Uneori pare că pandemia a funcționat ca un drog halucinogen pentru societatea noastră (dacă nu pentru întreaga umanitate). Ne-a forțat empatia și gândirea până la limite pe care generația noastră, una crescută în afara marilor războaie, nu mai era obișnuită să funcționeze. Ne-a pus în față tot felul de dileme ciudate. Spuneți repede ce alegeți, viețile bunicilor sau educația copiilor? Restricții de mișcare și exprimare sau mai multă moarte? Economie sau sănătate?
Luând decizii mai bune sau mai proaste, suntem ca naufragiații întorși de pe o insulă pustie. Au fost poate nevoiți să ia niște decizii de care nu sunt chiar așa mândri. Înapoi pe continent, secretele vieții pe insulă ne bântuie într-un fel pe care nu-l înțelegem încă. Superficial părem sănătoși, dar spiritul suferă de boli neînțelese.
România pare un astfel de caz. Multe aparențe ne fură ochiul. Avem o economie încă decentă, chiar dacă se văd deja colții cheltuielilor nesustenabile. Banii europeni ne-au înfrumusețat orașele iar nivelul de trai a continuat să crească. Târgurile de Crăciun au înflorit mai peste tot, supermarketurile s-au înmulțit iar parcările sunt neîncăpătoare. Pe hârtie suntem bine.
Undeva printre rezultatele testelor Pisa, printre tinerii ce se urcă în avioane de Munchen și Viena, printre presa ce se stinge și democrația care lâncezește, o boală grea a spiritului se întrevede. Vitalitatea culturii noastre suferă și trebuie să o scoatem rapid la o alergare, la niște ridicat de greutăți, o intervenție, un brainstorming, ceva. Mi-e că ne prind alegerile multiple fără să avem corpul de plajă bine conturat.
