“RABBIA FURIOSA: ER CANARO” (2018, r: Sergio Stivaletti)
Videodome | 99+ cronici de filme realizate de Ioan Big!
Intrucat a mai ramas putin timp pana la Dracula Film Festival de la Brasov, ce se va desfasura intre 25 si 29 octombrie si are ca invitati de onare doi realizatori italieni legendari, pe Enzo G. Castellari si Sergio Martino, ne-am amintit ca, de-a lungul anilor, alte cateva personalitati de marca ale cinematografiei Horror din Peninsula au primit in cadrul traditionalului festival titlul onorific de Conte Dracula, iar prin acestia se numara maestrul italian al efectelor speciale şi machiajului Sergio Stivaletti, care a prezentat in premiera filmul pe care l-a semnat inclusiv ca regizor, “Rabbia furiosa: Er Canaro”.
Altfel, Stivaletti este reputat pentru colaborarea ca expert in F/X cu cei mai apreciaţi cineaşti italieni din spaţiul Horror şi Fantasy, Dario Argento (“Phenomena”, “Opera”, “The Stendhal Syndrome”, “Sleepless”, “The Phantom of the Opera”, “Mother of Tears”, “Dracula 3D”), Michele Soavi (“Dellamorte Dellamore”, “La chiesa”, “La setta”), Lamberto Bava (“Dèmoni”, cvintologia “The Cave of the Golden Rose” a.k.a. “Fantaghirò”, “Il maestro del terrore”) sau Gabriele Salvatores (“Nirvana”).
De altfel, doi dintre acestia, celebrii Dario Argento si Lucio Fulci, au semnat scenariul la “The Wax Mask” a.k.a. “M.D.C. – Maschera di cera”, debutul regizoral al lui Sergio Stivaletti din 1997, inspirati fiind de nuveleta scrisă de Gaston Leroux.
In 2018, Stivaletti revine în scaunul de regizor de lungmetraje Horror/Splatter, la 14 ani după al său “I tre volti del terrore”, cu o poveste inspirată de crima comisă cu o cruzime greu de imaginat pe 18 februarie 1988 de către ‘Er canaro’ (porecla frizerului de câini şi traficantului şi dependentului de droguri Pietro De Negri), rămasă în analele poliţiei romane ca “Delitto del Canaro”, când l-a torturat şi mutilat timp de aproape şapte ore pe amicul său abuziv, fostul boxer Giancarlo Ricci, dar al cărui cadru de desfăşurare se mută în cealaltă parte a capitalei Italiei, în Mandrione, rezidenţă actuală a câtorva din capii clanului Casamonica şi cartier îndrăgit de legendarul cineast Pier Paolo Pasolini care, în urmă cu aproape şase decenii, îl definea astfel:
“The pure vitality that is at the base of these souls, it means mixing of evil in the pure state and of good in the pure state: violence and goodness, wickedness and innocence, in spite of everything.”.
Dincolo de regalul Gore şi de baia de sânge aşteptată (filmul se bazează pe versiunea negată de autopsia oficială), Stivaletti, autor în acest caz şi al scenariului, surprinde prin modul nuanţat în care, folosindu-se de mitologia urbană (din periferiile Romei contemporane, prezentate ca un Vest Sălbatic metropolitan), defineşte legătura emoţională bolnăvicioasă între doi bărbaţi aflaţi în criză de identitate, pendulând antagonic între postura de victimă şi cea de torţionar.
Interesant este faptul că Sergio Stivaletti nu s-a temut de a intra în competiţie cu mai tânărul dar mai experimentatul cineast Matteo Garrone, recompensat cu trofee pentru ale sale “Gomorra”, “Primo amore” sau la “Reality” la festivaluri prestigioase inclusiv cel de la Cannes (două Premii a Juriului şi patru nominalizări la Palme d’Or), al cărui film, “Dogman”, inspirat de asemenea de cazul ‘Canaro della Magliana’, a avut premiera tot în acest an.
Diferenţele de viziune şi poziţionare sunt însă clare, inclusiv prin utilizarea de către veteranul Horror-ului a componentei onirice, a combinării vizuale a elementelor vintage cu cele moderne şi prin inserarea imagisticii suprarealiste, pentru că avem de-a face cu doi promotori a cinematografiei care au obiective complet diferite.
“No poetry, no tenderness, no auteur cinema, this is the B movie on the history of the Canaro of an Italian blood teacher.
The operation is of those of other times really: a great film comes out on a very well-known topic, that is Dogman by Matteo Garrone, a series A film that takes the honors and the spaces on TV and on the various media, then, to short distance, another film comes out on the same identical subject, a fiercely B-series that aims to satisfy a whole other type of spectator with a show that is lower and artisanal, less poetic and more material.” (Gabriele Niola, gqitalia.it).
Sergio Stivaletti, care se intersectase profesional deja cu cineastul răsfăţat de critici şi de publicul ‘intelectual’ (a realizat efectele speciale pentru “L’imbalsamatore” a.k.a. “The Embalmer”, o altă analiză psihologică a naturii umane din perspectiva invidiei şi geloziei intervenite în relaţia dintre doi bărbaţi, film realizat în 2004 care i-a adus lui Garrone premiul David di Donatello pentru scenariu), interpretează faptele cu ajutorul relocării spaţio-temporale (din Magliana în Mandrione, într-un ‘retroprezent’ în care doar evoluţia mediului consumerist sugerează contemporaneizarea), fiind preocupat de realismul ‘poetic’ al coregrafierii crimei şi nu de verosimilitatea construcţiei narative, pe modelul Spaghetti-Western-urilor şi al Horror-urilor italiene din anii ’70 şi ’80 (plus câteva accente de Poliziottesco), care închide prin actul final de răzbunare a umilinţelor – trecând gradual din Noir în Splatter – o relaţie tragică ‘love/hate’ definită de personalitatea bipolară al asfixiantului şi arogantului Claudio (‘capoccia’ Ricci) şi de hipersensibilitatea morbidă a taratului psihic Fabio (‘canarul’ De Negri) care stârneşte deopotrivă furie, dezgust şi compasiune.
“Passing from mouth to mouth, the history of the Canaro della Magliana marked the imagination of young people who grew up in the eighties: the amount of scabrous details derived from the exaggerated reconstruction of the murderer brought voyeurism from crime to a level then unpublished in history of the Italian costume.
In his film, Stivaletti renders in a personal way and without any pretense of historical veracity those very details, confused between history and imagination, in a delirious and liberating exploit.” (Francesca Romana Torre, cinematographe.it).
“Rabbia furiosa” este un film macabru, destinat celor cu stomacul tare, despre legea celui mai puternic (a se citi cel mai rău), frica de violenţă provenită din hăuri mentale lombrosiene şi despre reacţia viscerală clădită prin violenţă, justificată de răzbunarea împotriva celui care a denaturat relaţia simbiotică transformând-o în subordonare necondiţionată.
Text de IOAN BIG | VIDEODOME