Una dintre revelațiile acestui sfârșit de an, A fi sau a nu fi, piesa lui Nick Whitby, a reprezentat, la prima vedere, o opțiune surprinzătoare pentru Teatrul de Comedie, dat fiind că este adaptarea unui film din 1942, despre modul în care actorii unui teatru polonez reacționează la invadarea țării lor de către naziști.
Aparențele înșeală însă în cazul acestei comedii ieșite din comun deoarece demersul îi aparține regizorului Vlad Massaci, al cărui apetit pentru texte cu un umor aparte este deja binecunoscut, fie și dacă ne raportăm la o altă bijuterie comică pe care ne-a oferit-o nu demult, Locotenentul din Inishmore, de Martin McDonagh, la Teatrul Mic, plus că povestea lui A fi sau a nu fi este spusă formidabil de convingător (și de amuzant) de către talentata echipă de la Teatrul de Comedie. LIVIU PINTILEASA strălucește aici în rolul unui actor vanitos, „hamletian”, stresat de priza mai mare la public a soției sale, de asemenea actriță, dar cu nebănuite resurse interioare pentru a-și susține și ajuta semenii.
Pe Liviu Pintileasa îl puteți (re)vedea în această stagiune la Teatrul de Comedie în Căsătoria (r: Andrei și Andreea Grosu), Arta la domiciliu (r: Dragoș Huluba) și Nunta lui Kreckinski (r: Mihai Bendeac), el făcându-și aici debutul în 2017, în Don Juan, dar nu trebuie omis că a devenit familiar publicului bucureștean în spațiul Indie încă din 2012, atunci când a început colaborarea cu unteatru, odată cu rolurile din Road trip-Autobahn și Un tramvai numit dorinţă.
Având în spate un traseu profesional presărat de prezențe remarcabile pe scenele Teatrelor Maria Filotti (Brăila), Tony Bulandra (Târgoviște) și Gheorghe Pastia (Focșani), marcat de lucrul cu mari regizori, precum Andrei Şerban, Radu Afrim, Victor Ioan Frunză și Alexander Hausvater, Liviu Pintileasa se reafirmă prin A fi sau a nu fi drept una dintre valorile performative majore din generația lui Marius Manole, Florentina Ţilea și Emilian Oprea, alături de care a absolvit Facultatea de Teatru din Iași.
Era firesc, prin urmare, să ne dorim a afla cum s-a nuanțat perspectiva lui Liviu Pintileasa asupra profesiei de actor în acest context atât de complicat.
Liviu, A fi sau a nu fi, noua piesă în care joci la Teatrul de Comedie, spune o poveste ce se petrece în anii ’40. Cât de relevantă crezi că mai poate fi aceasta pentru publicul actual?
Este relevantă pentru că, pe lângă partea socială, piesa vorbește despre o perioadă tulbure a omenirii, în care teatrul încerca să-și găsească locul sau încerca să nu și-l piardă – lucru pe care l-am simțit, la rândul nostru, acum câțiva ani, când a fost pandemia, cu acea senzație de deșertăciune și întrebările recurente: ‘Dar de ce fac eu asta?’ ‘Pentru cine fac asta?’ ‘Pe cine mai interesează lucrul ăsta?’ -, deci cred că vorbește inclusiv despre menirea noastră, a actorilor, în vremuri foarte tulburi și, în general, în istorie.
Drept urmare, în ceea ce priveşte personajul meu și povestea sa, m-am dus mai mult cu această construcție a lui în bucătăria internă a unui teatru, a meseriei de actor, cu tot ce presupune ea: orgolii, vanități, împliniri, neîmpliniri, succese și eșecuri… de asta mi-a plăcut foarte tare.
Adică e ofertant ca un actor să joace un actor, căci, de obicei, joci altfel de oameni, cu altfel de vieţi.
Nu că actorul n-ar fi om, dar în A fi sau a nu fi, de multe ori, se întâmplă să fie teatru în teatru în teatru, de ajungi aproape să pierzi firul: unde e teatrul, unde e realitatea, cine pe cine joacă?
Eu, Liviu Pintileasa, pe actorul Josef Tura [protagonistul piesei lui Nick Whitby – n.r.], care îl joacă pe personajul Hamlet? Labirintul ăsta a fost, de fapt, provocarea foarte frumoasă.
Cât a fost de simplu să joci bine rolul unui actor… care joacă mediocru?
Dacă joci un criminal, nu trebuie să știi exact cum e cu crima, Doamne ferește!
O să fiu sincer și o să spun că am plecat foarte tehnic în construcția lui, de la mijloacele pe care le-am folosit – voce, atitudine, mers, privire, comportament – înspre partea aia când pui „carne” pe personaj și te duci în ceea ce simte el.
Am plecat deci de la exterior și, cu toate că nu știu dacă e un pariu câștigat, asta mi-a ușurat foarte mult munca, să-l concep un pic tehnic, matematic, să am foarte mare grijă la mijloace și abia apoi să mă duc în povestea lui și în ceea ce simte, cum trece el de la o situație la alta.
Că a venit vorba de Hamlet, să ne uităm un pic la viața ta profesională din perspectiva lui Shakespeare. Sunt roluri care îți jalonează cariera. Primul a fost Thisbea în 2006, în Visul unei nopți de vară, la Teatrul Maria Filoti din Brăila, pus în scenă de către Victor Ioan Frunză…
Un spectacol extraordinar, excelent! Îmi aduc aminte cu mare drag de acea primă întâlnire.
De-a lungul carierei am întâlnit niște oameni care, pentru mine, au fost niște școli de teatru, nu neapărat ca relație actor-regizor, ci, în primă instanță, de profesor-elev, iar Victor Ioan Frunză este unul din acei profesori de la care am furat meserie cu nesimțire, aș putea zice.
Marele său atu era acela că, prin felul în care te ghida, îți dădea senzația că ești extraordinar, iar încrederea asta, pe care o căpătai zi de zi în decursul repetițiilor, cred că ne-a făcut să facem până la urmă un spectacol mare, dovadă că, după aia, am mai avut niște experiențe cu dumnealui, deci se pare că și dumnealui i-a plăcut de noi și nouă de el.
S-a repetat după aceea într-un spectacol Hamlet, pus de Victor Ioan Frunză, care, din păcate, nu a ieșit la public, dar și aia a fost o poveste foarte frumoasă. Acolo jucam Laertes. Spun eu mai departe? Apoi a venit Târgoviște…
La Târgoviște ai fost Richard al III-lea. Atunci, în 2015, trecuseră deja peste 10 ani de la terminarea facultății, erai deci un actor matur. Cât de valoroasă a fost experiența de a face acest rol shakespearian?
Poate sună idealist, dar experiența aia m-a măcinat foarte tare, adică aveam nevoie, în fiecare zi, de niște momente de „eu cu mine”, în care să mă curăț de repetiții și de personaj.
Dacă se zice că fiecare rol îți lasă câte o părticică din el pentru viitorul tău, ei bine, rolul ăla m-a marcat într-un fel, regizoarea fiind una extraordinară, Di Trevis, care i-a fost elevă lui Kenneth Branagh, o expertă în tot ce înseamnă Shakespeare: cuvânt, frazare, cadența de care e nevoie la Shakespeare.
Personajul, vorbind acum numai de Richard al III-lea, rupea bucăți din mine în fiecare zi, dar, paradoxal, aveam o bucurie enormă să-l joc. Cred că cele mai frumoase și cele mai mari realizări sunt atunci când reușești să faci un personaj care e foarte departe de tine, tu, om… eu, Liviu Pintileasa. Alea sunt cele mai mari câștiguri.
Ca actor, prefer rolurile astea complexe, dificile, care sunt foarte departe de mine ca și structură.
A mai fost un rol din Shakespeare, lucrat tot cu Di Trevis, la Teatrul Tony Bulandra. De fapt, cum ai ajuns acolo?
Printr-o întâmplare. Soția mea, [actrița] Mihaela Trofimov, juca în Hamlet-ul de la Târgoviște și mi-a spus că urmează să se facă niște audiții pentru A douăsprezecea noapte.
Noi aveam atunci copilul mic și am zis:
‘Păi, merg și eu ca să stau cu copilul, când tu intri la audiții.’. Și ea a zis: ‘Dar învață și tu ceva, că, poate, dacă are timp, te ascultă și pe tine’. ‘Bine, o să mă uit și eu pe text.’ Dar la ce să mă uit? Până la urmă, m-am uitat în A douăsprezecea noapte și am învățat puțin din Malvolio.
Și… ce să vezi? Am luat rolul. Uite așa a început, după care au venit toate celelalte, cred că au fost vreo șase sau șapte proiecte.
Nici nu mai știu câte au fost, dar a fost o mare bucurie să lucrez și la Târgoviște.
Ne întoarcem la Teatrul de Comedie, pentru că, aici, la Mult zgomot pentru nimic, ai colaborat în 2018 cu Andrei Șerban…
Recunosc, mi-a fost foarte frică de el la început, pentru că am plecat de la prejudecata că, totuși, este Andrei Șerban!, e un “munte” de teatru, dar cred că, după primele repetiții, ne-am împrietenit.
Cred că pot spune asta și sper să nu se supere dumnealui dacă va citi rândurile acestea, dar ne-am împrietenit pentru că m-am aruncat cu foarte mare încredere în viziunea și în felul lui de a lucra, m-am aruncat fără plasă de siguranță, și cred că lui i-a plăcut lucrul ăsta și atunci ne-am înțeles perfect, dovadă că, după aia, am lucrat din nou împreună, la unteatru, la Pescărușul lui Cehov.
Aceste roluri îți jalonează o bună parte din carieră. Privind în jur, observ însă că Shakespeare își face loc mai rar în repertoriile teatrelor, se joacă destul de puțin la noi în ultima vreme.
Eu am altă problemă.
Nu că se joacă foarte puțin Shakespeare, ci că se încearcă tot timpul un soi de reinterpretare a textelor sale, când, de fapt, Shakespeare, luându-l așa cum e din scriitură și punându-l în scenă, este foarte actual… dar am impresia că încercăm, cu fiecare montare, să-l reinventăm pe Shakespeare, or eu nu cred că are nevoie să fie reinventat.
Aah, da, să-l încadrezi puțin în vremurile noastre, poate, dar nu într-atât încât să ciuntești textul și viziunea originală sau să o realiniezi unor “standarde” actuale.
Cred că asta e o greșeală, pentru că pleacă de la premisa că trebuie să vorbim pe înțelesul publicului, dar publicul înțelege limba lui Shakespeare, iar situațiile pe care le descrie Shakespeare rămân actuale.
Nu spun că nu sunt de acord cu variantele moderne ale spectacolelor puse pe texte clasice, asta nu! Joc în ele, le îmbrățișez cu mare drag, dar atunci când ele păstrează mesajul și gândul pe care l-a avut omul acela atunci când le-a scris.
Vorbind de public, de ce crezi că n-a avut priză piesa lui Tom Stoppard, creată pe marginea scrierilor lui Shakespeare, Rosencrantz și Guildenstern sunt morți, din 2019, în care ai avut rolul lui Claudius?
Pentru că nu se încadra în niște jaloane trasate de Teatrul de Comedie, iar publicul deja vine aici cu niște așteptări și atunci s-a dovedit reticent… dar cred că noi ar fi trebuit să fim mult mai încăpățânați și să insistăm să jucăm chiar dacă sala nu era plină.
Avem de multe ori discuții, chiar între noi, colegii de la Comedie, dacă repertoriul nostru ar trebui să cuprindă strict doar comedie, iar eu sunt de partea acelora care zic că: ‘Nu, în Teatrul de Comedie se poate pune și Cehov.’.
Bine, Cehov oricum a scris comedii, dar putem să punem și piese ale sale de o cu totul altă factură, inclusiv pentru faptul că ne-ar îmbogăți pe noi, ca actori, dar și pentru că am atinge o plajă și mai largă de public.
Cred că ar fi și de bun augur pentru imaginea pe care și-ar crea-o Teatrul de Comedie în tot tabloul ăsta al teatrului bucureștean și, chiar, național.
A fi sau a nu fi se referă la lumea teatrului într-un context neobișnuit. În ce măsură textul ți-a “vorbit” la nivel personal, apropo de greutățile pe care le întâmpină teatrul în situații de criză?
De aici s-au născut întrebările mele în acea perioadă legate de utilitatea meseriei noastre și cine are nevoie de noi.
Păi, se pare că ne-au dovedit-o atât pandemia, cât și vremurile astea tulburi pe care le trăim acum, că oamenii au nevoie de teatru și de relația asta imediată pe care tu, ca spectator, o ai cu un actor.
Adică nu știu cât au prins ei din piesele alea difuzate online sau pe tv, la care m-am uitat și eu la vremea aia, dar tot simți nevoia să intri în sală, să vezi acolo actorii pe viu, să le simți emoția.
În ăștia 22 de ani de când am terminat facultatea au fost destul de multe momente de cumpănă în care m-am întrebat dacă ceea ce fac eu este destul de valoros, dacă ce fac eu contează, dacă ce fac eu va lăsa ceva în urma mea, pentru că este în firea mea să fiu un critic foarte aspru cu mine însumi și să-mi cer tot timpul mai mult sau, dacă primesc semnale din afară că a fost bine, să am acolo, în mine, o fărâmă care să zică:
‘Nu! Puteam mai mult!’ sau ‘O să încerc data viitoare să fac și mai bine.’.
Uite, chiar acum câteva ore am avut o discuție cu cineva, care mă lăuda pentru rolul din Căsătoria, iar eu, în loc să spun ‘Mulțumesc frumos, apreciez!’, am zis: ‘Eh, mai aveam eu un pic de lucru acolo.’ De ce? Că puteam să zic, simplu, ‘Mulțumesc frumos, apreciez!’, fiindca este, totuși, o mână, așa, pusă pe umăr, care te susține: ‘E bine ce faci, mergi înainte!’. Dar nu, creierul meu a reacționat imediat cu ‘Nu, nu, lăsați, că știu eu mai bine. Mai puteam!’.
De fapt, habar n-am, nu o să știu niciodată dacă mai puteam să fac… mai mult sau mai puțin. Sau cât de “mai bine” aș fi putut să fac. De aici vin momentele de cumpănă în care uneori mă întreb dacă, oare, chiar asta e menirea mea. Bine, acum sunt deja la o vârstă în care e puțin probabil să mă întorc din drum. Pot doar să privesc înainte și să încerc să urc în continuare… e târziu să cobor sau să o iau pe alt drum.
Interviu de IOAN BIG
Foto header: Mihnea Irimia / Teatrul de Comedie
