Meniu Zile și Nopți
Articole Zile si Nopti Zile si Nopti 18/12/2021
Clin D'oeil Artă & Cultură / Performing arts

CLIN D’OEIL | LETA POPESCU: “Folosesc teatrul ca să înțeleg lumea mea”

Ioan Big De Ioan Big
Comentarii CLIN D’OEIL | LETA POPESCU: “Folosesc teatrul ca să înțeleg lumea mea” Share CLIN D’OEIL | LETA POPESCU: “Folosesc teatrul ca să înțeleg lumea mea”
Leta Popescu


LETA POPESCU: “Folosesc teatrul ca să înțeleg lumea mea”

Cassandra şi DUAL, un performance despre prietenie reprezintă două dintre evenimentele cu caracter realmente special din spațiul artelor performative care au avut premiera în București în 2021.

Ambele sunt semnate de LETA POPESCU, regizoare extrem de originală și novatoare, ce a contribuit esențial la nuanțarea semnificativă a sintagmei ‘spectacol de autor’ în ultimii ani în România.

Dacă cel dintâi, Cassandra – câștigător al premiului pentru cel mai bun spectacol la festivalul Bucharest Fringe și selecționat în FNT alături de Încuiaţii puși în scenă de regizoare la Centrul de Teatru Educațional Replika – este accesibil publicului în repertoriul Apollo111 în forma sa finală, DUAL a fost prezentat recent la Teatrelli ca work in progress, urmând ca cea de-a doua etapă a montării să poată fi în 2022.

Şi merită cu siguranță a fi urmărită pentru că din start este incitantă ideea unei meditații pe marginea prieteniei care (aproape) exclude comunicarea verbală și pune serios pe gânduri folosindu-se de pretextul aparent inconsistent al… preparării unui desert.

Până vom ajunge să îi (re)vedem gătind pe cei 3 performeri – George Albert Costea, Mihaela Velicu și Vlad Udrescu -, am încercat să aflăm de la ‘Chef’ Leta Popescu detalii din propria bucătărie, despre cum a creat rețeta și a ales ingredientele pentru DUAL.

Leta Popescu - DUAL, un performance despre prietenie (Teatrelli, Bucureşti) Foto: Adi Bulboacă

DUAL, un performance despre prietenie (Teatrelli, Bucureşti) Foto: Adi Bulboacă

Titlul complet al spectacolului este DUAL, un performance despre prietenie. Despre prietenie nu se poate vorbi decât într-o cheie personală… tu cum defineşti prietenia?

Prietenia este o relație interumană care se întreține mult mai greu decât o relație de cuplu și care necesită o disponibilitate aparte. Mi se pare cea mai ciudată formă de interacțiune umană, în care lucrurile nu sunt legate pe viață printr-un contract sau printr-un produs al cuplului, cum ar fi un copil… prietenia e o construcție foarte greu de întreținut și spectacolul ăsta cred că despre asta vorbește, despre munca de a o întreţine. În ultima vreme am pierdut mulți prieteni, nu pentru ca ar fi murit, ci pentru că eu am obosit să mai lucrez la această construcție.

S-a schimbat modul în care te raportezi la conceptul de prietenie față de acum câțiva ani, când puneai în scenă Sfârşit la Teatrul Naţional din Craiova, povestea a patru prieteni care se revăd după două decenii?

În Sfârșit era o întoarcere în timp la prietenia din copilărie și acolo ce voiam să pun în lumină într-un fel era faptul că nu dispare niciodată esența prieteniei și relaţia asta ciudată dintre oameni, chiar dacă nu mai ținem legătura unii cu alții. Acolo se întâlneau la o înmormântare, își provocau amintiri și senzații din copilărie și părea că se re-leagă niște lucruri. Fiind un spectacol făcut acum cinci-şase ani, sigur că lucrurile s-au mai schimbat între timp în planul meu personal.

Am suferit anul ăsta niște despărțiri de prieteni foarte buni, oameni cu care am construit foarte mult… legătura asta s-a distrus. Nu știu de ce, nu-mi aduc aminte. Nu știu a cui e vina și nici nu am căutat vreodată vinovați dar momentul în care s-a spart prietenia a fost pentru mine destul de puternic încât să fac acest performance.

Leta Popescu - Sfârşit (Teatrul Naţional “Marin Sorescu”, Craiova) Foto: Florin Chirea

Sfârşit (Teatrul Naţional “Marin Sorescu”, Craiova) Foto: Florin Chirea

Deci, până la urmă, faptul că ai ales să vorbești acum despre prietenie este oarecum și o consecință a propriilor trăiri şi experienţe…

Da. În general fac asta. Adică în 90% din cazuri, spectacolele mele vin pe filiera vieții personale. Asta nu înseamnă că fac un teatru autobiografic ci mai degrabă folosesc teatrul ca să înțeleg efectele unui anume moment din viața mea, fie că e recent, fie că e din copilărie, fie că e semi-recent, să zicem, deci din ultimii ani. Depistez în mine câteva lucruri care nu îmi dau pace, prietenia, iubirea, trădările, despărțirile, moștenirile de la părinții noștri… și încerc să mi le exprim prin teatru.

Sunt un regizor egoist aș zice… într-un final. M-aș eticheta ca un regizor egoist pentru că vorbesc foarte mult despre lumea mea, despre ce simt eu, despre cum simt eu, despre cum văd eu lucrurile și asta, într-un fel, e și de rău – nu las tot timpul să se întâmple la scenă întâlnirea cu ceilalți membri ai echipei – dar, în același timp, e și de bine, pentru că sunt tot timpul pregătită și directă, adică știu foarte clar unde trebuie să ajung.

Desigur, de multe ori am surprize că nu am ajuns unde trebuia și am ajuns în altă parte, și atunci de aia mai fac un spectacol, dar… da, sunt un regizor egoist și folosesc teatrul ca să înțeleg lumea mea.

Cu cinci ani în urmă ai adresat la Teatrul Naţional din Cluj o chemare amuzantă la înţelegerea artei contemporane, Call It Art!, care se încheia cu „Acesta nu a fost un performance, a fost teatru. Decizia este a dumneavoastră”. Acum, împreună cu Bogdan Spătaru, co-autorul conceptului, ai definit din titlu DUAL ca fiind un performance. Ce ascunde în fapt eticheta de ‘performance’?

Aş spune că performance-ul conține de fapt mult mai multe lucruri reale decât teatru și de aceea am ales să-l numim performance, pentru că DUAL are o dramaturgie – și aici vine teatrul – dar lucrurile care se întâmplă live cu corpurile actorilor sunt elemente reale. Am lucrat foarte mult cu echilibrul și dezechilibrul, cu un echilibru fragil, și atunci emoția reală e în momentul în care urmărești corpul în dezechilibru… dar nu al unui personaj, ci al actorului în sine.

E bună întrebarea dacă e sau nu e performance pentru că cercetarea mea ca regizoare de teatru – iar eu rămân cu teatrul, mie plac foarte mult posibilitățile teatrului – este legată de intersecția între performance și teatru. Ei nu sunt Vlad Udrescu, George Costea și Mihaela Velicu, ei chiar au niște personaje și o poveste în spate, un fir dramaturgic – la final, pe ecrane, se văd câteva momente din improvizațiile pe care le-am făcut cu ei în plan realist, ca la teatru – și atunci am urmărit să vedem cum se combină povestea dramaturgică teatrală cu performativitatea, cu planul ăsta foarte real.

De aceea este un performance. Pentru că urmărim live corpurile actorilor, epuizate și în dezechilibru, fără nici un ascunziș de genul teatralității… nu se preface nimeni, totul se consumă acum, tigaia arde, uleiul alunecă, sticla se sparge, iar ei se joacă cu aceste obiecte la limită.

Leta Popescu - DUAL, un performance despre prietenie (Teatrelli, Bucureşti) Foto: Adi Bulboacă

DUAL, un performance despre prietenie (Teatrelli, Bucureşti) Foto: Adi Bulboacă

Statement-ul tau are o pregnantă notă rațională, așa că simt nevoia unei completări… și mă gândeam ta Neverland, spectacolul tău de la Teatrul 3G din Târgu Mureş din 2017, ce trimite la DUAL apropo de invitaţia la meditaţie asupra fragilităţii noastre. În opoziţie – străini vs. prieteni, teatru vs. performance – dar ambele despre vulnerabilităţi şi frici sociale. Fricile par să fie la tine omniprezente, de la Tatăl meu, preotul, la (In)vizibil, să exemplific aleatoriu. Crezi că arta este o formă în care ne putem exorciza de aceste frici pe care le avem ca individ?

Da, cred că facem asta. Fie că privim, fie că facem, noi fiind artiștii și spectatorii. Ca o armă, eu lupt cu asta. Cumva o fac intuitiv pentru că, altfel, sunt un om foarte rațional, adică am o răceală față de ceea ce fac… şi mă uit cu trei pași în spate tocmai pentru că e foarte sensibil ce se întâmplă și pentru că există legătura asta cu mine, dar în general plasez undeva în spectacole câte un alter ego. Un personaj, mai mult decât celelalte, sunt eu.

Fie că este masculin, feminin, nu are absolut nicio importanță, dar sunt acolo. Iar asta e cel mai vizibil în premiera mea cea mai recentă de la Mureș, în Lucruri nespuse [Teatrul Naţional Târgu-Mureş, premiera absolută: 4 noiembrie 2021 – n.r.], unde chiar există o regizoare, mă rog, de reclame, Irina, şi unde am scris o proiecție a mea în acest personaj. În (In)corect [Reactor, 2020] la fel, dar acolo e despre familia mea…

Leta Popescu - (In)corect (Reactor, Cluj-Napoca) Foto: Bogdan Botaş

(In)corect (Reactor, Cluj-Napoca) Foto: Bogdan Botaş

Revenind la DUAL, de ce te-ai oprit asupra gătitului, prezent de altfel şi în Cassandra, ca metaforă a unui eseu performantiv despre prietenie? Prietenii gătesc împreună?

Cred că am pornit mai degrabă de la spațiu. Nu neapărat de la acțiune cât de la spațiul care mie mi se pare reprezentativ pentru întâlnirea între prieteni și anume bucătăria. Poate este o chestie românească – habar n-am dacă e și în alte părți – dar indiferent de cât de mari sunt livingurile noastre, de fiecare dată când mă duc la un prieten acasă bucătăria este locul în care se întâmplă cafeaua, băuta, țigară fumată și din când în când un sandviș făcut…. adică ei nu gătesc cozonaci, deși și asta mai fac prietenii, că fratele meu face tot timpul cozonaci cu prietenii lui de Paști, e tradiția lor. Deci am pornit de la bucătărie, care este spațiul românesc de familie – ‘bucătărie’ egal ‘familie’, zice o replică din alt spectacol – și atunci, interacționând cu bucătăria, am zis: “Hai să gătim!”. Și aici se leagă cu performativitatea, ca să facem live ceva care are un timp real. De unde vine de exemplu și folosirea radioului ca element care ne aduce în planul real și ne face să fim totuși lucizi. Radioul e o chestie care trebuie să rămână live ca să vedem cum se sincronizează cu celelalte lucruri. Și în ce priveşte gătitul am ținut să fie fumul real, să se ardă, să fie aburul abur, ceaiul fiert să fie chiar fiert şi frișca frișcă, să pot să bag în gură, să nu fie nimic fake. Iar bucătăria mi se pare un spațiu ofertant pentru zona asta de performance, la fel ca și baia. În Cassandra, de exemplu, există și o bucătărie și o baie, unde apar elemente foarte reale, dar acolo zona de bucătărie este legată de mamă. Când zic mama, la mine în cap e în primul rând tot bucătăria, mama care face șnițele cu șorțul pe ea în bucătărie. Asta este imaginea mamei mele și de aia apare în Cassandra.

Leta Popescu - Cassandra (Apollo111 Teatru, Bucureşi) Foto: Isidor Popescu

Cassandra (Apollo111 Teatru, Bucureşi) Foto: Isidor Popescu

O a doua alegere aparent surprinzătoare în DUAL după cea a metaforei a fost cea a formei de expresie, una eminamente gestuală, corporală. Surprinzătoare fiindcă, în mod uzual, prietenia se construiește pe comunicarea verbală…

Nu neapărat. Pe mine mă interesează zona de dedesubt pentru că, dacă aș da drumul la sonorul acelor improvizații, ar fi niște texte de doi lei.

Adică noi, când ne adunăm într-o bucătărie să bem o cafea, să mâncăm o clătită, nu zicem mare lucru… decât dacă e un moment important în care fiecare vine având ceva pe suflet. Ceea ce se întâmplă aici. Seara în care ei se întâlnesc este seara în care fiecare vrea să zică ceva.

De aia am zis că seamănă cu teatrul, pentru că e o seară unică pentru toți, fiecare personaj are un moment al lui şi are ceva de zis, și verificăm cum funcționează prietenii în cazul ăsta.

Dar, în rest, pe mine m-a interesat foarte tare și mă interesează în spectacole, în general, cum traduc ceea ce e înăuntru înspre afară. Acest tip de traducere este în zona mea de căutare al unui limbaj estetic, să îi spunem.

Adică nu vreau să stea la masă și să zică “Sunt trist”, vreau ca actorul să își folosească corpul și obiectele din jur ca să producă această senzație și, dacă se poate, să se folosească tehnic de lucrurile pe care le are atunci cu atât mai bine.

Leta Popescu - DUAL, un performance despre prietenie (Teatrelli, Bucureşti) Foto: Adi Bulboacă

DUAL, un performance despre prietenie (Teatrelli, Bucureşti) Foto: Adi Bulboacă

Folosirea obiectelor pare a fi, într-adevăr, parte a limbajului tău cu publicul spectator. Îmi vine în minte prima ta montare pentru copii, Magia din camera ta, de la Teatrul Gong din Sibiu din 2017, unde ai apelat însă la o altă modalitate de expresie…

Da, am făcut și teatru pentru copii și mai fac, doar la Gong, dar nu am o zonă de super-interes pentru teatrul de animație… din când în când însă, mă mai joc cu aceste lucruri și mă ajută foarte mult să fac asta pentru că sporește imaginația foarte tare.

Adică și în Kinderzimmerzauberei, sau Magia din camera ta, am folosit lucruri care se regăsesc cumva în celelalte spectacole ale mele. Există o poezie în teatrul pentru copii care poate să își facă transferul în teatru pentru adulți, cu o însemnătate, sigur, alta decât entertainment-ul pentru copii.

Legat de tipul de obiect mișcător, în Kinderzimmerzauberei era un cadou foarte mare care se mișca tot timpul și asta e o imagine care mi-a rămas în cap. Deși nu știu germana iar spectacolul era în germană, am reținut acest cuvânt, Geschenken, care înseamnă cadou, și tot timpul ceream să vină “Geschenken”-ul la scenă… şi aia era o cutie mare în care era o actriţă, care se tot plimba pe nişte roţi invizibile, o imagine care merge foarte bine în zona de ludic pe care eu o am și pe care vreau să explorez în continuare, deci fac teatru de animație ca să mă ajute la adulți, că e ceva ce mă interesează.

Leta Popescu - Kinderzimmerzauberei (Teatrul Gong, Sibiu) Foto: Dragoş Dumitru

Kinderzimmerzauberei (Teatrul Gong, Sibiu) Foto: Dragoş Dumitru

Designul performance-ului. Viziunea despre prietenie pe care o propui spectatorilor în DUAL este una caleidoscopică. Oferi niște fragmente din puzzle lăsându-ne pe noi să îl reconstruim într-un mod personal prin imaginarea celorlalte piese…

Eu îi zic ‘semantică multiplă’ acestui caleidoscop și e un lucru cu care lucrez în general. Referitor la DUAL e foarte important de menționat aici Bogdan Spătaru [co-autor al conceptului], care este scenograf și artist vizual foarte pasionat de arta conceptuală și cu o cultură extraordinară din zona performance-urilor.

El a fost cel cu care am stat frecvent și m-am uitat la diferiți artiști plastici din lume ca să vedem ce ne transmit și, de exemplu, în cazul lui Erwin Wurm [artistul conceptual austriac ce a lărgit perspectiva asupra sculpturii (inclusiv) prin abordarea inovatoare ale raporturilor corpului cu obiectele familiare – n.r.], ale sale One Minute Sculptures au avut un foarte mare impact asupra mea.

Deci modul în care lucrez este acela pe care îl am și atunci când mă duc la un muzeu. Îmi place teribil după ce l-am vizitat să mă duc în magazinul muzeului și să-mi iau toate vederile care-mi atrag atenția cu lucrări din acel muzeu, fără să raționalizez. Habar n-am ce e acolo, sunt super-diferite, dar le iau cu mine… după care am acest proces în care mă uit și mă întreb ce-i cu fiecare din ele.

Lucrez deci foarte mult cu artiștii plastici nu numai la acest performance-spectacol ci în general îmi aleg niște artiști plastici cu care să mă însoțesc. Nu sunt singură la mine în cap.

CLIN D’OEIL | LETA POPESCU: “Folosesc teatrul ca să înțeleg lumea mea”

DUAL, un performance despre prietenie (Teatrelli, Bucureşti) Foto: Adi Bulboacă

Acum, cu Bogdan, ne-am propus să mergem pe Erwin Wurm și pe Csilla Klenyánszki, care este unguroaică, ce are zona asta de yoga în spațiul casnic, de unde această influență a Mihaelei [Velicu] care face yoga și se relaxează în toată acea mizerie din bucătărie. Unele momente sunt citate, altele sunt pur si simplu inspirate, adică ce ne dau aceste imagini ale artiștilor.

Ăsta e laboratorul meu de acasă după care, evident, există întâlnirea cu artiștii, cărora le explic ce e în capul meu și îi invit în acest laborator, iar ei vin cu niste momente, cu niște improvizații, din ce au înţeles din spusele mele.

Eu nu aleg apoi întotdeauna rațional, aleg intuitiv acel ceva care are o anume încărcătură, după care îmi dau seama că ceea ce am ales are această semantică multiplă, că e ceva valoros pentru că are de fapt imaginea asta de caleidoscop.

Sigur, la o construcție dramaturgică intervine însă meseria, adică acolo e ceva ce fac rațional – cum începe, care-i apogeul, cum se termină – dar aici lucrez intuitiv, în sensul meșteșugăresc, ca o practică de meserie în care trebuie să țin 60 de minute un public captiv în această “mocirlă”. Deci intuiție plus rațiune… asta e.

CLIN D’OEIL | LETA POPESCU: “Folosesc teatrul ca să înțeleg lumea mea”

Call It Art! (Teatrul Naţonal “Lucian Blaga”, Cluj-Napoca) Foto: Nicu Cherciu

Fiind o pasiune din copilărie, pot să înțeleg cum ai ajuns în domeniul teatrului dar trebuie să-mi explici de unde interesul și apetitul tău pentru arta contemporană, căci asta nu se prea cultivă în şcoală…

De la Cluj vine influența mea majoră și asta o zic și vreau să se zică și să se scrie peste tot: școala mea de arte de la Cluj se cheamă Fabrica de Pensule, care a dispărut din motive de “mare” interes cultural al autorităților.

Fabrica de Pensule, prin asociațiile care compuneau această federație, că era o umbrelă, aducea spectacole din afară, plus că erau galeriile de artă conceptuală deşi, sigur, mai găseai şi câte un Ghenie care vine pe filiera academică clasică…

La Fabrica de Pensule ai făcut Ghinga în 2015, în care aveai o problemă cu ‘îngurgitarea forţată a artei contemporane în spaţiul educaţional’. Este necesar ca arta contemporană să facă parte dintr-un program formativ sistematic?

Oh, da! Când eram eu în liceu, cred, exista în București un proiect care mi-a rămas în cap. Nu știu exact cu ce se ocupa dar avea un titlu foarte bun, Arta nu mușcă. Așa aş zice şi eu, că arta contemporană nu mușcă şi nu e grea. Am făcut Call It Art! din aceeași dorință de a transforma arta contemporană în pop culture, adică în faţa ei nu trebuie să stăm serios și drept doar pentru că nu înțelegem.

Avem dreptul să ne revoltăm că nu înțelegem și în încercarea de a înțelege trebuie să ne uităm la ea cu foarte mult umor. E foarte mult umor în arta contemporană. Sigur, ca să înțelegi jocul cu conceptele e nevoie de un pic de istorie a artei, să știi de fapt ce e acolo cu pătrățelul ăla și cum te raportezi la el, și de aceea, ca oamenii să fie mai bucuroşi, să înțeleagă arta contemporană şi să se bucure de ea, ar trebui să o învățăm la școală. Ori dacă o învățăm la școală avem nevoie de acest tip de relaxare față de artă fiindcă nici arta clasică nu se învață cu relaxare, adică noi avem această tendință.

Nu știu, repet, dacă doar noi, românii, dar din experiența mea cu oamenii și cu copiii, ne uităm la artă ca la ceva de care nu ne putem apropia. În fine, deci răspunsul este că arta contemporană trebuie să existe în școli dar nu forțat, adică nu cu de-a sila și nu cu cu acest tip de încrâncenare că facem ceva foarte serios, nu.

Iar Ghinga de la Fabrica de Pensule era un spectacol foarte comic, foarte pitoresc, foarte tandru de altfel, în care niște copii foarte mici recitau poezie contemporană. Să auzi un copilaş care zicea serios “jigodia disperată în care a sperat mama” [cap. XX din poemul Ursul din Containăr al lui Marius Ianuş – n.r.] era ceva de un absurd superb dar nu știu să comentez, adică nu am zona asta de critică, să pot zice “Dom’le, uite ce ne spune acest text!”.

Arta contemporană mi se pare foarte amuzantă și puternică în același timp, pentru că umorul nu e ceva ce bagatelizează sau simplifică ba dimpotrivă, e ceva care amplifică.

Leta Popescu

Ghinga (Fabrica de Pensule, Cluj-Napoca) Foto: Robert Puteanu

Actorii, performerii… fie că e vorba de copiii din Ghinga sau de adulţii din DUAL, cum te oprești asupra lor? Ce cauți în ei?

O să pornesc de la DUAL, unde am ales trei actori foarte deschişi, trei actori despre care știu foarte clar că nu au zis încă “Stop aici, eu am înțeles despre ce e vorba!”. Toți trei sunt într-o căutare a formelor și a ceea ce pot ei să exprime prin voce, corp, gând, interes, estetic și așa mai departe.

Ce caut eu la actori în general este exact acest tip de deschidere. Fac alergie la actori care pun întrebări care le taie de fapt craca de sub picioare. Ador actorii care pun întrebări – și trebuie să pună mii de întrebări -, dar ele trebuie să genereze răspunsuri şi nu să închidă răspunsurile.

Ai spus odată limpede că “îmi place să fiu în ordine cu direcțiile artistice pe care le urmez”. Asta sugerează că în alegerea următorilor pași dintr-un proiect nu te ghidezi după impulsuri sau intuiţie.

Sigur nu, alegerea este foarte rațională. Mă iau foarte în serios cu ce fac, în sensul în care lucrez pe proiecte de regie pentru că mă interesează o anumită zonă și vreau să văd ce e acolo și, eventual, să mă perfecționez.

În momentul de faţă mă interesează să fac teatru popular la scenă mare, asta vreau să fac în următorii trei ani, sigur, pe lângă partea asta a mea de laborator. Acum urmează să vorbesc cu niște autori dramatici contemporani pentru acești trei ani, să scrie ei niște texte şi eu să scriu mai puţin căci, de obicei, fie că lucrez cu dramaturgul sau lucrez singură, măcar la structura dramatică și tot scriu.

Orientarea spre teatru popular înseamnă că vreau să stau la scenă și să folosesc ceea ce este scena pe sistem clasic, cum a fost ea făcută și ce ne oferă, iar asta vine din zona mea de tocilară în care îmi propun să lucrez pentru că – tot de la Cluj, dar de data asta de la școală – am această sintagmă în cap, ‘libertate în rigoare’.

Mi se pare că în momentul în care ai o rigoare te poți juca mult mai mult decât dacă îţi dai dreptul să faci absolut orice. Prefer mai degrabă să sap într-o direcţie decât să mă duc să mă împrăştii pe un câmp foarte deschis. Asta e.

Leta Popescu

LETA POPESCU Foto: Doru Vatavului

Dorinţa de a nu te împrăştia nu explică de ce ai simţit nevoia să te apuci în paralel şi de doctorat.

Vreau să fiu profesoară. Capul meu este împărțit în mai multe segmente… e zona asta artistică pe care o îngrijesc cât pot de bine și care primează în general, apoi e zona de pedagogie în care abia intru, adică predau câteva cursuri la Cluj, la facultate, dar sunt foarte la început, și mai e o parte viitoare – care nu mă interesează peste câţi ani o să fie – de management.

Mi-ar plăcea efectiv să conduc un teatru și să fac timp de zece ani o construcție repertorială ca să văd de ce sunt în stare să fac ca director, undeva, oriunde în țară. Iar doctoratul este această combinație între partea pedagogică și partea de management pentru că e un doctorat care analizează construcția repertorială și funcțiile teatrului într-o comunitate. Cu toate ca am obosit un pic, tot timpul am impresia că mai am încă ceva de învăţat… dar nu fac nimic cu o greutate de nesuportat.

Spui că planurile tale sunt centrate în viitorul apropiat pe teatrul popular. Până în prezent ai lucrat pe dramaturgie contemporană. Dar Shakespeare, Cehov, Beckett… nimic-nimic?

Da, da, dar peste trei ani, dupa ce termin cu teatrul popular. Peste trei ani pentru că, după experienţa Colaj [trilogia (In)vizibil(In)credibil(In)corect, spectacole puse în scenă de Leta Popescu între 2019 şi 2020 la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, Teatrul Naţional din Timişoara şi, respectiv, Reactor Cluj – n.r.], cam atât o să-mi ia ca să mă plictisesc, adică să simt nevoia să fac din nou un spectacol cu cap și coadă și cu poveste integrală.

Revenind, am ales dramaturgia contemporană odată pentru că asta am învățat în școală, să lucrez cu dramaturg, și la curs se punea foarte mult accent pe lucrul cu oamenii reali de lângă noi, şi apoi pentru că, rațional, cred foarte tare că există întâlniri între regizori, dramaturgi, scenografi, între membrii unei echipe contemporane, adică hai să vedem ce pot să fac cu Maria Manolescu sau cu Elise Wilk sau cu Peca Ştefan sau cu Alexa Băcanu, să vedem ce iese din această întâlnire.

Fiindcă pornesc tot timpul, cum ziceam, de la acest prezent al meu, trebuie să am cu cine să vorbesc despre asta şi nu pot să-i zic lui Cehov “Ştiţi, tocmai m-am despărțit de prietenii mei” dar… urmează și abia aștept să mă apuc. De Cehov și de Shakespeare în primul rând. Cu Beckett nu mă împac deloc, mă enervează maxim, dar sigur la un moment dat o să simt şi Beckett. Merg și pe intuiție, aşa, iar acum am chef de un Shakespeare sau de un Cehov.

Leta Popescu

 Trilogia Colaj: (In)vizibil (Teatrul Maghiar de Stat, Cluj-Napoca) Foto: Biró István

Ce te-a atras la Cassandra, unde nu aveai cum să le întâlneşti pe canadiencele care au scris textul? Ori tu ai fost mereu obstinată în a lucra cu dramaturg la scenă…

Da, e singura excepție din seria mea de proiecte, dar e tot dramaturgie contemporană. A fost o comandă [spectacolul este produs de Vanner Collective în parteneriat cu teatrul Apollo111 – n.r.] și am vrut să răspund acestei comenzi.

Sigur, am mai primit în timp invitații pe anumite texte şi când nu mă interesează zic “Nu”, dar la Cassandra chiar m-a interesat pentru că era provocatoare pentru mine dramaturgia asta în doi, adică un text cu un singur personaj jucat de două actrițe.

M-a atras mecanismul pe care îl propunea textul și e un mecanism pe care eu l-am mai folosit și în Poker [Fabrica de Pensule, 2014 – n.r.] și în American Dream [Teatrul Naţional Cluj-Napoca, 2015 – n.r.], unde e un singur personaj jucat de trei actori. Acest tip de ‘oglindă spartă’ pe mine mă interesează demult și când am văzut textul ăsta deja scris așa am zis… “Ah, ce bine, asta e!”.

Deci în primul rând mecanismele m-au atras la Cassandra și potențialul din spatele acestor mecanisme, cu ce lume puteam să vin eu pe lângă text foarte ofertant teatral. Sigur, și tema nu mi-era străină, adică mă interesa zona asta a feminității, a feminismului, cu care încă nu mă împac foarte bine și încă nu o înțeleg, deci s-a înscris în încercarea mea personală de a înțelege și feminitatea-feminismul și care sunt normele pe care le moștenim de la mamele noastre… adică iarăși, cum ai remarcat, preocupările personale se duc în spectacole iar ăsta e un subiect care îmi dă bătăi de cap şi mă interesează să-l explorez.

Deci am zis “Da” când Vanner Collective mi-a propus acest text și pentru că era o comandă care mă scutea de propria mea căutare.

CLIN D’OEIL | LETA POPESCU: “Folosesc teatrul ca să înțeleg lumea mea”

Cassandra (Apollo111 Teatru, Bucureşi) Foto: Isidor Popescu

Al doilea spectacol al tău selectionat în FNT 2021 a fost Încuiați de la Replika, început înainte de pandemie şi reformatat pentru online odată cu schimbarea contextului. Spui despre el că e “o poveste despre noi [artiştii], cei blocați pe atât de multe niveluri.” Ce răspunsuri ai găsit în pandemie la întrebări pe care nu te-ai gândit că vei ajunge să ţi le pui apropo de “funcţionarea” artistului?

Încă… suntem în pandemie. În general, răspunsurile pe care mi le dau din spiritul critic și autodistructiv pe care îl am e că suntem destul de limitaţi la ce cunoaștem, prea puțin curiosi. Această pandemie ne-a arătat asta prin cum ne marketăm în artele spectacolului produsele, prin cât de pregătiți suntem să arătăm lumii online ceea ce am făcut.

Şi am văzut sărăcie de idei, sărăcie de concepte, sărăcie și prostie multă, și nu o spun cu aroganță ci cu duioșie şi cu părere de rău. Să văd 70% din teatrele din România găsind ca variantă de teatru online să pună actorii să spună poezii când, iată, există nişte artişti conceptuali care și-au găsit în pandemie forme noi de expresie, mi se pare absolut jenant.

Sigur, nu toată lumea, dar 70% din teatrele din România – o zic fără rețineri – s-au făcut de rahat în pandemie și chiar după pandemie, cum au reînviat ele când s-a dat drumul la public cu tot felul de comedioare de doi lei, cu scos de la naftalină a tot soiul de spectacole prin orașe, în aer liber… foarte, foarte puține proiecte au fost altfel. Sunt lucidă dar asta nu înseamnă că sunt tristă. Pur şi simplu, this is it! 

CLIN D’OEIL | LETA POPESCU: “Folosesc teatrul ca să înțeleg lumea mea”

LETA POPESCU Foto: Ioana Ofelia

Hai să încheiem totuşi într-o notă optimistă. Povesteşte-mi ceva mai entuziasmant referitor la planurile tale pentru anul care va veni.

2022 va fi anul în care îmi voi termina doctoratul și anul în care mă întorc acasă, la Galați, să fac un spectacol, Vrabia… care sunt eu, terapie curată, mă duc acasă să-mi spăl rufele. Dincolo de glumă, mi se pare foarte bun acest proiect de la [Teatrul Dramatic “Fani Tardini”] Galați, cu ideea managerilor de a chema trei regizori care să facă timp trei ani câte un spectacol pe an fiecare, și care să crească atât ei cat și trupa ce va lucra cu fiecare dintre acești trei regizori: eu, Cristi Ban și Adi Iclenzan.

E un proiect care mi-e foarte drag și sper să se țină de el. Este anul în care o să mă duc şi la Arad dacă lucrurile vor merge bine și voi continua proiectul de teatru popular, este anul în care ar trebui să facem etapa a doua la DUAL [la Teatrelli Bucureşti – n.r.], dar în care o să mai trec şi pe la Teatrul Gong să fac ceva cu Lavinia Braniște [pe 8 decembrie, la Sibiu a fost prezentat spectacolul-lectură Rostogol iluzionist scris de Lavinia Branişte, în regia Letei Popescu – n.r.]. Cred că e de ajuns. 2022 este un an ca și până acum, cu foarte multă muncă, care mie îmi place de mor.

Mie îmi place foarte mult să muncesc.

Galerie imagini

Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

NEWSLETTER ZILE ȘI NOPȚI

Abonează-te la newsletter și fii la curent cu cele mai noi evenimente sau știri din Artă & Cultură, Film, Lifestyle, Muzică, Eat & Drink.

Caută