Meniu Zile și Nopți
Articole Zile si Nopti Zile si Nopti 26/08/2023
Clin D'oeil Artă & Cultură / Teatru

CLIN D’OEIL | VLAD UDRESCU: “Întotdeauna reușesc să îmi văd personajele din afară”

Ioan Big De Ioan Big
Comentarii CLIN D’OEIL | VLAD UDRESCU: “Întotdeauna reușesc să îmi văd personajele din afară” Share CLIN D’OEIL | VLAD UDRESCU: “Întotdeauna reușesc să îmi văd personajele din afară”
Vlad-Udrescu


CLIN D’OEIL | VLAD UDRESCU: “Întotdeauna reușesc să îmi văd personajele din afară”

Nominalizarea în această vară la un premiu UNITER pentru a doua oară consecutiv, de această dată pentru rolul din Oedip Rege, spectacolul pus în scenă de către Declan Donellan la Teatrul Naţional ‘Marin Sorescu’ din Craiova, după cel din câine cu om. câine fără om, al lui Radu Afrim, din 2022, reconfirmă fără echivoc talentul şi versatilitatea lui VLAD UDRESCU, tânăr actor care şi-a rafinat instrumentarul performativ în ani buni şi aventuroşi (artistic) petrecuţi experimentând pe scenele Indie bucureştene – Green Hours, La Scena, În Culise, Godot Café Teatru -, de care nu vrea să se îndepărteze nici după ce a devenit în 2015 parte a redutabilei echipe al Naţionalului din Bănie.

Vlad Udrescu şi-a încheiat nu demult sezonul stagional cu spectacolul din camere de hotel imaginat de Iris Spiridon, Hôtel des poèmes, o producţie Teatrelli, work in progress, şi va urca din nou pe scenă în septembrie, acceptând la Teatrul Apropo din Bucureşti o provocare extrem de interesantă, adaptarea de către Daniel Simion a celebrei cărţi Novecento (premiera: 18 septembrie 2023, în deschiderea Festivalului Bucharest Fringe), care se va juca în luna octombrie şi la Iaşi, Craiova şi Sibiu.

Vlad Udrescu interviu Novecento

Vlad, prima premieră în care vei juca în noua stagiune este Novecento, montare inspirată de cartea după care Giuseppe Tornatore a filmat Legenda pianistului de pe ocean. Ce te-a atras la acest demers inedit?

Daniel [regizorul Daniel Simion, autor şi al adaptării romanului lui Alessandro Barrico – n.r.] m-a “păcălit” inițial că va fi ‘50-50’, că va fi un teatru-concert, dar, revenind asupra textului, mi-am dat seama că, de fapt, nu poate fi teatru-concert fiindcă se pierde foarte mult din poveste, deci va fi în primul rând teatru și abia apoi un concert.

Faptul că pe scenă există un pianist [Ştefan Stoianovici] și un trompetist [Sergiu Bivol] care vor cânta live, foarte bine aleși din punctul meu de vedere, mi-a dat însă o încredere foarte mare. Chiar dacă ei nu au cuvinte, au prezența lor și arta lor, și e ceva inedit, mai ales că vor interpreta compoziții originale.

Pe de altă parte, mi-e foarte frică, pentru că o să am 40 de minute de vorbit într-una, deci este ceva pentru care nu știu dacă sunt pregătit, deși am mai făcut un one-man-show la un moment dat cu Mușoiu, pe un text de Tim Crouch [My Arm, regia: Dragoş Alexandru Muşoiu, POINT Bucureşti, 2018 – n.r.].

VLAD-UDRESCU-Novecento_Repetiții
Repetiţii “Novecento”, regia: Daniel Simion (Teatrul Apropo, 2023)

Este un pic ciudat să te aud vorbind de frică în pregătirea unui rol. Poţi să-mi explici această, să-i zicem, nelinişte?

Nu știu dacă sunt pregătit pentru a ține spectatorii atâta timp doar ca… povestitor, deci nu pot zice decât că sunt entuziasmat, dar îmi e și foarte frică de experiența care mă așteaptă, pentru că mi-e foarte greu să înțeleg cum unii actori își asumă că ei vor ține publicul, vor face față unei ore, sau chiar mai mult, de spectacol.

Fie au o foarte mare încredere în ei, fie reușesc să transcendă cumva textul și mă gândesc acum la [Claudiu] Bleonț sau, mă rog, la alți actori, care reușesc cumva, prin personalitatea și prin talentul lor, să se distanțeze de text.

Am avut chiar aseară o discuție cu Costinela [Costinela Caraene, responsabila de producţie pentru Novecento – n.r.], în care îmi zicea:

Nu mai țin minte foarte clar despre ce era vorba în spectacolul ăla, dar îl țin minte pe Bleonț’, deci când ai un actor foarte bun, care este atât de înzestrat încât e fascinant, rămâi mai degrabă cu actorul decât cu mesajul textului, dar, alteori, actorul poate fi mai modest pe scenă, poate părea mai plat, dar tu rămâi cu precădere cu mesajul textului.

Din punctul ăsta de vedere, am avut o dilemă încotro să mergem, dacă să facem astfel încât spectacolul să fie foarte animat sau mergem pe ideea că primează textul, fiindcă, atunci când ai un text bun, de obicei textul e cumva mai puternic decât interpretarea și decât actorul.

Că așa se întâmplă, știi? Când ai un text care e mai puțin bun, atunci poate merge să suplimentezi cu momente de actorie, cu regie și cu artificii.

Din punctul ăsta de vedere, nu am luat încă o decizie, dar tind să înclin spre varianta în care mergi pe o chestie mai minimalistă, mai curată, dar lași textul să lucreze pentru tine.

Eu cred că ăsta e și stilul meu, adică eu nici nu știu să joc foarte teatral… nu știu dacă e UNATC-ul de vină sau dacă e, pur și simplu, experiența.

Sau poate că e lenea, fiindcă e foarte solicitant să faci mereu câte ceva ieşit din comun, să ieși cu o flăcăruie de pe undeva, de prin culise, să te bagi pe sub un covor şi să te învelești cu el, că asta înseamnă să faci show, să umpli scena.

Ăsta mi se pare că e și avantajul, dar și pericolul unui one-man show sau al unui astfel de spectacol într-un singur personaj, să pui actorul să miște mesele în loc să stea și să zică o poveste.

La noi, mai ales că povestea nu e foarte teatrală, ba chiar are o componentă lirică, epică, ce presupune să lași textul prin tine și să-l dai afară pur și simplu, să fii un mesager şi nu un interpret al textului, mă face să nu am încă un răspuns clar la întrebarea asta.

Vlad Udrescu

Pot presupune că ți-ai conturat o imagine asupra personajului. Novecento cântă seara  pasagerilor de la clasa I, iar noaptea la clasa a III-a, deci are două faţete. Tu, la fel, fiindcă joci deopotrivă pe scenele mari, în texte clasice, dar și în spectacole de nișă, proiecte independente, inedite. Ca atare, cât din personajul Novecento se regăseşte în tine?

Eu nu mă raportez neapărat la Novecento, ci la povestitorul care îl vede pe Novecento și povestește despre acesta… aici mă văd.

Pentru că eu sunt în general mai degrabă un observator decât un participant activ și cred că, undeva, mintea mea funcționează, poate, într-un soi de de gândire brechtiană, în care întotdeauna îmi văd personajele din afară, reușesc să mă văd pe mine în personaj din afară.

Am o chestie foarte obiectivă, care mă împiedică să fiu neapărat foarte prezent, visceral sau organic, în viața de zi cu zi… probabil de aia mi-e și mai ușor s-o fac pe scenă, într-un timp foarte scurt, pe anumite partituri precis determinate.

Cred că am capacitatea de a îndrăgi de departe o persoană, un anumit stil de viață, și cred că aici mă regăsesc cel mai tare cu povestitorul.

Ilustrație-Novecento_hublouri

Pe lângă faptul că îi apreciază muzica, povestitorul îndrăgește filosofia de viață a lui Novecento și cred că asta mă și atrage, eu plecând cu un mare complex de inferioritate în facultate, care nu știu de unde vine: am gravitat în jurul unor oameni care aveau niște principii și niște feluri de a trăi foarte bine definite, fie că făceau foarte multe activități, fie că erau foarte buni, fie că aveau păreri foarte categorice.

Eu nu reușesc în viața de zi cu zi să am păreri categorice despre anumite subiecte și, de regulă, sunt într-o zonă gri, într-o zonă buffer, în care, câteodată, am impresia că mi-e frică să-mi asum o părere şi i-am invidiat întotdeauna pe cei care şi-au asumat, cei care au fost în stare să zică:

Eu așa trăiesc, așa cred că ar trebui să trăiască toată lumea, pentru că astea sunt principiile mele de viață, există o coloană vertebrală, o etică, o moralitate în ceea ce fac

Eu, nefiind așa, gravitez în jurul oamenilor de genul ăsta.

Revenind la Novecento, cred că asta e important, chiar dacă pentru personaj, pentru povestitor, e o chestie pe care, aparent, nu o înțelege: faptul că el nu coboară de pe vapor este fix genul de admirație pe care și eu o practic, admiraţia pentru un om care are niște convingeri foarte puternice… mai ales că și convingerile lui Novecento par a veni dintr-o filosofie aproape poetică, aproape spirituală, ceea ce deschide deja foarte tare ușile pentru interpretare, și a personajului meu, dar și a publicului în raport cu mesajul piesei.

Vlad Udrescu
VLAD UDRESCU Foto: Adi Bulboacă

Novecento nu coboară niciodată pe uscat, deci pe vapor se simte acasă, acolo este lumea lui. Tu joci mult la Craiova și la București deopotrivă. Cum ai defini termenul de acasă?

Prin oameni. Cred că prin oameni mi-aș defini termenul de acasă.

La un moment dat, mă simțeam acasă pe drum… în tren mă simțeam acasă, dar acum am început să mă simt acasă unde chiar sunt şi cred că oamenii din jur mă fac să mă simt acasă. Mă simt mai acasă în Craiova decât în București, deși eu locuiesc în București.

La Craiova mă simt, nu știu, poate mai protejat, că-i mai mic, mai safe, e un spațiu mai confortabil.

Bucureștiul, din facultate, de când obișnuiam să intru în el cu mașina sau cu trenul, îmi provoca o senzație de frică, pentru că era un oraș necunoscut, un oraș un pic prea mare, un oraș prea agitat și e foarte ciudat că, după ce stau două-trei luni la Craiova, chiar şi acum, când mă întorc în București, am același mic sentiment de nesiguranță.

Un motiv, iarăși, e agitația. Un altul, care ține de ego, că nu contez în București. În Craiova, ego-ul meu e mai hrănit un pic, dar aici te trezești că ești un necunoscut și te pierzi în mulțime.

Cred că de asta e Craiova mai mult ‘acasă’, dar nu știu să explic… e ca intimitatea unui apartament față de tot cartierul, știi?

Vlad Udrescu
“Câine cu om. Câine fără om”, regia: Radu Afrim (Teatrul Naţional Marin Sorescu Craiova, 2021) Foto: Radu Afrim

Mergem atunci spre Naţionalul craiovean. A doua nominalizare la premiile UNITER, cea de anul acesta, ar putea induce ideea că sunt șanse mai mari ca recunoașterea să vină din teatrul de repertoriu decât din cel independent sau de proiect. Cum funcționează, în cazul tău, scara de valori?

Scara de valori, din păcate, e destul de nedreaptă, pentru că, dacă eu aș fi făcut exact același rol, dar exact la fel, într-un teatru independent, n-aș fi avut vizibilitatea pe care o am acum.

Faptul că am lucrat cu doi regizori titrați a făcut ca publicul – sau cel puțin criticii ori cei care au făcut aceste nominalizări – să se concentreze pe acele spectacole și, respectiv, să mă facă pe mine vizibil.

Deci toată treaba asta cu atenția care ți se oferă atunci când ești nominalizat e o chestie atât de conjuncturală, încât aproape mi se pare nedreaptă. Nu pot decât să mă bucur pentru ea și să zic:

‘Ah, ce bine că, în sfârșit, după 15 ani de teatru, după Green Hours, după Godot, după toate barurile în care am șters pe acolo cu costumele, cu 50 de lei biletul, cu un onorariu din teatru independent care nu-mi permitea nici măcar să fac naveta Craiova-București, totuși, cumva, toate abilitățile pe care le am au ajuns să fie văzute de o anumită categorie de public.’

Vlad Udrescu Uniter
VLAD UDRESCU la Gala UNITER 2023 (Conferinţa de presă, Timişoara)

După 15 ani de când ai terminat UNATC-ul și jucai la Teatrul de Comedie în Romanțioșii, ai ajuns în faza de a lucra pe parcursul a doar câteva luni cu regizori precum Radu Afrim, Leta Popescu, Declan Donnellan, Iris Spiridon sau Bocsárdi László. Ce așteptări ai ajuns acum să ai de la relația actor-regizor?

Nu pot să zic că am anumite așteptări, pentru că, de regulă, întâlnirea are ceva nou, inedit… nu-i cunoști pe regizori.

Pe Iris n-o cunoșteam, de exemplu, iar pe Leta, deşi ne știam, eram doar prieteni, nu o cunoșteam ca regizoare.

Lucrând însă cu regizori așa-zis titrați, cu care îmi doream să mă întâlnesc, ce pot să zic este că am acum o anumită rezervă să repet experiențele pe care le-am avut.

Mi s-a părut că am rezonat cel mai bine tot cu regizorii care au terminat în generația mea sau sunt apropiați de vârstă cu mine, mai puțin poate Afrim și Declan, dar în rest, toată această imagine a regizorului care a luat o groază de premii UNITER, de care auzisem în facultate, care era foarte apreciat de actori și de critică, imaginea lui și contactul propriu-zis cu el, pe mine nu m-au mulțumit artistic și atunci, deși îmi doream această experiență, cu Dabija, cu Bocsárdi, am ajuns… nu să nu mi-o doresc din nou, dar să nu mai fiu chiar atât de entuziast.

Vorbind de experiențe cu regizori, nominalizarea de anul acesta a venit pentru un rol dintr-un spectacol excepțional, Oedip Rege. Ce urme a lăsat în tine experiența colaborării cu Declan Donnellan

Nu știu cum să zic, dar eu am ajuns să mă îndrăgostesc de Declan Donnellan, adică am ajuns să-l iubesc fără vreo rezervă… pentru mine, a ajuns ca el să fie un exemplu.

Mă interesează mai puțin rezultatele pe care le avem împreună, spectacolul în sine, dat fiind că el este cel care susține că procesul este mult mai important.

Sigur, asta e o chestie pe care o tot auzim, că procesul e mai important, dar la el se şi aplică, iar experiența mea cu Declan e una mai profundă decât aș fi crezut vreodată și se apropie foarte tare de cea pe care am avut-o în facultate cu profesorii.

Adică, pentru mine, a ajuns să fie o experiență intimă, aproape să consider pe undeva că e un prieten și, cumva, aș putea zice că şi un fel de mentor, deși nu îl văd așa, pentru că îl văd ca egalul meu. Ceea ce îmi doresc, pentru că eu cred că am înțeles metoda lui, ar fi să-i duc metoda mai departe.

Cred că el este la un punct în care se apropie de sfârșitul carierei și, din perspectiva experienței cu el, mă simt dator să fac asta.

Inițial, m-am gândit că aș face o lucrare de doctorat pe metoda lui, pentru că el are două cărți, dar acolo nu își concretizează metoda, nu spune procesul și etapele de lucru, ci își prezintă filosofia metodei lui și, probabil, lasă ca cei care citesc să-și facă propria metodă, în etape.

Dar eu cred că aș face o lucrare de doctorat în viitorul apropiat, în care să descriu procesul lui de lucru, pentru ca asta să rămână mai departe.

Revenind la întrebare, atât de tare m-am îndrăgostit de el, încât îmi doresc să dau mai departe ce am învățat de la el.

Vlad-Udrescu-si-Declan-Donnellan
Vlad Udrescu şi Declan Donnellan

Asta vine tot din dorința mea de a gravita în jurul unor personalități diferite de mine, care mă inspiră, și ce reușește el să facă este să-și trateze colegii de muncă, păstrând zona profesională, într-un mod foarte generos, ceea ce nu se întâmplă foarte des, pentru că, de obicei, se creează un anumit raport de putere, în care regizorul încearcă să te conducă pe un anumit drum.

Ei bine, ceea ce e diferit la Declan, este că el nu te conduce, ci, practic, merge pe drumul ăsta cu tine… e o chestie de nuanță.

Fiind foarte generos, nezicându-ți niciodată ‘Nu e bine sau aici fă așa sau așa!’, ci ‘E foarte bine!’ și construind o regie de poveste, el îți povestește un context în care el s-a aflat, ca tu după aia să tragi propriile concluzii, care au legătură cu situația respectivă, pe care tu o ai de jucat.

Astfel, el nu devine un canal pe care tu trebuie să mergi așa și după aia cotești stânga sau dreapta, ci mai degrabă zice:

Nu știu pe unde mergem și nici nu mă interesează unde ajungem, dar vreau să mergem împreună pe el și dacă o facem, vom descoperi amândoi niște lucruri. Eu știu cum să te duc pe acolo, astfel încât să nu-ți fie frică de drumul ăsta.’.

Ca să nu intru în tehnicalități, cred că filosofia lui asta e, iar noi, așteptându-ne cu stilul regizoral românesc în care ne simțim un pic ca la școală, când vine un altfel de stil, în care nu ți se impune nimic și ești lăsat liber, ne simțim în derivă și zicem:

Nu mi-a zis că n-a fost bine, nu mi-a arătat cu degetul, deci ceva nu fac bine.’.

Dar, pe de altă parte, începi să înveți, la vârsta pe care o ai când lucrezi cu el, indiferent care ar fi aceea, că acest stil de re-enforcement funcționează.

Funcționează atunci când ți se ți se răspunde doar cu ‘Da!’, când orice propui este luat pe pozitiv și ți se spune:

E foarte bine că ai propus asta… hai să încercăm. Uite, am să-ţi spun și eu o poveste.’.

Apropo de metoda lui, mi se pare foarte interesantă regia asta de poveste… eu nu i-am găsit alt termen, am tot încercat să găsesc cum să o descriu și nu pot să spun decât că Declan e un regizor care creează povești.

Vlad Udrescu
“Oedip Rege”, regia: Declan Donnellan (Teatrul Naţional Marin Sorescu Craiova, 2022) Foto: Cristian Floriganţă

Cu ceva ani în urmă, spuneai că lucrezi pe metodele Michael Chekhov şi Ivana Chubbuck. Acum te-ai ataşat de metoda lui Declan Donnellan. Ai o viaţă aşezată pe metode?

Nu, nu, doar am priceput și eu ce au zis oamenii ăștia, sunt doar niște “cârje” pe care trebuie să le pricepi atunci când îți faci traseul ca actor.

Dacă eu nu citeam, dacă nu aveam întâlnirea asta cu Michael Chekhov, nu știu ce mă făceam cu ce învățasem eu din UNATC legat de memoria afectivă… adică să mă gândesc mereu că-mi moare pisica atunci când trebuie să joc pe scenă că mi-a murit cineva din familie.

Pentru mine nu funcționa, dar sunt unii la care funcționează, că nu la toată lumea e la fel.

La mine, nu pot să zic că nu funcționează și memoria emoțională și că nu o folosesc, dar mai funcționează și o chestie care vine de la Michael Chekhov, ce ține de imaginație: practic, îmi fac fotograme cu lucrurile imaginate… dar eu cred că asta face creierul la orice actor, chiar dacă, poate, în mod inconștient.

Când citesc un text și zic de ‘casa nu știu care’, trebuie să-mi imaginez o casă şi atunci, ca actor, ai opțiunea să-ți imaginezi o casă în care chiar ai trăit sau cea să îți imaginezi complet o casă în capul tău și, efectiv, să îți faci o fotogramă din care să poți scrie pe hârtie ce culoare are ușa, ce formă are un turn, cine trece prin casa aia, cum se mișcă perdelele la fereastră.

Atunci, chiar dacă e o imagine, amintirea devine reală în tine… şi Michael Chekhov cam asta zice: bagă imaginație în tot, inclusiv în corp.

Declan Donnellan
Declan Donnellan  Foto: Cristian Floriganţă

Declan Donnellan insista pe “privilegiul actorului de a cunoaşte la prima mână distincţia între a performa şi a te preface”. Unde se trasează frontiera dintre performance şi pretense?

Cred că se referă la un principiu foarte solid, pe care îl repetă la nesfârșit în toate cărțile lui: reactivitatea. Adică tu să reacționezi la ce se întâmplă.

Personajul pornește cu ideea că știe ce vrea, dar, cu fiecare replică ce vine dinspre partener și fiecare semn care vine dinspre exterior, își dă seama că eșuează.

Eșuează deşi, cu fiecare replică, este convins că are adevărul absolut. Cam așa înțeleg eu că își gândește el personajele.

E atât de simplu, dar e greu de realizat, fiindcă tu știi textul, știi partenerul și atunci, capcana e să vii cu reacția care ţi-a ieșit bine odată la repetiții, or ideea e ca tu să vii cu ce-ți zice ție în momentul ăla.

Cred că asta e diferența esențială, faptul că performerul reacționează organic la ceva ce se întâmplă în jurul lui, care este diferit de fiecare dată.

Sună ciudat, fiindcă, aparent, spectacolul n-ar trebui să fie diferit, căci e o formă fixă, dar nu e aşa, pentru că există întotdeauna acest element de neprevăzut care, din punctul meu de vedere, nu are cum să lipsească.

Cred că asta face diferența între pretense și performance.

Vlad Udrescu
VLAD UDRESCU în “Oedip Rege”  Foto: Cristian Floriganţă

Tu spuneai însă, cu ceva vreme în urmă: “ca actor, nu fac decât să-i ofer unui spectator experienţa de a fi altcineva, prin mine.” De ce mă tentezi să adopt adevărul tău… scenic?

Pentru că nu ai parte de el, nu poți să îl trăiești altfel.

Așa mă gândesc eu, că avem fiecare experiențele noastre limitate de propriile vieți, așa că nu putem să accedem altfel spre alt teritoriu, spre o altă viață, şi asta accesezi ca spectator în momentele în care asistăm la un personaj care are niște “curbe” mult mai mari, că așa sunt scrise dramaturgic – chiar dacă poate nu au legătură concretă cu viața sau cu realitatea noastră -, dar el, actorul, reușește să îl treacă prin această evoluție.

Vlad Udrescu
“Hôtel des poèmes”, regia: Iris Spiridon (Teatrelli, 2023) Foto: Mihaela Tulea

Dar unde se plasează ca demersuri artistice în jocul cu adevărul social, spectacole-performance precum #acedesiguranta, al lui Bobi Pricop, din 2022, de la TNCMS, sau Agressive Mediocrity, al Catincăi Drăgănescu, din 2014, de la Green Hours?

Premisa din interiorul unui performance este în general aceeași, poate mai puțin în #acedesiguranta, în care eram o Irina-Margareta Nistor, adică citeam subtitrarea.

Eu nu mă mai regăsesc neapărat în zona asta, a spectacolelor cu un mesaj, din care noi trebuie să înțelegem anumite lucruri, și poate că nici Agressive Mediocrity nu a fost chiar unul dintre acelea, pentru că Agressive ridica un semn de întrebare vizavi de cum se poate întâmpla o piesă de teatru altfel, când avem un caz și ce concluzii tragem pe urmă.

Într-adevăr, cred că în Agressive se trăgeau la sfârșit niște concluzii și ți se spunea ‘Noi, pe aici!’, pentru că sunt oameni care au niște convingeri clare și ferme despre lume și viață și despre cum ar trebui să trăiască alții. Asta e, hai să ni le spună!

Este și asta o părere relevantă, pentru că, după aia, poți măcar să te duci să zici:

Băi, dă-i încolo, iar vin unii care să îmi spună cum trebuie să-mi trăiesc viața sau cum să gândesc?’.

Da, e și asta o perspectivă, dar, repet, nu știu dacă mă mai regăsesc în zona asta.

Vlad Udrescu

Dar atunci spune-mi cât de uşor ai făcut… Pluta. Mă refer la spectacolul-lectură de la POINT, de anul trecut, în care aveai nişte ‘adevăruri’ de transmis despre cum se conduce un atelier de actorie. Te-ai jucat pe tine?

Acolo a fost dificil, pentru că în momentul în care am citit textul, am realizat și, eu și Irisz [Vlad Udrescu a jucat în cele două spectacole regizate de Irisz Kovacs, în cadrul proiectului Playwrights Ground, în 2022, la POINT: Pluta, de Alina Medoia, şi Un conflict absolut banal în Brăneşti, de Alex Mircioi – n.r.], că textul propune defăimarea unei anumite categorii, ceea ce este ușor nedrept și generalist.

E foarte greu să joci personaje unilaterale, care nu au balanță, sunt doar… într-un fel.

Adică tu joci un personaj doar agresiv, ce Dumnezeu poți să-i faci? Poți să îl faci comic, adică să iei personajul în derâdere și atunci să arăţi că ai o părere despre personaj, iar asta, cumva, să se vadă – de fapt, fără să-mi propun, s-a văzut chestia asta de ironie asupra acestui gen de personaj -, dar alegerea de cum il faci e dificilă și ne-a ridicat semne de întrebare, în contextul unui discurs public în care agresivitatea în procesul de repetiții și în școlile de teatru este o discuție valabilă și cred că, din punctul ăsta de vedere, poate fi susținută și de către noi, artiștii implicați, mă refer la punerea pe masă a dezbaterii.

Există această problemă, hai să o discutăm, să vedem ce se întâmplă dacă discutăm și ajunge la urechile tuturor informația, să vedem dacă se schimbă sau nu comportamentul din interiorul procesului de lucru, pentru că este o problemă reală.

Faptul că sunt cazuri izolate și poate că nu sunt atât de generalizate pe cât sugerează cele prezentate e una, dar problema există, nu putem să ne facem că nu există și, din punctul ăsta de vedere, zicem:

Da, hai să vorbim despre asta!’.

Vlad Udrescu
“DUAL, un performance despre prietenie” (concept: Leta Popescu, Bogdan Spătaru, Florin Fieroiu, Teatrelli, 2022) Foto: Adi Bulboacă

În ce raport te afli tu, personal, cu adevărul? Ai avut momente de nesinceritate cu tine însuţi pe parcursul carierei, ce au dus la blocaje sau crize de încredere?

Da, le-am avut la nivel personal.

Mă rog, eu fac parte din comunitatea LGBT și la mine a fost un moment foarte lung în care a trebuit să iau o poziție vizavi de LGBT sau nu.

La nivel personal a fost deci destul de dificil și cred că, pe undeva, s-a și pliat foarte tare evoluția mea profesională pe deciziile mele personale… şi atunci da, când vine vorba de adevăr, au intervenit blocaje și crize de încredere.

Pe care le-am depăşit făcând pace cu mine, pe de o parte, și renunțând la factorul ăsta exterior – la cum sunt perceput, la ce gândește lumea despre mine -, pe de altă parte.

Vlad Udrescu
Sursa foto: Vlad Udrescu FB

Să vorbim atunci de evoluţia ta profesională, fiindcă ea începe cu un moment de precocitate. Ai intrat la UNATC în 2005, dar biografia ta menţionează că în acel an jucai deja în Micul Prinţ, în franceză, în Festivalul Francofoniei de la Târgu Mureș…

Păi, așa am început eu.

Era la o oră de franceză, iar profa a întrebat: ‘Cine vrea să facă teatru?’. Cumva, de aceea a și rămas ca un moment pe care l-am trecut acolo [în CV], pentru că a fost primul meu contact cu teatrul. Profa a completat: ‘Cine vrea 10 la franceză?’. I-am răspuns că vreau 10 şi, uite așa, am intrat în teatru, că a trebuit să învăț franceza și să joc în franceză.

Acolo l-am cunoscut și pe Aurel Ștefănescu, actorul de la Târgu Mureș, care acum nu mai e, și care m-a pregătit, iarăși, un exemplu de om, de personalitate, în jurul căruia am gravitat foarte mult și care a fost pentru mine o referință. ‘Când o să fiu mare, eu așa vreau să fiu!

Întâlnirea mea cu Aurel Ștefănescu m-a transformat în ceea ce sunt azi și faptul că am lucrat cu el în spectacolul acela mă face să îl menționez, pentru că eu cred că a fost o relație emoțională, de progres, de transformare a mea ca om, care a contat foarte mult pentru mine prin prisma prezenței lui în viața mea.

O întâlnire dintre cele te modifică și te duce pe un alt traseu, care-ți schimbă complet definitiv viața.

O întâlnire care nu ştiu cât te-a modificat, dar, în orice caz, pare să-ţi jaloneze viaţa, pentru că joci cu regularitate în montările sale de la TNCMS, este Bobi Pricop. Cu el ai debutat la Craiova în 2015, în piesa lui Vîrîpaev, Iluzii.

Da, am avut privilegiul să lucrez cu Bobi Pricop chiar de la început şi atunci a fost interesantă și întâlnirea mea cu textul lui Vîrîpaev, care obligă la o altfel de interpretare, că e greu să faci o poveste trecută activă.

Pentru mine, chiar a fost foarte important să intru în contact cu textul ăsta și cu lejeritatea și calmul lui Bobi din repetiții, continui să cred că a fost foarte oportun debutul ăla, pentru că m-am simțit relaxat.

Dacă intram la un proiect mai intens, poate dacă intram la [Radu] Afrim, de exemplu, aș fi fost un pic mai tulburat, dar faptul că am intrat pe un platou de liniște, mai degajat, m-a ajutat foarte tare.

De-a lungul timpului, ai experimentat o largă varietate de forme de expresie performative, de la ReCreaţie Coregrafic Originală de la CNDB, din 2014, până la DUAL, un performance despre prietenie, conceput de Leta Popescu la Teatrelli în 2022. Reprezintă… explorări sau evadări?

Mi se pare că te limitezi singur atunci când decizi să lucrezi doar pe un anumit segment și, fără neapărat să știu de ce, am avut mereu intenția de a lucra altceva.

Mi-am zis că trebuie să încerc pe mișcare, să încerc pe non-verbal, să încerc pe diverse forme de limbaj și, uite, de asta s-a întâmplat inclusiv colaborarea cu Catinca [Drăgănescu] la Aggressive Mediocrity, care propunea, iarăși, ceva dificil: să ai o fișă de personaj, la un moment dat să ai niște replici, dar, după aia, să te apuci să improvizezi, că n-aveam formă fixă acolo.

Ăia te puteau întreba orice, dar chestia asta îmi dădea o anume siguranță, fiindcă aveam, totuşi, textul meu și știam ce trebuie să zic, mi se părea că nimic nu poate să mă surprindă sau să mă prindă nepregătit.

Adică tremuram tot că nu știam ce o să mă întrebe, dar îmi făcusem biografia personajului cât de cât solidă, astfel încât, dacă vine o întrebare care să scoată din mine o biografie, eu să pot spune ceva.

Cred că, pentru mine, genul ăsta de experiență a fost necesară ca să le am pe toate, să pot să spun… extragem și de aici ceva, scoatem și de acolo altceva. Este important, te mobilează mai mult.

Uite, pentru DUAL… n-aveam text. Adică trebuia să scriem un text fără să scriem un text, știi? Păi, ce, te duci să faci ceva ce știi deja?

Acolo avem niște făină și niște ouă și trebuie să facem ceva care ar trebui să vorbească despre prietenie și cum intră niște personaje într-o relație.

Să creezi toată chestia asta, e mult mai interesant decât să ai un text și să-ți faci lista personajului.

Vlad Udrescu DUAL,-un-performance-despre-prietenie-(regia-Leta-Popescu,-Teatrelli)
“DUAL, un performance despre prietenie” (Teatrelli, 2022) Foto: Adi Bulboacă

Cât de interesant sau de provocator a fost să creaţi colajul din DISTOPIE. shakespeare. REMIX, spectacolul pus în scenă de Catinca Drăgănescu la TNB în 2014? N-a fost primit chiar cu un entuziasm copleşitor…

Spectacolul acela are relevanță în contextul programului 9G [Distopie. shakespeare. Remix a fost o producţie realizată de Centrul de Creaţie şi Cercetare Ion Sava în cadrul programului 9G de la TNB – n.r.], mai degrabă, decât în context personal, fiindcă perioada respectivă s-a terminat cu o scrisoare deschisă către Ion Caramitru, în care noi ne-am plâns de condițiile oferite de program… care a rămas la fel, cu toate demersurile care făcute în perioada aia de a-l finanța în plus.

Noi concuram în Sala Mică cu spectacolele lui Mălăele sau Caramitru și trebuia să ne luăm bani din încasări, că nu eram finanțați – erau plătiți doar regizorul și scenograful, nu şi actorii -, nu aveam buget de repetiții și… așa a și rămas: un program pentru tineri, în care tinerilor nu li se dau bani.

Dincolo de asta, Distopie. shakespeare. Remix a creat foarte multe reacţii, au apărut foarte multe cronici, cu păreri foarte divergente… ‘Aoleu, ce am văzut cu Shakespeare!’, fiindcă atunci Catinca a trunchiat, practic, a luat o replică de aici, o replică de acolo și a recompus o poveste cu Shakespeare.

Poate că n-a mers neapărat extraordinar la nivel dramaturgic, dar a fost realizat, totuşi, într-un laborator de creație, că așa se și numește, nu?, „Ion Sava, laborator de creație și experiment”… păi, ce Dumnezeu facem noi la 9G, dacă nu experimente în laborator?

Mă duc cu I.L. Caragiale și pun O scrisoare pierdută la 9G? Nu! Vin cu ceva în care chiar experimentez ceva, îl tai pe Shakespeare, îl iau, îl pun pe sus, îl pun pe jos și îl dau cu capul de pereți, să vedem dacă iese ceva de acolo. Dar faptul că n-ai sprijin…

Dar ai revenit în 9G, în 2016, într-un spectacol al lui Dragoş Alexandru Muşoiu, pe texte de Beckett…

Da, asta a fost lipsa mea de coloană vertebrală, știi? În care am zis: ‘Aah, mai vine un proiect… ce bine că mai vine un proiect, că nu stau acasă!’.

Dacă tot suntem la experimente de început, mai bine ne amintim de Disco Love, pe care l-aţi jucat la Godot prin 2014.

Acela a fost unul dintre primele spectacole în care am coagulat o grupă de colegi care n-aveam job… eram proaspăt ieșiți din facultate, depresivi că nu facem nimic.

Acolo, dacă am fi avut totuși un regizor sau un coordonator mai dibaci, probabil că produsul teatral era și mai relevant, dar asta contează mai puţin, fiindcă relevantă a fost experiența faptului că ne-am strâns niște oameni și am zis:

Noi am terminat o facultate. Acum ce facem? Păi, nu ne ia ăla, nu ne ia ăla, nu ne bagă nimeni în seamă. Haideți, copii, să punem mână de la mână și să facem o horă, să arătăm și noi ce știm. Nu știm nimic, dar noi arătăm. Să vedem!’.

Cu multă neîncredere, evident. Textul era foarte bun, era din Fericiți cei fericiți, de Yasmina Reza, aveam fiecare niște monoloage foarte mișto şi poate că și spectacolul era ok-ish, dar faptul că am avut curaj în momentul ăla să zicem: ‘Hai să facem ceva decât să stăm să așteptăm!’, a însemnat cel mai mult pentru noi toți.

Ne-am dat seama că se poate și așa, se poate să vii cu costumul de acasă, într-un beci la Godot – că jucam la Sub Scenă, nu jucam sus, la Lia Bugnar, eram efectiv în beci – și să facem toate eforturile, pentru că… vrem să facem meseria.

Vlad Udrescu Hotel-des-Poemes-(Teatrelli)
“Hôtel des poèmes”, regia: Iris Spiridon (Teatrelli, 2023) Foto: Mihaela Tulea

Lăsăm acum beciul pentru un spaţiu al prezentului. Spune-mi, în final, câteva cuvinte despre Hôtel des poèmes, spectacolul de teatru în camere de hotel creat de Iris Spiridon, pe care l-aţi prezentat ca work in progress în vara asta…

Pentru mine, fie doar faptul că se întâmplă în alt loc și că spațiul este unul neconvențional dă un plus valoare proiectului, ca interes general pentru un actor, pentru un artist care e atras mai ales de experiențe noi.

Cred că asta face, de fapt, tot proiectul, faptul că este atipic și că se întâmplă altundeva.

Mi se întâmplase odată să văd în festival la Sibiu un spectacol, Domnișoara Iulia, în castel la Cisnădioara. A fost unul dintre spectacolele care m-au marcat cel mai tare, pentru că spațiul reușește să-ți construiască spectacolul.

Dacă noi, ca actori, performeri și artiști, regizori, reușim să integrăm spațiul în povestea noastră, mi se pare că acesta reușește, într-adevăr, să creeze mai mult de 70% din spectacol, dacă noi știm să ne folosim de treaba asta.

Iar asta mi se pare într-adevăr ceva valoros și care, din punctul meu de vedere, ar trebui exploatat mai mult, pentru că e atât de ușor să găsești spații care să te ajute, să-ți îmbogățească povestea… decât să te rezumi mereu la o sală italiană, la o sală obișnuită de teatru.

Vlad Udrescu HOTELdesPOEMES
“Hôtel des poèmes”, regia: Iris Spiridon (Teatrelli, 2023) Foto: Mihaela Tulea

Nu înțeleg de ce nu se întâmplă mai mult această ieșire din confortul teatrului și revenire printre oameni, printre spații care pot fi folosite.

Iar faptul că Iris [Spiridon] a gândit aceste personaje captive în niște spații de hotel, în care ele se trezesc mereu în aceeași cameră sau în camere diferite, dar tot în niște hoteluri, faptul că a reușit cumva să creeze în 15 minute o poveste a personajelor, care să fie coerentă, să dea carne, să dea un soi de mister prin acele imagini pe care le-a creat, mi se pare foarte bine.

De exemplu, mă gândesc acum la bucata Cosminei [Olariu], care se închide cu ea scufundându-se în pat, adică ai impresia că ea a fost mereu acolo și din când în când mai iese din saltea… chestiile astea, care vin din repetiții, care fac într-adevăr să pară un pic magic tot ce se întâmplă, culoarele acelea întortocheate bagă spectatorul într-un labirint, într-o experiență destul de inedită.

Inedită chiar și pentru mine. Sper să o reluăm în curând.

Interviu de IOAN BIG | CLIN D’OEIL | Teatru

Foto header: Marius Mariş

Galerie imagini

Share

Un răspuns

  1. Pentru cei care-l cunosc BINE pe Vlad interviul nu vine cu informații noi, dar aduce în prim plan valoarea umana și profesionala a acestuia. Sinceritatea lui totala, curajul cu care își exprima îndoielile, alegerile, curajul cu care își afirma preferințele în colaborări la pachet cu argumentarea alegerii arata cât de mult a evoluat în ultimii ani. Bravo Vlad. PS eu nu cred ca ești leneș. Asa și eu sunt leneșă ca nu merg sa înot ca tine. Pur și simplu asta e felul în care tu refuzi un lucru care îți displace sau pur și simplu nu te convinge

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

NEWSLETTER ZILE ȘI NOPȚI

Abonează-te la newsletter și fii la curent cu cele mai noi evenimente sau știri din Artă & Cultură, Film, Lifestyle, Muzică, Eat & Drink.

Caută