„The Banshees of Inisherin” – Poezie pe o insulă din Irlanda
Pentru mine, un text bun face 80% dintr-un film, un serial sau o piesă de teatru.
Poți să fii tu cel mai mare regizor, dacă n-ai un scenariu bun, șansele să îți iasă un produs final de calitate sunt aproape infime.
Bineînțeles, aici intervine întrebarea: ce e un scenariu bun? Ce îl face să fie considerat superior altora și până la urmă… nu e vorba și de gust?
Sigur! Sigur că e vorba și de gust!
Și dacă tot am ocazia de a scrie această rubrică, numită „Point of View” (adică, până la urmă, părerea mea), am să aleg să vorbesc de ceva ce îmi surâde mie, de ceva pe gustul meu, de ceva pe care eu îl consider un scenariu excelent care să stea la baza unui film excelent.
Că doar cu aceste cuvinte am început textul de azi.
Când mă gândesc la niște autori, fie ei dramaturgi sau scenariști sau chiar amândouă, mă gândesc la cei care scriu despre oameni.
La cei care spun niște povești în așa fel încât atunci când mă uit la un schimb de replici, am senzația că oricând pot vedea personajele alea lângă mine. Mă gândesc la Aaron Sorkin și scenariul impecabil de la The Social Network, la Mimi Brănescu și la primele sezoane din Las Fierbinți sau la piesa transformată în film Acasă la tata, și nu în ultimul rând, la protagonistul zilei de azi, Martin McDonagh, cel mai recent film al său, The Banshees of Inisherin.
Pe o insulă uitată de lume, undeva pe coasta de vest a Irlandei, viețile a doi prieteni vechi se schimbă radical când unul dintre ei decide brusc să rupă prietenia.
O premisă simplă și ușor de înțeles pentru toată lumea care, deși se transformă în mai mult odată ce povestea avansează, niciodată nu se complică și propune să fie altceva decât ce este de fapt.
Colin Farrell este Pádraic, prietenul părăsit, care nu poate să înțeleagă de ce a fost deodată abandonat de către Colm, jucat de către Brendan Gleeson. Cei doi se reunesc cu McDonagh după ce au colaborat împreună și pentru In Bruges, dar de data asta, dinamica dintre ei este una diferită, mai așezată și mai lentă, care lovește în plin în toți cei care se uită.
Ceea ce în esență poate să pară un text simplu, care nu propune prea mult, e de fapt, devine ceva foarte delicat.
La granița dintre realitate și basm, dintre comedie și tragedie, McDonagh surprinde fragilitatea care stă la baza firii umane. Cu un umor negru tipic operei sale anterioare, îți dai seama că, de fapt, nimic nu e doar alb și negru, așa cum, din păcate, ni se prezintă tot mai des în ultimul timp, în peisajul cinematografic.
Nimeni nu e bun sau rău, ci pur și simplu sunt niște oameni care iau decizii și care suportă consecințele. Pentru că, de fapt, despre asta e vorba într-un text bun. Să fie ca-n viață. Iar ca-n viață e totdeauna și negru, și alb, și gri.
Iar McDonagh știe asta.
Text de Ștefan Iancu | Point Of View | Filme
