ALINA ROTARU: “Dacă celălalt nu e bine, eu n-am cum să fiu bine”
Deși foarte diferite între ele ca factură, Când ploaia se va opri și Copilul meu, cele două premiere din luna aprilie de la Teatrul Mic, au în comun, firesc, membri a talentatei și versatilei echipe de actori a teatrului, printre care se numără și tânăra actriță ALINA ROTARU, care a impresionat cu potențialul ei performativ încă de la rolul memorabil din poemul teatral rock Deşteptarea primăverii, al lui Vlad Cristache, din 2017.
Dincolo însă de partiturile care au făcut-o în scurt timp una dintre favoritele publicului Teatrului Mic, precum Madame de Tourvel în Legături primejdioase ori Doamna Smith în Cântăreaţa cheală, nu trebuie pierdute din vedere nici colaborările ei de la Metropolis, Unteatru, Excelsior sau Teatrul de Comedie, cu regizori reputați precum Andrei Şerban, Lia Bugnar, Peter Kerek sau László Bocsárdi, pentru a realiza că procesul de formare și maturizare a actriței a fost jalonat de asumarea unor provocări profesionale semnificative, ce au condus prin cumulul de experiențe la naturalețea cu care Alina Rotaru trece acum, fără vreun efort aparent, de la Viola lui Shakespeare (A douăsprezecea noapte) sau Mairead a lui Martin McDonagh (Locotenentul din Inishmore) la partiturile mai aproape de naturalism din dramele Copilul meu și Când ploaia se va opri.
Acestea din urmă au constituit premisele dialogului cu valoroasa actriță, mai ales că ambele textele sunt menite a pune publicul pe gânduri prin subiectele extrem de serioase.
Copilul meu, piesa lui Mike Bartlett, ne vorbeşte de copii ca victime ale părinţilor conflictuali într-un mod onest, nuanţat şi fără verdicte. Întrebarea este de ce-am veni la teatru pentru un asemenea subiect… cât avem nevoie de o realitate cruntă pe scenă?
Avem mare nevoie. Cred că tot timpul a fost așa, dar, cumva, în anii ăștia, avem cea mai mare nevoie de o realitate cruntă, cum îi spui tu. Am fost obișnuiți, inclusiv în facultate, să le livrăm oamenilor emoție pozitivă, în sensul în care ei să se distreze şi nu neapărat să plece cu niște întrebări, dar în vremurile în care trăim acum cred că este mult mai important să avem o oglindă reală a ceea ce se întâmplă, pentru că sunt niște vremuri crunte… și crude, mai ales.
Uite, spre exemplu, atunci când am fost la Berlin, am văzut într-un muzeu filmele care se proiectau în perioada interbelică și, chiar și atunci, oamenii avea ocazia să se distanțeze de ororile războiului și să se detensioneze, să se relaxeze, or, acum, nu știu dacă mai e cazul să ne prefacem că trăim altceva… cred că e cazul să fim cel puțin conștienți, dacă nu chiar să și acționăm în consecință.
Dar dacă nu sunt părinte ori nu am acest tip de problemă cu copilul în familie, poate nu mă va atinge problema. Iar dacă o am sau am avut-o, îmi dă teatrul soluții?
Soluția nu se găseşte neapărat în finalitatea din piesa noastră, pentru că, fiind niște probleme profund umane, acestea au fost rezolvate dintotdeauna într-un fel sau altul, ci este în abordarea lor. Dacă tu nu ai avut problema asta, noi îți ridicăm la plasă faptul că ai putea să o ai cândva și atunci să știi ce se poate întâmpla, iar dacă ai avut problema asta și nu te mai atinge, atunci măcar să fii pus față în față cu lucrurile prin care ai trecut la rândul tău… este, practic, strict o oglindă a realității dintr-o viață reală, atâta doar că noi o trecem prin teatru, asta e tot.
Atitudinea și stilul care există la nivel de actorie în spectacolul ăsta sunt foarte crude, foarte reale, foarte intense, foarte cu nervii scoși pe afară, nu știu cum să zic, pentru că n-are cum să fie altfel, fiindcă atunci când suferi… și nu suferi degeaba, vei suferi până la capăt, iar suferinţa iese prin toți porii. Iar când vezi un om care suferă, te gândeşti ce poți să faci ca să nu ajungi acolo, care sunt pașii pe care ai putea să-i urmezi în viața ta, personală, ca să nu ajungi acolo, sau ce precauții trebuie să-ți iei.
Mai bine să previi decât să stai să vindeci după… asta e vorba mea, de câțiva ani.
Apropo de actorie, personal, ce preferi să interpretezi… realitatea sau metafora?
Textul e suficient metaforă, prefer să joc realitatea. Cum ai putea să joci metafora altfel decât să fie reală?
Atunci, dacă ne raportăm la Shakespeare, care dintre rolurile tale din A douăsprezecea noapte, spectacolul Nonei Ciobanu, este structural mai aproape de tine, Viola sau Cezario?
Cezario, pentru că are ceva din curajul unui bărbat. Cred că și noi, femeile, suntem curajoase, dar, punând în balanță o femeie, oricât de curajoasă ar fi ea, cu un bărbat, cred că un bărbat câștigă detașat din punct de vedere al instinctului imediat. Dacă o femeie este pusă în fața unei situații și trebuie să aleagă să acționeze într-un fel, cred că ea se gândește de miliarde de ori înainte să o facă, pe când un bărbat acționează direct, fără să pună atâtea filtre.
Am vorba asta că, într-un labirint, un bărbat întotdeauna va ajunge primul la ieșire, iar o femeie va parcurge întreg labirintul ca să iasă… pentru că problematica din emisfera noastră dreaptă e mult mai complexă și pregnantă.
Și atunci, apropo de cât sunt eu însămi și cât e personajul, mi-ar plăcea dacă aș putea să împrumut de la acest băiețel [Cezario] instinctul imediat, adică, pur și simplu, să acționez fără să stau să mă mai gândesc. Deci cred că aș alege Cezario, pentru că e mai curajos și mai cu picioarele pe pământ.
Ce te-a învăţat însă Mairead din Locotenentul din Inishmore? Fiindcă afirmai odată că înveţi din fiecare rol…
Da, așa este! Învăț din fiecare rol, altfel… mai bine nu l-aș face. Mairead m-a învățat că Cezario poate să fie și femeie. Pentru că este singura femeie dintre toți bărbații care își dorește mai mult decât are și acționează în consecință. Nu rămâne în spate, nu rămâne în umbră, este curajoasă, este tânără aspirantă la o viață de soldat şi este foarte profund umană… cel mai bun prieten al ei este o pisică și chestia asta o face mai om decât mulți alți oameni, căci animalele, într-adevăr, pot să fie cei mai buni prieteni.
Mairead m-a învățat că trebuie să accept consecințele acțiunilor mele și să nu-mi fie frică.
Din perspectiva rolurilor, cum sesizezi diferenţele dintre umorul din Locotenentul din Inishmore al lui Martin McDonagh şi cel cultivat de Eugène Ionesco în Cântăreaţa cheală sau chiar cel eliptic din Mama lui Witkiewicz?
La capitolul ‘umor’, nu știu cât de bine stau eu atunci când e vorba să-l redau, dar, altfel, particip şi râd foarte mult, adică sunt o plasă de siguranță pentru oamenii care au umor… şi atunci o să încep așa: nu știam textul lui McDonagh, fiindcă nu-l primisem dinainte, și, când am ajuns la prima lectură, am râs după maximum 5-6 replici.
Deci este un umor de text în primul și în primul rând și un umor de situație în al doilea… deci umorul pe care îl aduc oamenii ăștia nu poate să fie jucat decât pe bune, în sensul că, dacă eu trebuie să țin o pușcă în mână în piesă, nu mă fac doar că țin o pușcă în mână, ci chiar o țin.
Este un umor sarcastic, este un umor crud, cum a zis Massaci [Vlad Massaci, regizorul spectacolului Locotenentul din Insihmore – n.r.] la un moment dat: ‘Spectacolul ăsta are multă carne, şi la propriu și la figurat!’. O tragedie se poate transforma, dacă e jucată realist, într-un umor de foarte bună calitate.
Tot cu Massaci am lucrat și la Cântăreața cheală, dar la Ionesco nu mă pricep să-ți spun… cred că e şi acolo un umor de situație, dar altfel. E ca și cum i-ai explica unui copil de ce este cerul albastru și nu violet, aşa cum credea el înainte să împlinească 4 ani, iar insistența asta a lui îți dă, de fapt, umorul… cum este în piesă situația pompierului care sună la ușă de nu știu câte ori, devine absurd când insistă.
Este absurd să nu vezi pe cineva și dintr-o dată să fie cineva la uşă sau este absurd și aproape inutil să spui că tavanul e sus și că podeaua e jos, doar că această întărire a unei realități capătă umor dacă este făcută insistent, dacă e băgată în ochi. Este un umor și de limbaj, și de situație, la Ionesco. În prima scenă, spre exemplu, între soții Smith este un umor care reiese, de fapt, din liniștea care s-a așternut peste ei.
Deși pare că ei vorbesc unul cu celălalt, de fapt vorbesc în paralel, fiecare e cu lumea lui. Sunt doi oameni care stau împreună, dar fiecare e separat, de fapt, şi atunci tăcerea dintre ei, sau liniștea dintre ei, sau conflictele dintre ei, redau toate umorul, dincolo de limbaj și dincolo de situație. Iar la Witkiewicz [Mama, spectacolul de la Teatrul Mic regizat de Nona Ciobanu – n.r.] nu prea cred că e umor, ci o problematică foarte actuală a lumii în care trăim, adică tot ce spune băiatul mamei, Leon, este aliniat cu ce trăim noi acum.
Umorul se dezvoltă eventual în mintea spectatorului, în funcție de cheia pe care o alege să se raporteze la text.
De umor nu avem parte în Copilul meu, ce mi se pare un text care vorbește foarte mult despre egoismul social. La mamă întâlnim nu doar grija maternă, ci şi dorinţa de răzbunare, copilul este atras de cine îi oferă “jucării” mai sofisticate, deci pare un pic răsfăţat…
Un pic… nu sunt de acord cu ce spui, fiindcă nu cred deloc că este un copil răsfățat. Cred că este un copil care merită totul, pentru că lumea lui s-a distrus în momentul în care părinții s-au despărțit.
Adică, oricât de sănătos ar fi pentru niște părinți să se despartă decât să-i facă rău copilului, din perspectiva acestuia, lumea i s-a destrămat şi apare o fisură în sufletul lui, deci cuvântul ‘răsfățat’ nu-și are locul. Dimpotrivă, cred că el are nevoie să primească toată atenția din partea ambilor părinți și dacă el zice ‘Vreau prăjituri!’, iar mama lui îl duce la Starbucks, este cel mai firesc gest pe care ea poate să îl facă, nu pentru că este copilul răsfățat, ci pentru că are nevoie de atenție și de iubire din partea fiecăruia dintre părinți. Iar el caută, cu orice preț, să se lege de fiecare, adică să primească iubire necondiționată de la mamă, iar cu tata să se distreze și să se simtă bine, să fie învățat lucruri, mai ales că este băiat.
Pe de altă parte, ai dreptate, la nivelul adulților este, clar, un egoism feroce, disfuncționalitatea dintre ei se traduce prin egoism, dar cred că, individual, nu sunt egoişti cu copilul lor, adică încearcă, fiecare în parte, să se dăruiască cu totul prin iubire… şi atunci copilul nu mai devine răsfățat, copilul devine o unealtă, din păcate.
Vorbind de egoism la nivelul adulților, în ce raport eşti cu semenii tăi în viaţa de zi de zi? Ne-a amplificat pandemia empatia şi altruismul, după cum au sperat mulţi dintre noi?
Sincer, nu cred. Pentru că altfel, probabil, am fi devenit puțin mai atenți. Cred că atenți e un cuvânt potrivit de folosit în ziua de azi… sau de învățat, cel puțin. Să devenim un pic mai atenți pentru că oamenii au avut foarte mult de suferit. Te uiți în jur şi vezi foarte multă suferință și durere, și traumă, și tristețe, și lumea pare, așa, că se destramă… şi dacă am fi mai atenți, apropo de empatie, cred că lucrurile ar sta un pic mai ușor pentru noi.
Uite, spre exemplu, în rolul mamei pe care o joc în Copilul meu, mama bărbatului interpretat de Tudor Istodor, am, spre exemplu, niște probleme foarte mari cu faptul că am murit de tânără și n-am apucat să-i dau o educație până la capăt, că eu l-am învățat pe copilul meu să fie bun dar n-am apucat să merg până la capăt. Termenul ăsta, ‘bun’, e atât de general și atât de generos, iar un copil înțelege prin a fi bun să le dai celorlalți din ce ai tu, să nu te porți urât cu oamenii, să nu înjuri, să nu vorbești urât, să fii altruist, adică, lucrurile astea de bază, dar eu n-am apucat să îi explic mai departe – pentru că părinții acestui copil, ce s-a făcut mare între timp, au murit de tineri -, iar el a rămas în creier doar cu fraza asta: ‘Tu trebuie să fii bun’.
Scenele dintre noi sunt aproape eliptice, pentru că am frustrarea faptului că nu este de ajuns “să fii bun”, iar asta se traduce prin relațiile lui ca adult, şi atunci dialogul pe care îl are cu noi, părinții morți, este evaziv. ‘De ce mi-aţi spus să fiu bun?’, iar răspunsul pe care îl dau eu este: ‘Pentru că așa e corect’, or eu aș vorbi zile întregi cu el, ca să-i spun: ‘Nu este suficient să fii bun, trebuie să fii pregătit!’.
Asta-i marea frustrare a mamei pe care o joc, că nu am ajuns să îl pregătesc şi că el, săracul, a trebuit să devină un adult cu multe probleme din cauza asta. Deci titlul piesei, Copilul meu, nu se referă doar la băiețelul celor doi părinți despărţiţi, dar şi la adultul privit ca un copil, cum suntem toți, fie că avem 30, 50 sau 70 de ani… toți suntem copiii părinților noștri.
Dar ce motive are bărbatul să se încăpăţâneze în acest conflict? Prezintă simptomele unui loser.
Sigur că, dacă privești din perspectivă feminină, este un loser, pentru că este un om insuficient, care nu-și atinge niciodată potențialul uman, adică, probabil, el are porniri să devină mai responsabil sau să se maturizeze, dar nu le duce la capăt, din varii motive… de viață.
Deci este un loser, dar nu unul “cu acte”, în sensul în care toată lumea să îl eticheteze ca atare și atunci să fie un paria în societate, asta nu. Din punctul lui de vedere, el nu este un loser, ci un om care suferă îngrozitor și care încearcă să se lupte… deci sunt două perspective diferite.
Femeia îl vede ca pe un loser, pe bună dreptate, şi îi insuflă la un moment dat și copilului ideea asta ca să îl protejeze, ca să-l apere de un tată care nu-și atinge potențialul maxim, şi, de celalată parte, el crede doar că nu a avut timpul sau resursele necesare să devină mai mult decât cine este, or insuficiența asta de a duce până la capăt te dizolvă uman și atunci, de fapt, devii un loser prin faptul că nu ești capabil.
Personal, ai avut vreodată acest sentiment?
Nu cred că am simțit asta, real. În schimb, ce am simțit constant foarte mulți ani este că nu am fost suficient de bună.
Dacă spui că a fost vorba de mulţi ani, ce ţi-a alimentat obstinaţia de a continua pe calea actoriei?
Cred că este o meserie foarte egoistă. Oricât ne-ar învăța pe noi că este vorba despre public, cred că asta vine ca un efect, ca un bonus, şi că mai întâi de toate o facem pentru noi, dintr-o rațiune pur egoistă, dar nu e vorba de un egoism… rău. Fiindcă eu cred că există atât egoism bun, în care tu vrei să înțelegi ceva despre tine, să te dezvolți şi să evoluezi, cât și egoism rău, cel care-i doar pentru tine, tu exiști și nimeni altcineva nu există.
Eu am făcut-o dintr-o rațiune egoistă bună, să zicem, bună în sensul în care am vrut să descopăr ce pot să fac şi cât de capabilă sunt. Căci e foarte mult de muncă, evident, iar eu sunt un om muncitor… îmi place munca, ce să zic? Dar îmi place şi joaca. Nu pot să zic că e o joacă, ca la copii, dar e o joacă de-a altcineva, este un spirit ludic introspectiv constant.
Cât despre ce mi-a alimentat motivaţia, cum spui tu… vai! Sunt o forță de neoprit, pur și simplu, în direcția asta. Adică, dacă mă apuc să fac un lucru, îl termin. Dacă este scopul meu ăla, atunci cu siguranță o să îl duc până la capăt, indiferent cât timp o să-mi ia. Adică puteam să stau și patru ani probabil, după ce am terminat facultatea, sau chiar mai mult, până să reuşesc.
Nu vreau să zic vorbe mari, dar cred că în continuare aș fi făcut asta, pentru că sunt foarte ambițioasă.
Ambiţia nu îţi poate pune probleme la integrarea într-o echipă ce are, poate, alt ritm sau rutină?
Aah, nu! Eu n-am cum să fiu bine dacă celălalt nu e bine. Adică mie mi-e foarte clar că dacă cineva – poate fi doar o persoană din toată echipa, nu contează – se simte în disconfort, iar eu am o scenă cu el sau cu ea, atunci nici eu nu o să fiu bine, pentru că empatizez foarte tare cu ceilalți și atunci, cumva, transfer spre mine lipsa ta de de confort, orice ar însemna confortul… mi-o transfer mie și asta nu are cum să îmi facă bine.
Deci eu, dacă nu sunt pe aceeași felie cu tine, nu am cum să fiu bine şi atunci… lucrez în echipă, pentru că nu știu altfel. Asta e valabil și în viață. Adică funcționez în echipă pentru că doar așa știu.
Echipa din Când ploaia se va opri, noul spectacol de la Teatrul Mic, e una considerabilă, fiindcă urmăreşte non-liniar trei generaţii. Piesa e despre imposibilitatea de a scăpa de trecutul care ne-a format. Există ceva în timpul tău de care ai vrea să te debarasezi?
Prezentul care, uneori, mă ancorează în ceva ce nu mai există. Altfel, nu cred că putem să scăpăm de trecut, în sensul în care să-l ștergem și să nu ne mai amintim, decât dacă, Doamne ferește!, ne apucă vreo boală și ne face să nu mai ținem minte lucruri. Cred că este sănătos să ne aducem aminte de fiecare dată de unde plecăm, ce ni se întâmplă, unde ajungem și unde urmează să mergem mai departe.
Am văzut un documentar care explica faptul că noi suntem făcuți, într-un final, din energie și, dacă nu ne mișcăm, stagnăm și nu mai creăm energie, nu mai creăm viață, şi atunci, prin faptul că noi ne mișcăm încontinuu spre înainte, aducem cu noi și trecutul, pentru că nu am fi ajuns cine suntem dacă nu ni s-ar fi întâmplat lucrurile care s-au întâmplat.
În piesa Când ploaia se va opri, aceste relații disfuncționale şi pierderile din trei generații duc la o tragedie – n-am să spun despre vorba – şi, precum în Copilul meu, ce vă livrăm vouă este o conștientizare a unei realități în care s-au aflat niște oameni, la un moment dat, și cum un gest – ‘efectul fluturelui’, un fluture bate din aripi și se poate naște un uragan – pe care îl face un om, nu contează că e bărbat sau femeie, poate să ducă la o sută de variațiuni pe aceeași temă, a familiei, care va rămâne întotdeauna cea mai puternică dintre toate, emoțional vorbind.
Spre exemplu, să o văd pe Diana Cavallioti cum joacă varianta mea adultă, matură, dincolo de faptul că e foarte bună, este cutremurător, pentru că eu am de jucat nu finalul, ci am de jucat ceva ce duce către final și ajung să văd cum am devenit din cauza unor lucruri pe care le-am făcut… este, pur și simplu, sfâșietor.
Sau, iarăși, să o văd pe Ilinca [Manolache], varianta tânără a Andreei Grămoșteanu, care e femeia matură, o mamă care-și pierde un copil fizic și emoțional, deci din toate punctele de vedere… e sfâșietor să văd cum trecerea timpului te pune în fața unor alegeri pe care, dacă nu le faci conștient, pierzi. Şi oamenii ăștia pierd. Toți!
Adică nu există vreun gest conștient, ci e doar un gest din inerția vieții sau un gest din confort, din comoditate, din lene… şi atunci vezi cum o lume se poate nărui din cauza lipsei de atenție sau de implicare. Singurul dintre toți care are curajul să facă ceva este băiatul, Gabriel, care vrea să-și cunoască tatăl și să meargă pe urmele lui, dar pentru asta e răsplătit doar cu o experiență… și atunci, iarăși, nu știi ce e bine, să acționezi sau să nu acționezi? E greu de spus.
La început, Gabriel are un monolog esenţial în care, referindu-se la fiul înstrăinat, spune: “He wants to know who he is. Where he comes from. Where he belongs.“. Alina, tu ai aflat cine eşti?
Nu știu, mă caut încontinuu. Nu știu dacă știu cine sunt, însă știu de unde vin. Știu de unde vin, știu ce pot fi, dar nu știu dacă sunt cine sunt încă, până la capăt. Sunt un om simplu, cu activități domestice normale, cu pasiuni, cu foc – sunt zodie de foc – și cu foarte multă curiozitate vizavi de oameni.
Fiind şi eu curios din fire, m-ar interesa să aflu de ce, cu ani în urmă, ai dat mai întâi la Ştiinţe Politice şi nu la UNATC, deşi te trăgea aţa spre teatru încă din liceu? Ai rămas măcar cu ceva învăţăminte din acea perioadă?
În primul rând, a fost foarte bine că n-am făcut liceul cu profil artistic, pentru că probabil m-ar fi întinat foarte mult și n-ar mai fi fost bucuria pe care am resimțit-o după ce am dat la facultate, la Teatru. Că, mai întâi, am dat la Științe Politice, așa a fost conjunctura, pentru că, bănuiesc, nu eram destul de pregătită pentru Teatru.
Cât despre învăţăminte, cum să nu? Faptul că am renunțat în ultimul an la Științe Politice a fost cea mai importantă lecție. Uite, spre exemplu, la cursul de oratorie și retorică. Eu am făcut vreo doi ani și jumătate debate cât am fost în liceu, inclusiv în engleză, și am avut și cu cine, adică ne-au învățat destul de bine arta oratoriei, iar când am ajuns la Științe Politice, ne-au învățat să punem întrebări al căror răspuns nu poate să fie decât ‘da’ sau ‘nu’… de obicei ‘da’.
Dacă eu îți cer ţie ceva acum, trebuie să te farmec, trebuie să flirtez “politic”, în așa fel încât tu să nu ai alt răspuns decât ‘da’, or mie mi se pare crunt să nu dai unui om opțiunea de a alege. Iarăși, la primul seminar, ne-a întrebat cineva ce credem noi că este politica şi noi, în inocența noastră de copii netrecuți prin viață, am venit fiecare cu teoria lui… şi atunci profesorul respectiv ne-a spus ‘Nu! Uitați-vă la mine!’ şi a scris mare pe toată tabla cuvântul ‘Putere’. Mie mi s-a părut ciudat, adică putere-putere, dar ce înseamnă puterea asta?
Ulterior, am înțeles că puterea despre care ne vorbea dumnealui era o putere absolută, în toate domeniile, un fel de a acapara tot ceea ce mai are ocazia să miște într-o țară, social vorbind, şi atunci, de ce să fac parte dintr-un colectiv care nu dă lumii o șansă la exprimare?
Asta chiar dacă noi suntem acum, spre exemplu, într-o țară democratică – că putem să vorbim, nu ne mai cenzurează nimeni -, dar e cam degeaba, că opțiunile care ni se dau au finalitatea pe care o vor ei şi atunci eu nu vreau să fac ceva care să te constrângă pe tine, să-ți îngrădesc ție libertatea.
Decizia de a schimba radical drumul formării profesionale a venit însă ca o consecinţă a unui anume context sau a fost una fundamentată în timp?
A fost o decizie sedimentată în timp, a fost ca un cumul, pentru că mi s-a părut interesant cum poți să te joci de-a altcineva, apropo de întrebarea ta de mai devreme… dacă știu cine sunt. E un clișeu să spui ‘Mă descopăr prin roluri’, nu cred în asta, dar, în același timp, prin roluri, poți să îți dai seama de ce poți să fii sau ce poți să faci sau, dacă te afli în diverse situații, cum poți să acționezi. Mi s-a părut de asemenea interesant să te joci de-a alții și să vezi cum sunt oamenii, de fapt, asta legat de curiozitatea mea legată de oameni.
A fost deci un cumul sedimentat în timp, nu o decizie radicală, luată pe moment, şi cât am stat la Științe Politice, mi-am dorit constant să fiu la Teatru. Apoi, eu am noroc… dacă am avut ceva în viață a fost noroc. Cu carul. Adică nu știu ce am făcut eu pentru norocul ăsta, mai ales când mă uit la actori independenți, iar unii dintre ei sunt la limita supraviețuirii și nu din cauza lipsei de talent sau de potențial, ci de șansă și de conjunctură. Omul și locul potrivit.
Dar nu cred că ţi-a fost totuşi simplu ca tânără actriţă, cel puţin până ai câştigat Gala HOP în 2016. Ai absolvit în 2012, ai dat masteratul în 2014, deci ai petrecut ceva vreme pe bancă…
Mi-a fost foarte greu, ce să zic? Cel puțin la nivel emoțional, psihic, am crezut la un moment dat că n-o să fac niciodată meseria asta. A fost greu în sensul în care nu știam încotro să o apuc și ce-aş putea face ca să pot să muncesc, ca să pot să mă exprim. Mi-a fost greu tocmai pentru că, de fiecare dată când am avut o pasiune – iar actoria a început mai mult ca o curiozitate umană, dar s-a transformat în pasiune -, iar aceasta a devenit în final un scop, eu a trebuit să-mi ating scopul ăla.
Nu cred că este suficient să te uiți la filme, să mergi la Ateneu, să te dai cu nu știu ce parfumuri sau să călătorești prin toată lumea ca să poți să îți faci meseria, dar cred că e nevoie să știi şi câte puțin din toate astea şi atunci cu asta m-am ocupat…. adică am văzut filme, am văzut teatru, am văzut concerte, am văzut lumea, în măsura în care am putut, am cunoscut oameni, am urmărit oameni și cam asta a fost. În rest, nu am avut altceva de făcut decât să sper că, la un moment dat, mi se va arăta și mie o șansă sau noroc. Și l-am avut.
În această etapă de parcurs, cât de importantă a fost intrarea în viața ta a Liei Bugnar?
Vai de mine! Talisman… asta i-am spus de atunci, nu știu de ce am simțit asta, că Lia a venit și i-am zis eu talisman, că pe ce pune mâna, înflorește. Fiindcă după Gala HOP, Lia m-a luat la ea în Două liniuțe, spectacolul de la Metropolis, și, practic, mi-a dat o șansă. Apropo de ce-ți spuneam legat de așteptatul să apară șansa, la mine aceasta a venit odată cu Lia Bugnar.
A fost întâmplător sau nu faptul că ea a fost la Gala HOP, a fost întâmplător sau nu faptul că a vrut să-mi scrie după aceea, nu știu, dar eu, pur și simplu, o consider un talisman, care a pus mâna pe mine și m-a ajutat să înfloresc, cel puțin la nivel de încredere și la nivel de mental, că pot să fac.
Pentru că, la un moment dat, atunci când nu ai şansa să faci, ai senzația că nici nu o să se mai întâmple vreodată, iar gândul ăsta te omoară pe dinăuntru și, în secunda doi, firesc este să renunți, căci te lupți cu necunoscutul… nu știi dacă o să apară și, practic, te lupți cu ceva ce nu există și atunci mai bine renunți.
Dar nu am renunțat, am stat acolo în așteptare, în speranța aia, iar ea a venit și asta a făcut… a fost primul meu noroc!
Pasul de la Liniuţele Liei Bugnar la Pescăruşul lui Andrei Șerban a fost apoi unul extrem de mare. Ce astre s-au aliniat ca să te invite un regizor de anvergura asta în distribuţia spectacolului său?
Primul cu care am lucrat a fost László Bocsárdi la Teatrul de Comedie, la Tartuffe [spectacolul, cu Alina Rotaru în rolul Marianne, a avut premiera în 2014 – n.r.]… iarăși, ăla a fost un noroc, adică s-a întâmplat să fiu acolo și eram disponibilă către a lucra, dar putea fi oricine în locul meu.
Cu Andrei a fost un carusel, să zicem, pentru că m-am dus la casting prima oară la Mult zgomot pentru nimic [premiera: 2018, Teatrul de Comedie – n.r.], până la urmă l-am luat, am început să lucrăm şi… a fost cel mai greu, pentru că mi-a cerut, cum se exprimă și dumnealui, imposibilul. Nu în sensul în care altcineva ar fi putut face diferit, ci imposibil ca proces de lucru, el cerând tot timpul mai mult, și mai mult, și mai mult… și mai adevărat, și mai autentic, și mai pasional, și mai intens. Intens e un cuvânt bun!
Adică n-am repetat niciodată “tehnic” la 50-60%, nu a existat așa ceva – pentru că și timpul a fost foarte scurt – și atunci trebuia să livrăm permanent la intensitate maximă. Treaba asta, venind și pe fond de oboseală, și pe consumul meu – ‘Ce fac eu cu vorbele astea? Pe unde stau? Unde mă uit? Cum să mai construiesc? Cum fac să nu aduc dintr-un alt rol ceva, adică să nu fiu la fel?’ -, a dus la o explozie, la un moment dat, adică am simțit efectiv că nu mai știam ce să dau şi de unde să dau… iar el a zis: ‘O secundă! Ba da!’ și a tot forat, a forat în continuare.
Este necruțător când e vorba de a cere actorilor imposibilul. Nu este un secret, dimpotrivă, este un compliment, adică de asta, pe cât a fost de greu, pe atât de revelator la nivel de intensitate s-a dovedit a fi. Nu am avut, ți-am zis, nicio zi în care să repetăm la foc mic, nu a existat aşa ceva, şi din cauza timpului scurt, dar și din cauză că el a zis tot timpul: ‘Nu umblați cu jumătăți de măsură!’.
Pe nimeni n-a lăsat descoperit în sensul ăsta și a forat adânc în fiecare dintre noi.
După un asemenea puseu de mare intensitate, probabil că totul ţi s-a părut apoi o vacanţă…
Nu a fost o vacanță, că a venit Pescărușul [premiera: 2018, unteatru – n.r.] şi, după aceea, am mai întâlnit regizori care au cerut lucruri intense, dar fiecare în stilul lui. Spre exemplu, Cristi Juncu [Alina Rotaru a fost nominalizată pentru Premiul UNITER în 2020 pentru rolul din Legături primejdioase, în regia lui Cristi Juncu – n.r.]. Juncu are alt stil ca Andrei Șerban, dar vrea același efect intens, vrea același efect de metaforă, vrea același efect de vulnerabilitate umană, or asta vrea și Andrei, vrea ce nu se vede, nefăcutul frumos… adică nu mai face tu frumos, că oamenii nu sunt așa, oamenii sunt cruzi.
Asta am făcut în Pescărușul, am arătat fața crudă a oamenilor. Ei, și Juncu face la fel, doar că în alt mod şi, spre exemplu, dacă Juncu mi-a zis ‘Vreau efectul ăsta’, eu a trebuit să muncesc… deci nu eram în “vacanță”. Chiar dacă el nu fora în sufletul meu, știam că trebuie să ajung undeva şi atunci a fost tot un fel de maraton, în sensul în care a trebuit să ajungem la un anumit nivel pe care ni-l cerea el, într-un cu totul alt stil, evident.
Nici vorbă deci de vacanță… dar au mai fost, totuşi, niște “city break”-uri, ca să zic așa.
Indiferent că e vorba de Teatrul Mic sau de Unteatru, de Excelsior sau de Metropolis, ce așteptări ai faţă de mediul profesional ca să performezi la maxim? Cât contează casa în care stai şi cât familia care locuieşte în casa aia?
Eu cred că un mediu profesional, ca să fie sănătos, are nevoie de disciplină. Asta înseamnă că ceea ce ni se cere, dacă este puțin, acolo va rămâne. Dacă eu îmi pun ca scop să alerg 50 de metri azi, s-ar putea să alerg 40, dar dacă îmi pun ca scop să alerg 200 de metri, s-ar putea să alerg 130 şi atunci, cu cât mie mi se cere mai mult la nivel de performanță, cu atât eu o să livrez mai mult și, prin urmare, o să cresc mai mult. Dacă i se cere unui singur om să alerge un maraton de 10 km, e posibil ca ceilalți să stea să-i dea apă, or într-un mediu profesional sănătos toată lumea ar trebui să alerge și să ne dăm apa între noi. Așa s-ar putea ca lucrurile să funcționeze la un alt nivel.
Adică mă enervează teribil treaba asta cu ‘Da, mă, dar uită-te și tu cum e în afară!’. Am văzut un spectacol, un musical, la Berlin. Am rămas total impresionată. Nu exista traducere, au vorbit în germană, dar am înțeles tot. Tot! Evident, nu cuvintele, dar am înțeles tot ce jucau oamenii ăia şi când m-am întors în țară, am zis: ‘Uite, noi nu avem așa ceva’.
Dar după aceea a venit [Răzvan] Mazilu, care a început să monteze și uite că avem și noi așa ceva. Adică, nu ne oprește nimeni să fim la nivelul de-afară, dar cred că dacă ni se cere puțin, puțin vom da… de aceea cred că totul stă în disciplină. Un mediu profesional sănătos are legătură cu disciplina, nu cu talentul. Nu știu să definesc ce e ăla talent, habar nu am, dar dacă talentul înseamnă să ai farmec și să știi să joci bine, nu știu dacă e suficient… important e să fii convingător. Știi cum e? Te duci la teatru și te uiți la ochișori, acolo se vede tot. Poți să fii tu cât de talentat, poți să fii tu cât de trecut prin în viață, se vede în ochi.
Adică, am zis ‘Băi, începem la ora 11’, începem la 11, am zis ‘Repetăm cinci scene astăzi’, nu repetăm doar două sau dacă repetăm doar două, măcar le facem să fie la nivel de spectacol… la genul ăsta de disciplină mă refer. Dacă eu mă prezint la timp, cu cât sunt în ziua aia, că e posibil să nu dau 100% – că avem și o viață de trăit pe lângă teatru, totuși -, deci dacă vin și fac cât pot de mult, atunci o să te trag și pe tine. Dacă însă eu vin și fac puțin sau îmi aduc la teatru problemele de pe stradă, nu funcționează, că nu mai există disciplină… există un haos total.
Deci asta cred eu, că disciplina e ceva important într-o astfel de familie. Și respectul.
Asta îmi aminteşte că şi înainte de pandemie, vorbind de societatea noastră în general, erai de părere că ‘ne mulţumim cu puţin şi mediocru’ şi că nu eşti un ‘cetăţean mulţumit’. Nu crezi că succesiunea de crize care ne-a afectat în ultimii ani a provocat unele schimbări?
Nu cred că s-a schimbat ceva, dar cred că a apărut o nevoie de a transforma. Dacă înainte ne mulțumeam cu puțin și mediocru, cred că în continuare ne mulțumim cu atât, dar simțim că ceva nu este suficient şi atunci cred că a apărut o nevoie de a transforma ceea ce avem deja. Dacă am vrea să ne facem o casă, să zicem, și avem doar 50 de cărămizi, nu o să ne iasă… şi nu avem cum să schimbăm numărul de cărămizi. Dar putem face, eventual, o cușcă pentru un câine sau pentru o pisică, apropo de Maired.
Asta da, am putea face, deci transformăm ceva ce avem deja, cărămizile alea 50, în ceva mai bun sau mai util. Da, cred în continuare că ne mulțumim în continuare cu puțin – nu știu dacă şi cu mediocru -, în schimb a apărut nevoia asta de a transforma, şi asta o simt și la noi, la Teatrul Mic. Țintim mai mult, țintim mai sus, țintim mai de calitate, ca să zic așa, adică nu ne mulțumim cu ‘OK, am scos o premieră, mi-e de ajuns, cum o fi ieșit, nu știu’, nu!
Te roade, te macină dacă n-a ieșit bine sau n-a ieșit la potențialul maxim, adică, acum, să scoți ceva și să îți facă plăcere și să fii mândru, e mai rar decât era înainte. Eu, cel puțin, așa simt, pentru că a trecut pandemia peste noi, în care, mă rog, nu s-au întâmplat multe lucruri și atunci am avut timp să ne recalibrăm şi să ne revizităm scopurile.
Interviu de IOAN BIG
Foto header: Bogdan Catargiu (“A douăsprezecea noapte”, regia: Nona Ciobanu, Teatrul Mic)
