“THE POSTMAN” (1997, r: Kevin Costner)
Tenacitatea şi talentul interpretativ ale lui Kevin Costner nu pot fi puse sub semnul întrebării.
Nu mulţi îşi mai amintesc de faptul că, prin ’80, până la “The Untouchables” al lui Brian De Palma sau “Bull Durham” (nominalizat la Oscar şi la Globul de Aur), în primii săi ani de ucenicie ca actor, Costner a apărut în execrabila dramă “Chasing Dreams” (1982) şi într-una din producţiile de serie B a companiei Troma, îndoielnicul Horror “Shadows Run Black” (1984)… sau de întâlnirea providenţială în avion, după absolvirea facultăţii, cu Richard Burton, care i-a spus:
“You have green eyes. I have green eyes. I think you’ll be fine.”.
Deşi primul care i-a oferit o şansă reală a fost Lawrence Kasdan (“The Big Chill”, în care scenele cu el nu au mai fost incluse în montajul final, şi apoi Western-ul “Silverado”), “Revenge”-ul lui Tony Scott din 1990 (co-produs de Costner) avea să îl planteze cu adevărat în elita Hollywoodului, mai ales că a fost imediat urmat de uriaşul succes de critică şi public “Dances with Wolves” (şapte Oscaruri, trei Globuri de Aur, un Grammy şi Ursul de Argint la Berlin, peste 400 de milioane de dolari încasări raportate la un cost de doar… 20!).
Au urmat “Robin Hood: Prince of Thieves”, “JFK”-ul lui Oliver Stone şi “The Bodyguard” ce au vândut în total bilete de un miliard de dolari şi drept consecinţă, pompele Cetăţii Viselor au supra-gonflat un ego certificat deja ca o mină de aur, care, în mare parte a deceniului 9 nu s-a mai dovedit capabil, aproape narcisistic, să îşi exprime polivalenţa artistică decât prin intermediul unor fresce cinematografice de mare amplitudine (chiar şi “Dansând cu lupii”, în versiunea ‘Director’s Cut’, are 236’), mai exact: “Wyatt Earp” a lui Kasdan din ’94 (‘Extended Cut’-ul are 212’), “Waterworld” din 1995 (176’) şi “The Postman” (1997), care ar trebui să ne ţină lipiţi de scaune timp de 177’.
Nici cele de după 2000 nu strălucesc prin conciziune, “Open Range” având 139’, iar miniseria TV “Hatfields & McCoys” însumează 290’ (cea filmată în România, pentru care Costner a primit Globul de Aur în 2013).
Revenind la eşecurile din anii ’90, toate flopuri răsunătoare la box-office, acestea l-au pus pe Kevin Costner pentru o bună bucată de vreme la colţ.
Din fericire, acesta a realizat (încă) la timp că profesia sa este cea de actor şi nu de businessman (vezi seria de procese legate de afacerile sale Midnight Star Casino sau Ocean Therapy Solutions), nici de regizor (după “Open Range” s-a oprit) sau producător (se mai implică în această postură doar cu mare atenţie) şi a reînceput să îşi dea măsura talentului actoricesc odată cu “Mr. Brooks” şi “Company Men”.
Este cazul să ne concentrăm acum pe “The Postman”, singura adaptare din istoria cele de-a şaptea arte după o carte a legendarului autor de SF David Brin, astrofizician şi filosof, membru al grupului de consultanţi NASA pentru “Concepte inovative şi avansate”, scriitor obsedat de impactul tehnologiei asupra evoluţiei societăţii umane (ex. excelentele “Earth”, “Kiln People” şi “The Life Eaters”, ultima fiind o bandă desenată bazată pe nuveleta “Thor Meets Captain America”).
Publicată în trei părţi, fabuloasa (fără exagerare!) “The Postman” – premiată în 1986 cu John W. Campbell şi Locus şi nominalizată la Hugo şi Nebula, cele mai prestigioase patru premii din industria literaturii Science Fiction nord-americane – ne introduce într-o Americă post-apocaliptică (aproape decimată aparent de armele biologice şi de EMG-uri, cele cu pulsuri electromagnetice) în care un hoinar, Gordon Krantz, ce interpretează Shakespeare pentru entertainmentul diverselor comunităţi rurale întâlnite în cale, în schimbul proviziilor necesare supravieţuirii, se îmbracă la un moment dat de nevoie în ţinuta unui poştaş şi, fără să vrea, devine un simbol a credinţei într-o iluzorie Nouă Ordine şi în repunerea pe picioare a Statelor Unite, devenită posibilă prin restabilirea unor căi arhaice de comunicare.
În periplul său, Krantz ajunge să intre din pură întâmplare în contact cu Ciclopii, gardienii unei entităţi de inteligenţă artificială creată la Universitatea din Oregon, care a supravieţuit în mod straniu cataclismului ce a decimat tehnologiile proiectate de umanitate şi a întors-o pe aceasta în timp, într-un soi de Ev Mediu în care ameninţarea vine de la fanaticii neo-religiei “holniste”, structuraţi ca o miliţie în care ataşamentul se exprimă prin obedienţa absolută faţă cele opt legi fundamentale (ex. “Terror will defeat reason”, “Justice can be dictated”), enunţate de fondatorul Nathan Holn (un soi de Sun Myung Moon), un ţărănoi misogin, bigot şi limitat, executat anterior evenimentelor relatate în carte.
Poştaşul se aliază în războiul împotriva holniştilor cu un trib de descendenţi ai triburilor Coquille din valea Umpqua (Oregon), a căror cultură comunitară (inclusiv tacticile militare de autoprotecţie) se bazează pe know-how-ul tradiţional din istoria Vestului Sălbatic, şi, suplimentar, în ecuaţie apare din Sud un alt inamic al holniştilor, un grup mândru purtător ca stindard al “Bear Flag”-ului (steagul oficial a Californiei ce are în centru imaginea unui grizzly ca simbol a oficializării apartenenţei la Statele Unite în detrimentul suporterilor Republicii California după “Bear Flag Revolt”, încheiată pe 7 iulie 1846).
Care este raţiunea menţionării acestor detalii legate de carte? “The Postman”, aşa cum a fost concepută de David Brin, reprezintă o speculaţie complexă construită cu ajutorul simbolurilor despre civilizaţia americană ce poate renaşte din propria cenuşă doar dacă îşi redescoperă valorile şi principiile fundamentale, însă, din păcate, adaptarea pentru marele ecran – deşi redactată de doi formidabili scenarişti, Eric Roth (Oscar pentru “Forrest Gump”) şi Brian Helgeland (Oscar pentru “L.A. Confidential”) – este îngrozitor de dezamăgitoare prin simplificare şi vulgarizare, lăsându-ne să înţelegem că a reprezentat un pur act de mercenariat pentru un “star-vehicle”… Kevin Costner.
Înmănuncherea fascinant de complexă, inclusiv din perspectivă antropologică, a simbolisticii ancestrale într-o Americă trimisă cu două secole în urmă (acţiunea în film se petrece în 2013 şi începe pe câmpiile de sare Bonneville din Utah), creată de Brin, se reduce la suprapunerea a câtorva modele binare pe un cumul de clişee deplorabile: supravieţuitorii paşnici animaţi de speranţa dată de poştaşii adolescenţi, sugestia conflictului de sorginte Nord-Sud, definirea celor două tabere în tuşe grosiere (răii se uită emoţionaţi la “Sunetul muzicii” şi la Western-uri cu John Wayne, bunii înghit pe nemestecate iluziile referitoare la nou instalatul guvern şi la recoagularea Statelor “Unite”), metaforele ilare (încălzitul la… brichetă, citatele din Shakespeare cu greutate ‘intelectuală’).
Povestea, rezumată sec? Un hoinar solitar (Kevin Costner) şi mârţoaga sa îşi câştigă (ambii) existenţa cu spectacole ambulante de bâlci până să fie capturaţi de banda Generalului Bethlehem (Will Patton). Primul evadează iar al doilea ajunge friptură, iar Costner devine, astfel, Poştaşul (a fugit în izmene şi trebuie să se îmbrace cu ceva) şi, totodată, un erou al Oregonului, care, involuntar, iniţiază printre tinerii idealişti un cult, cel al schimbului de mesaje între micile comunităţi care încearcă să supravieţuiască.
Opresorii, obişnuiţi să îşi ia regulat birul, nu înghit apariţia unui simbol a posibilei rezistenţe şi încep să îl fugărească prin munţi (noroc cu iubita de conjunctură pe care a lăsat-o gravidă la cerere şi care se dovedeşte un spirit practic, fiindcă altfel ar fi murit rapid pe parcurs), iar pe civili să îi supună la represalii.
Dintr-un actor amator (Costner) se naşte un idol, iar dintr-un vânzător de imprimante (Patton) un nemesis redutabil, ambii, în esenţă, fiind doar nişte escroci manipulatori ce şi-au depăşit în mod neaşteptat (pentru ei) condiţia şi care se întâlnesc mano-a-mano în final, în no man’s land-ul dintre cele două armii, şi îşi dau la oase pe îndelete în mod patriotic (fiecare cu viziunea lui) dar câştigă Poştaşul pentru că… este inspirat de “Neither snow nor rain nor heat nor gloom of night stays these couriers from the swift completion of their appointed rounds” (inscripţie de pe frontonul Oficiului Poştal “James Farley” din New York care reprezintă o traducere din Herodot cu referire la curierii poştali care băteau Persia antică în lung şi-n lat).
Cam puţin pentru trei ore de film, nu credeţi?
Doar trei plusuri de remarcat: măgarul Bill (delicios în scena spălatului pe dinţi urmată de reacţia sa la “Bill, we got TV!”), Olivia Williams (“Maps to the Stars”, “The Ghost Writer”), poate singura beneficiară a unei partituri actoriceşti ceva mai nuanţate, şi muzicianul Tom Petty într-o apariţie memorabilă ca primar a comunităţii barajului.
Pentru restul distribuţiei (Giovanni Ribisi – “Avatar”, James Russo – “Public Enemies”, Larenz Tate – “Dead Presidents”, Roberta Maxwell – “Philadelphia), deşi nu lipsită de interes, pur şi simplu s-au cheltuit banii degeaba datorită inconsistenţei rolurilor. În concluzie, scenariştii Roth şi Helgeland, indiferent cat de buni ar fi, dau dovadă că nu au capacitatea de a asimila creativ genul SF şi, eliminând componenta A.I., practic mutilează şi transformă materialul original într-un Western rudimentar (fie el şi post-apocaliptic) narativ, lent şi non-epic.
Autorii scenariului au preferat să se ascundă în spatele unei reţete aparent sigure (socoteala de-acasă nu s-a potrivit cu cea din târg întrucât filmul a costat 80 de milioane şi a încasat sub 20!) cu largul concurs al lui Kevin Costner (aici, producător şi regizor), un american pur-sânge la fel ca şi Clint Eastwood sau Bruce Springsteen, care, aparent, nu poate adormi seara dacă nu numără încă o dată stelele de pe drapel.
Asocierea nu e întâmplătoare dat fiind faptul că Modern West este numele trupei de Country fondată de Kevin Costner, că acesta a sărit instantaneu în barca lui Clint pentru “A Perfect World”, în 1993, şi, nu în ultimul rând, că majoritatea filmelor din CV-ul său sunt fie Western-uri – inclusiv “Waterworld” conţine suficiente elemente care să îl subjuge genului -, fie filme de sport cu specific şi puternic impact american (fotbal, golf, baseball).
Una peste alta, dacă nu aţi citit cartea, “The Postman” poate fi vizionat o dată cu indulgenţă şi răbdare.
Iar dacă aţi citit-o, făcând abstracţie totală de film, o mai puteţi lectura o dată, că tot a devenit foarte trendy tema A.I.
