Geana de lumină din „Linia solară”
La Teatrul ACT, regizorul Radu Iacoban explorează incomunicabilitatea din cuplu în montarea excelentului text „Linia solară”, de Ivan Vîrîpaev.
Ciudată specie mai suntem! Pe Pământ, avem o capacitate unică de a comunica prin intermediul limbajului.
Dar putem comunica la mare distanță doar prin intermediul tehnologiei. La mai bine de o sută de metri, vocile noastre naturale devin neinteligibile.
Alte specii se descurcă mai bine.
Elefanții se pot auzi de la 10 kilometri, e drept, prin intermediul infrasunetelor.
Iar cântecele balenelor cu cocoașă pot călători mii de kilometri prin ocean, sigur, și pentru că sunetul e de patru ori mai iute în apă decât în aer.
Însă marea ciudățenie este că aceste mamifere se pot și auzi, și înțelege la distanțe foarte mari. Noi, oamenii, ne putem auzi la perfecție pe distanțe mici, însă nu ne înțelegem între noi.
M-am gândit la această anomalie citind descrierea piesei lui Ivan Vîrîpaev pe site-ul dramaturgului socotit de New York Times cel mai promițător din Europa: „un bărbat și o femeie sunt blocați în bucătărie în zori, încercând să găsească o ieșire din criza relației.
Au pierdut contactul de mult timp, și doar o conversație sinceră, combinând rolurile din familie și noțiunile despre căsnicie, poate să îi ofere o nouă viață relației lor și să-i ajute să treacă de linia solară care împarte simbolic spațiul dintre ei.
În cele din urmă, piesa preia o simplă dramă de familie și o transformă într-o conversație desprea cea mai relevantă chestiune de azi: problema comunicării dintre creaturile vii ale planetei”.
La Moscova, „Solnecinaia Liniia” e considerată „o antiteză a simplei și energicei piese «Oxygen», care a schimbat definitiv cursul istoriei moderne a teatrului rusesc”.
Confirm, „Oxygen”, tot după un text de Vîrîpaev, de la Teatrelli, e o tulburătoare găsire și contopire, aici, regăsirea e schițată vag.
N-am cuvinte rele pentru montarea de la ACT a spectacolului „Linia solară”, de Ivan Vîrîpaev, traducerea Raluca Rădulescu, regia Radu Iacoban, scenografia Tudor Prodan, cu Ilinca Manolache și Ionuț Vișan: o viziune regizorală îndrăzneață, o traducere pe care am găsit-o potrivită, un decor cu obiecte având atribute de semnificante, actori conectați vizibil la motivația de a-și depăși condiția.
Pentru un teatru mic, din afara țării de origine a dramaturgului, e ceva. Pentru un mare teatru moscovit, punerea în scenă a „Liniei solare” e aur curat.
Sub bagheta directorului artistic Viktor Rîjakov, recordmanul montărilor lui Vîrîpaev, cu hipnoticii actori de teatru și film Iulia Peresild (strănepoata estonianului deportat în Rusia e prima femeie care a jucat în spațiu) și Andrei Burkovski, cu laureatul scenograf Nikolai Simonov, cinci nominalizări la Masca de Aur vin de la sine.
Dar din ambele puneri în scenă se întrezărește geana de lumină a optimismului: cumva, vom comunica.
Text de Horia Ghibuțiu | Jurnal de bucureștean | Teatru
