Nu-i prost cine cere…
Cazul nr. 1. Domnișoara corporatistă, pantalon-sacou-poșetă-Vuitton, care voia un tort la 10.30, ea dând comandă la ora 9:15.
Încercările de explicare a procesului și timpilor necesari au dat greș – domnișoara nu avea niciun reper culinar. Disperată că nu găsesc argumente, am exclamat „și o omletă se face în vreo 10 minute”; degeaba, domnișoara nu știa, căci nu gătea.
Citește și:Știa însă că la o cofetărie faimoasă, tortul ți se face pe comandă cât bei o cafea.
Așa și este – la acea cofetărie, și nu numai, se scoate din congelator un tort cât tava de cuptor industrial, se taie un dreptunghi, marginile i se îmbracă în cremă și pe el se scrie „La mulți ani, Gigel!”. Personalizat și gata în 20 de minute. Se dezgheață el până acasă. Sau nu.
Cazul nr. 2 mi l-a oferit Cosmin Dragomir
Restaurantul „La mama” a primit o stea (calificativ foarte slab) deoarece, sosind supa la masă în 10 minute de la comandă, doamna client a fost convinsă că nu a fost preparată pe loc, proaspăt (ceea ce îmi amintește de steaua solitară dată altuia pentru că nu era deschis în ziua în care, în mod obișnuit și oficial, era închis).
Cazul nr. 3. Mămica sărbătoritului la locul de joacă – „am comandat tortul la cofetăria X, mi-au zis că e de înghețată”.
Corul părinților e în extaz. Într-adevăr, ceva înghețat e acolo – tortul, pe alocuri. Nimic rău dacă știi că sunt la modă torturi a căror pregătire necesită congelare rapidă (pentru a fi scoase ușor din formă inimioară, norișor, iepuraș), dar și pentru a fi îmbrăcate în glazura lucioasă numită oglindă.

Uneori, torturile sunt ținute în această etapă intermediară mai mult timp, urmând a fi scoase și glasate cu câteva ore înainte de eveniment; se întâmplă ca ele să nu se decongeleze complet până la momentul servirii.
De aici și până la a prezenta clientului un tort congelat ca tort de înghețată e o cale scurtă, care se cheamă minciună, una inutilă, din moment ce congelarea e parte din proces, nu dovadă a lipsei de prospețime.
Minciună este și pasta de zahăr vândută pe post de marțipan, storceacul care nu a văzut nisetru, ci somn/ somon etc.
Minciuni ce țin loc de educație. Chef Ioan Bebeșelea mi-a povestit cândva despre țăranii din piața Cibinului care vindeau sparanghel mare, bătrân, lăsat să crească mai mult decât e ok.
Explicația unuia dintre ei – „ce știu domnii ce mănâncă?”.
Sunt multe exemple de negoț de genul acesta, dar îndrăznesc să scriu că și cumpărătorul are vină.
Un cartof tăiat în opt și presărat cu parmezan (aka celuloză) și usturoi nu poate costa cât patru kg de cartofi la un festival street food. Cinci bhaji (chiftele din ceapă cu făină de năut și turmeric) nu pot costa mai mult decât un ecler artizanal.
Omul care nu știe să gătească nu știe să se protejeze împotriva înșelăciunii. Omul care nu știe ce plătește nu știe ce mănâncă și nici ce ar trebui să primească de banii lui.
Sau, în tăioasele cuvinte ale înțelepciunii populare, nu-i prost cine cere, ci ăla care dă.
text de ADRIANA SOHODOLEANU | BISCUIT.RO