Un malentendu culinar după altul
Umblând noi anul acesta ba prin sate și orașe, ba prin studii, cărți și cercetări, ne-am poticnit uneori în termeni, nu în farfurii.
Aceasta ne-a făcut să navigăm prin dialoguri atent, ușor suspicios sau de-a dreptul amuzant uneori – ca atunci când, în comunitatea de bulgari din Izvoarele, Teleorman, am dat din brațe simulând zborul unei păsări pentru a verifica dacă porumbeii menționați de Bianca Vasile, gazda noastră, erau din cei vii și călători, nu sarmale.
Căci da, porumbei se numesc sarmalele prin părțile locuite de slavi.
Dar tot sarmalele se numesc găluște în alte părți de pe la noi, care găluște se referă, însă, și la diverse aluaturi ferme, din griș, pâine, făină și alte cele, fierte, dar nu neapărat, complet diferite de cele din ubicua supă de pui.
În Mărginimea Sibiului, gălușca pare a fi o mămăligă cu brânză, dar gâsca-n blid e cam același lucru sau pe acolo.
Revenind la sarmale, în Banat li se zice sarme, dar și culcușe, rola e cuptor, iar borșul e mazăre; dar, stai, mazărea e păsulă, adică fasole și mnierea de prune e magiun. Sigur că pătură e aluat, pișcota e tort, iar scoverzile-s clătite.
În Oltenia, racul e un ardei roșu, dar ciușcă zice-se că ar fi o ceva salată din gogonele coapte amestecate cu ceapă măruntă și ulei.
În Muntenia nu chemați poliția sau pe cei de la Protecția copilului dacă vi se oferă, ospitalier, un puțoi – e doar un păhărel mic de băutură, un țoi șalu o cinzeacă, adică 50 ml de tărie.
Dacă mai la nord se vorbește de moacă, atunci să știi că-s șanse mari să fie un pește asemănător cu ghiborțul sau guvidul (unii îi spun p*la ciobanului, alții Neogobius fluviatilis, dar nu am verificat veridicitatea informației; pe cei care se hlizesc îi informez că se găsește prin farfurii, doar în stare incipientă de dezvoltare, că pe urmă e toxic, și organul calului, Phallus impudicus, o ciupercă).
Gospodinele din Moldova când fac scrob nu apretează cămăși, ci pun omletă pe masă, iar pentru cele de peste Prut, o bătută nu e nici horă sau bătaie ruptă din rai, ci un șnițel. Cucurigii sunt floricele, rasolul e de fapt piftie, iar zarzăra caisă abricoasă.
În Maramureș, perele sunt cartofi, dar asta sigur știți de la Mircea Groza, cel de la care avem fabuloasa carte „Zămuri – supe, zupe și năcreli”. Mai central, prin Rimetea, am găsit un ștrudel care, de fapt, este un aluat prăjit.
Nu am o explicație pentru toate aceste omonime, dar luând cunoștință de existența lor, parcă nu mai am de ce să mă oțârăsc atunci când văd că gospodine moderne sau antreprenori „creativi” numesc pandișpanul cu fructe la tavă tartă și cozonaci niște brioșe umplute cu afine.
P.S. Îi mulțumesc pentru titlu lui Dragoș Vasile, cel cu care am dezbătut subiectul într-un microbuz ce ne ducea pe rute de biserici fortificate, peisaje culturale și gastronomie tradițională, parte din primul traseu de turism cultural, numit România Atractivă și susținut de fonduri PNRR.
Text de ADRIANA SOHODOLEANU | BISCUIT.RO
