Meniu Zile și Nopți

Artă & Cultură

Articole Zile si Nopti Icon Film Zile si Nopti 27/04/2022
Film Artă & Cultură / Teatru

ANDREEA GRĂMOŞTEANU: “Trebuie să fii tot timpul pe drum”

Ioan Big De Ioan Big
Comentarii ANDREEA GRĂMOŞTEANU: “Trebuie să fii tot timpul pe drum” Share ANDREEA GRĂMOŞTEANU: “Trebuie să fii tot timpul pe drum”


Nominalizată anul acesta la Premiul Gopo în categoria ‘Cea mai bună actriţă într-un rol principal pentru Complet necunoscuţi, versiunea românească a popularei dramedii italiene Perfetti sconosciuti pe care o puteţi vedea pe Netflix, Andreea Grămoşteanu a fost o prezenţă surprinzător de rară în filmele destinate marelui ecran ţinând cont de notorietatea semnificativă dobândită cu mai bine de un deceniu în urmă prin seria de parodii TV Mondenii. Remarcabila actriţă de teatru care a câştigat pe parcursul timpului respectul şi simpatia spectatorilor prin roluri complexe din piese de Shakespeare, Brecht sau Neil Simon, interpretate atât pe scena mainstream (în special a Teatrului Mic, din echipa căruia face parte actualmente) cât şi în teatrul independent, a revenit abia recent în atenţia cinefililor după ce ultima ei apariţie notabilă în cinema fusese în Ursul lui Dan Chişu din 2011. A făcut-o însă realmente într-un mod exploziv în ultimii doi ani prin personajele din Otto Barbarul, Complet necunoscuţi şi, nu în ultimul rând, #dogpoopogirl al lui Andrei Huţuleac, care a avut premiera luna aceasta, iar nominalizarea absolut meritată la Gopo nu face decât să îi reconfirme talentul şi versatilitatea în spaţiul dramatic şi să ne alimenteze speranţa că o vom putea reîntâlni pe ANDREEA GRĂMOŞTEANU mai des de acum înainte pe ecranele sălilor de cinema.

ANDREEA GRĂMOŞTEANU: “Trebuie să fii tot timpul pe drum”
Andreea Grămoșteanu

Andreea, amintindu-ţi că toată facultatea ți s-a zis că nu ai față de film, cum ai primit nominalizarea la Premiul Gopo de anul acesta?

Sincer vorbind, în contextul actual, cu războiul şi pandemia, orice vine din zona asta pare ușor ieșit din peisaj dar o să-ţi spun cum s-a întâmplat. Mă întorceam de la piață cu Amza [băieţelul ei – n.r.] și, la un moment dat, mi-am deschis datele de pe internet – că le închisesem – și am găsit câteva sute de “bombardamente” pe WhatsApp şi un missed call de la Strunilă [Octavian Strunilă, regizorul filmului Complet necunoscuţi – n.r.]. ‘Ce-o vrea?’ L-am sunat şi el a fost cel care mi-a dat vestea, abia după care m-am uitat pe WhatsApp, unde toată lumea deja începuse să mă felicite, eu fiind în acel context destul de amuzant… eram cu sacoșa, cu Amza care spunea ‘Mami, hai să mergem!’, că voia să-i cumpăr o carte pe care i-o promisesem, deci cam ăsta a fost contextul. Sigur că a fost neașteptat. Sincer, nu m-am așteptat niciodată. Cum, de fapt, nu m-am așteptat să fac film. Pentru mine, asta a venit chiar într-un moment în care închisesem orice dorință pe care o avusesem… închisesem ușa. Probabil că figura mea nu se încadra în prejudecățile celor care făceau film. E adevărat că eu am fost tot timpul o figură atipică, așa, şi când făceam televiziune m-am tot izbit de asta, că nu mă încadram în forma aia în care se aşteaptă ei să intri…

Îmi nuanţez atunci întrebarea. Te-ai fi așteptat să fi nominalizată pentru un film de public larg, ţinând cont că în general sunt favorizate filmele de autor?

Sub nicio formă. În viața vieților mele nu m-aș fi așteptat la așa ceva. Poate m-aș fi gândit la nominalizare, dar nu m-aș fi gândit la mine neapărat ci să fie luat în considerare filmul lui Andrei, dar care abia urmează să aibă zilele astea premiera [#dogpoopgirl al lui Andrei Huţuleac, cu Andreea Grămoşteanu în rolul principal, s-a lansat în cinematografe pe 15 aprilie – n.r.]. Să fiu nominalizată însă pentru Complet necunoscuţi… niciodată nu m-aș fi gândit la așa ceva.

ANDREEA GRĂMOŞTEANU: “Trebuie să fii tot timpul pe drum”
Complet necunoscuți

Vorbește-mi de modul în care ai construit rolul Dorei, fiindcă însuși Octavian Strunilă, regizorul filmului, a spus că l-ai bombardat cu o mulțime de recomandări. Asta înseamnă că nu numai că te-ai atașat de rol dar în mintea ta s-a conturat o viziune proprie asupra lui.

Da, eu văzusem varianta franțuzească și varianta italienească înainte să ne apucăm de treabă și aveam senzația că ceva… nu funcționa. Când vii, când te apuci de ceva, ai a priori o viziune personală, mai ales că eu sunt obișnuită să iau lucrurile  destul de personal și destul de frontal în meserie. Avându-l și pe Leonid ca partener [actorul Leonid Doni, interpretul soţului Dorei în film – n.r.], mi se părea că într-un punct era o secvență care nu ducea mai departe lucrurile și țin minte că eram cu 20 de minute înainte să filmăm secvența iar eu știam că… nu e ce trebuie. Nu știam ce-aş putea să fac dar știam că trebuie să fac ceva pentru ca lucrurile să se ducă mai departe. Și stând de vorbă cu bărbatul meu, căruia i-am zis că ceva nu se leagă dar că nu știu ce să fac, mi-a luminat mințile când mi-a scris: ‘Iubire, nu tu ești victima în situația asta!’. Și în momentul ăla, când am dat vălul ăsta de pe față, mi-am dat seama, întorcându-mă la text, că lucrurile aveau nevoie să fie echilibrate. Din moment ce el află la final că face acel sacrificiu pentru ea, trebuia să fie un echilibru, trebuia ca ea să pună ceva în balanță, şi atunci am zis că nu se poate ca într-o relație de genul ăsta, după atâția ani, cu soacre şi copii, să zgâriem așa, numai la suprafață, că trebuie să fie și altceva. Nici nu i-am zis lui Strunilă, am făcut-o pur şi simplu în filmare, el s-a entuziasmat foarte tare, a zis că nu s-ar fi gândit la asta, și de acolo lucrurile au luat un pic o altă turnură. Acela fost însă un moment definitoriu fiindcă atunci am zis ‘OK, deci asta e!’ şi am pornit pe direcția aceea. Sigur că, în mare, lucrurile trebuiau păstrate cumva față de varianta originală, dar poate că am adus un plus de omenie sau de adevăr într-o relație de genul ăsta. Cam asta a fost.

Filmul sugerează că o relație trebuie să conserve anumite secrete între parteneri. Secretele sunt într-un cuplu un simptom a unei relații disfuncționale sau o piatră de temelie pentru o relație funcțională?

Nu aș putea să spun nici că sunt o piatră de temelie şi nici că sunt altfel, adică nu aș putea să împart lucrurile în alb și negru. Cred că sunt lucruri care țin de fiecare în parte, de tine personal, dincolo de tine… în “doi”, deci cred că țin și de “unu”. Dar depinde până la ce limită ajung, că dacă ajung să influențeze partea de “doi” într-un sens negativ, cred că trebuie să se oprească la un moment dat. Repet însă, mi se pare că lucrurile sunt undeva la mijloc pentru că există lucruri care țin de fiecare, care nu au legătură cu partea de “doi”. Părerea mea.

ANDREEA GRĂMOŞTEANU: “Trebuie să fii tot timpul pe drum”
Complet necunoscuți

Spuneai că ai fost fericită pentru faptul că, la câteva zile după începerea filmărilor, v-ați eliberat cu toţii de ideea de a construi rolurile și ați intrat pur şi simplu în personaje. Cum abordezi în general pregătirea unui rol?

Contează foarte mult cine e în fața mea, chiar foarte mult, și de ceva timp încerc să fac eficientă orice fel de întâlnire, să o fac profitabilă și să o propun să fie în sensul ăsta, chiar dacă nu am condiții ideale de fiecare dată, adică nu e neapărat o chimie cu partenerul. Mi se pare vital, pentru mine personal, să lucrez în condițiile în care eu cu omul din fața mea găsim măcar un lucru comun, măcar o căutare parțial comună. Mi se pare important. Nu mă gândesc şi-mi zic de-acasă ‘OK, vin cu treaba asta’, pentru că știu din mica mea experiență de film că, de multe ori, este exact ce nu trebuie să faci, adică nu trebuie să-ți construiești lucrurile ci să le dai la o parte și să fii acolo cu omul din fața ta. Ceea ce e foarte dificil pentru că nu prea avem școală pentru așa ceva, dar trebuie să faci efortul să fii acolo cu omul adevărat din fața ta, sigur, în funcție și de ce își dorește cel care coordonează tot proiectul. Dar ești obligat să propui o întâlnire de genul ăsta, că altfel bifezi și faci un 2D, faci doar o schemă și cam asta e.

Doar că a face o relație să meargă, într-o piesă sau film, presupune să gestionezi nu doar cuvintele ci și tăcerile. Cum devii expresivă în lipsa cuvintelor? E mai dificil în film decât în teatru?

La un moment dat cred că eram obsedată de treaba asta. Aveam o dilemă dacă în ziua de astăzi, sau dacă vreodată, cuvântul ar putea avea aceeași forță ca sunetul muzicii, dacă ar putea avea forța de a ajunge atât de direct cum ajunge sunetul. E o dilemă ce nu are un răspuns finit dar este o întrebare care întotdeauna mă paște. Cred însă că premisa e aceeași și în teatru și în film, doar forma de manifestare diferă. Pentru că, ştii cum e, cuvântul e vârful aisbergului, având dedesubt ca subtext, ca pretext personal, ceea ce vrei să spui tu cu treaba asta, ceea ce te interesează pe tine la nivel intim. Sigur că, până la o vârstă, îți faci mâna prin exerciții de imaginație, însă de la un punct cred că e important să faci o întâlnire între ceea ce te interesează pe tine intim și pretextul care ți se oferă… al textului cum ar veni. Pentru că, altfel, poate deveni o corvoadă.

ANDREEA GRĂMOŞTEANU: “Trebuie să fii tot timpul pe drum”
Noapte bună, mama! (Teatrul Mic), Foto: Adi Bulboacă

Dar, de exemplu, într-o întâlnire în doi cum este în spectacolul Noapte bună, mamă! în care joci alături de Dana Dembinski, comunicarea se bazează aproape exclusiv pe cuvânt…

Se bazează pe cuvânt dar, repet, cuvântul e doar vârful. Ce e dincolo de asta, e o altă discuție. Aici nu mă refer numai la cum abordezi un rol, e vorba de mai mult de atât, de… ce te interesează pe tine de fapt în meseria asta? Ce vrei să spui și ce vrei să iasă la lumină din tine… ce trebuie de fapt să iasă la lumină din tine? Iar asta trebuie să iasă indiferent de context, indiferent că e film sau că e teatru. Eu cred că numai așa devine incontestabil, pentru că e personal, și atunci când e personal nu mai e supus discuțiilor că aia că e bun sau mai puțin bun, devine autentic. Devine unic și nesupus judecății.

Această implicare emoțională în realizarea unui personaj nu te consumă? Nu ajung personajele să te bântuie?

Nu te bântuie atâta timp cât înțelegi că, totuși, ai și tu o viață pe lângă asta, ești și tu un om. Sigur însă că nu poți să te cureți imediat după ce termini un spectacol şi asta era iar o temă pe care o discutam și cu sora mea [reputata scenografă de teatru şi operă Corina Grămoşteanu – n.r.] și în familie… ‘Dom’le, cum faci să dai “balastul” jos când termini ceva?’. Există feluri și feluri. De exemplu, eu mă duc pe jos spre casă. Niciodată nu pot să ajung repede după ce termin un spectacol, trebuie să merg pe jos. Indiferent că mă gândesc la ce am făcut sau la altceva, simt nevoia să parcurg o distanță, fizic, să merg.

Vorbind de familie, profesional ai parte doar de mame antipatice. O ai pe mama soacră în Complet necunoscuți, Rodica Mandache nu e chiar mama ideală în #dogpoopgirl, cât despre cele de la Teatrul Mic, din Ținutul din miezul verii sau Noapte bună, mamă!, nici alea nu sunt “de pus pe rană”. Ca mamă, înveți ceva de la personaje?

Da, învăț lecții și probabil că e un soi de terapie dacă mă raportez la bagajul cu care am venit eu de la mama mea. Ai spune că e o goană spre a rezolva probabil o relație disfuncțională personală, ca a oricărei femei vizavi de mama ei, dar pe mine m-a ajutat foarte mult treaba asta, că am putut să scot la iveală niște lucruri care probabil s-ar mai fi adunat sub preș. Deci e un soi de terapie… repet, dacă nu se potrivește, faci în așa fel ca acel ceva să se potrivească. Pentru că, în Ținutul din miezul verii, de exemplu, era ceva ce mă interesa personal, o relație între o mamă și mai multe fete, cum a fost la mine acasă, eu având trei surori, deci era inevitabil să existe lucruri în comun.

Apropo de lecții, în Micul Prinţ, una dintre lecturile tale favorite, se spune că: ‘nimic nu dispare până când nu ne învață ce trebuia să învățăm’. Privind retrospectiv, cu detașare, Mondenii au dispărut, deci asta presupune că te-au învățat tot ce trebuia. Cu ce rămâi din perioada aceea?

O să spun prima dată cu ce rămân profesional. Rămân cu o tehnică pe care am învăţat-o acolo,  pe care nu aș fi avut nicăieri unde să o învăț altundeva. Nicăieri în viața asta nu înveți, în atâția ani, să te trezești indiferent ce ai făcut în noaptea aia şi la ora 7 dimineața să livrezi produsul, să livrezi gag-ul, indiferentă la faptul că lumea din jurul tău încă nu e trează. Ăsta e un soi de militărie pentru care nu aș fi avut în altă parte contextul în care să pot învăța comasat și să am şi motivația pentru a o face. Apoi e calitatea de a mă putea adapta imediat oricărei situații, adică indiferent dacă e un text – sau un context – mai slab sau mai bun, trebuie să faci lucrul pe care îl ai de făcut pentru că, de la un punct încolo, nu mai eşti scuzabil. Că în primul an apari [la TV] şi lumea zice doar ‘Îmi place’ sau ‘Nu-mi place’, dar după 2, 3 sau 4 ani, când oamenii deja spun ‘E interesant ce faci tu acolo, e chiar fain!’, asta îți creează un soi de responsabilitate de care nu mai poți scăpa… rămâi cu ea, trebuie să mergi cu ea mai departe. Indiferent că e televiziune sau teatru, trebuie să duci lucrul ăsta mai departe. Eu sunt mai cu munca de “chinez” așa, mi se pare că e important să faci pași înainte. Am văzut zilele trecute un filmuleț în care cineva spunea că era învățat să nu se uite spre vârf când urcă un munte, ci la fiecare pas pe care îl face în acel moment. ‘To look at the ground’ spunea el și avea dreptate. Doar că lumea nu mai e atât de dornică să facă munca asta de chinez. Sincer, mie mi se pare că, fără asta, suntem fucked up, adică nu poți să duci o cursă lungă, ești o stea căzătoare. Fără asta dai un tun și gata… şi cred că ăștia la care ne tot uităm noi, cu toții, asta fac. Dar trebuie să fii tot timpul pe drum. Tot timpul.

De la învățăturile din anii cu Mondenii la cele mai recente, din pandemie. Cum ți-a nuanțat perspectiva profesională această perioadă dificilă?

Cred că s-a îmbogățit. Căci nu m-am gândit niciodată că o să rămânem la online, că, vezi Doamne, de acum o să luăm direcția asta, nu. Asta a venit ca un plus, s-a mai deschis o nișă. Am tot auzit pe la începutul pandemiei colegi care ziceau că teatrul nu o să mai fie sau că nu mai e ce era, și mi-am dat seama că asta e foarte periculos pentru că, dacă te blochezi în punctul ăsta, riști să rămâi împotmolit. Nu, pandemia a venit cu ceva în plus deşi, sigur, ne-a văduvit de niște lucruri. Uite, s-a născut Noapte bună, mamă! care, dacă nu ar fi fost pandemia, probabil ar fi avut o abordare mult mai clasică și am fi pierdut niște lucruri pe care acum le-am câștigat în varianta asta, pe care a adaptat-o [regizorul] Vlad Massaci la situație. Deci, depinde cum privești. Dacă vrei să zici numai ‘nu’, numai ‘minus’, numai ‘nu mai e’… rămâi acolo. ‘Nu mai e!’. Mie însă mi se pare un plus, pentru că, repet, s-a mai deschis o nișă. Sunt acum, de exemplu, spectacole care se pot vedea online – de gustibus, unul poate să îți placă iar altul nu – , de către oameni care poate altfel nu ar fi avut ocazia să le vadă, cum ar fi oameni din diaspora sau care nu sunt din București. Și astfel s-a creat acest plus.

Noapte bună, mamă! se așează ca spectacol pe comunicarea prin intermediul tehnologiei. Coincidența face ca şi filmele #dogpoopgirl şi Complet necunoscuți să aibă poveşti legate de influența acesteia în viața noastra cotidiană. Cum te raportezi în realitate la tehnologie?

Sincer, mie mi se pare că îmi mănâncă mai mult timp decât ar trebui partea asta cu tehnologia și că mi-e mult mai ușor dacă am un timp “liber”, adică un timp pentru mine, să accesez un serial sau un film decât să deschid o carte… sau vreo cinci, câte sunt deschise acum de mine și necontinuate. Și mă macină în treaba asta, că mi-e mult mai ușor să fac click… click. Sigur că mă uit doar la ce mă interesează dar nu e tocmai ceva ce îmi face plăcere. Pe de altă parte, am descoperit acum ceva timp un film pe Netflix, al lui Claude Lelouch, Un + Une se numește, cu Jean Dujardin, și l-am văzut de șase-șapte ori până acum pentru că mi s-a părut foarte interesant că abordează tema hazardului… spune că în ziua de astăzi, datorită tehnologiei și a tuturor lucrurilor care sunt programate, hazardul nu prea mai are loc în viața noastră și că, totuși, el rămâne foarte important pentru că duce mai departe niște lucruri. Și vin să întăresc iarăși ideea pe care am deschis-o mai devreme, că mi-ar plăcea să las loc mai mult hazardului decât poate o fac acum din cauza tehnologiei care mi-e foarte la îndemână… deși eu sunt praf la tehnologie. Îmi pare rău că mi-e mult mai la îndemână să mă duc să dau un click decât să continui cărţile pe care le-am început și nu reușesc să le duc până la  final.

ANDREEA GRĂMOŞTEANU: “Trebuie să fii tot timpul pe drum”
#dogpoopgirl

Pe de altă parte, ambele filme brodează pe marginea remodelării, pierderii sau căutării identității cu tehnologia ca aliat sau armă, depinde de optică…

Cred că la Alina [Alina Bica, personajul Andreei Grămoşteanu din #dogpoopgirl – n.r.] era, de fapt, o lipsă de identitate. Nu știu dacă acolo era neapărat o căutare reală, cât probabil o dorință de a se căptuși cu o identitate de undeva. În spațiul virtual dialogul e oricum extrem de frânt și dacă ai avea și dacă nu ai avea o identitate conturată, adică nu e un schimb real și dacă ai încerca să-ţi aperi identitatea, tot te-ai trezi cu o contestație. Cred că astea sunt vremurile astea absurde în care trăim… că ai o identitate e o problemă, că n-ai o identitate e o problemă, că ai o identitate care nu-ţi aparține e iar o problemă, că ai o identitate care e ieșită din context e altă problemă, știi, e un cerc cu centrul care e pretutindeni și nicăieri. Adică e doar un pretext de a arunca o opinie pe masă, indiferent dacă e validă sau nu… asta nu mai contează. Eu cred că din punctul ăsta de vedere Alina este o victimă. Şi dacă ar fi avut o identitate a ei, probabil că ar fi fost o problemă… dar n-a avut-o oricum, așa cred eu. Nu se poate vorbi de o căutare reală a ei pentru că ea a tot așteptat ceva care n-a venit, fiindcă dacă nu propui nimic în schimb n-ai cum să te căpătuiești cu ceva pe care ți-l dorești.

Ai împărţit scena de multe ori cu Andrei Huţuleac la Teatrul Metropolis deci îl cunoşti bine ca actor, însă ce te-a făcut să-i dai credit şi ca regizor debutant în lungmetraj?

Pentru că, în căutările noastre, coincid multe puncte. Plus că îi şi văzusem scurtmetrajul Offstage [scris şi regizat de Andrei Huţuleac, multipremiat în 2017, inclusiv la TIFF şi la Dracula Film Festival – n.r.] şi cunoșteam parte din lumea lui și lucrurile care îl interesează. După care am citit scenariul și am avut încredere că este atât de nebun – dar în sensul frumos al cuvântului – încât să țină bine cârma corabiei. De acolo, pur și simplu, nici nu m-am mai gândit foarte mult, mi s-a părut că o să fie o super-experiență și am mers realmente pe mâna lui. Şi l-a făcut… și îmi doresc din tot sufletul să mai facă pentru că îi stă foarte bine în ipostaza asta. Mai ales că nu se poate abține, fiindcă are ceva de spus. Are el, acolo, ceva de zis.

Rămânem la cinema, însă privim spre viitor. Spune-mi câteva cuvinte despre rolul tău în noul film al lui Florin Şerban, Hamlet, care se află acum în faza de post-producţie, ce arată din trailer a fi un experiment…

Chiar a fost o experiență! Fusesem la casting la Eu când vreau să fluier, fluier şi a fost atunci un moment în care chiar nu m-am acordat deloc cu Florin… nu înțelegeam ce vroia. Aici m-a sunat, mi-a zis să vin la un casting şi mi-a dat o secvență care, de fapt, nu avea nicio legătură cu filmul, dar de asta mi-am dat seama abia după aia. Eu m-am gândit că era ceva acolo, m-am dus la casting și a fost o întâlnire atât de benefică că m-am şi mirat cum de poţi să te întâlnești în alt punct al vieții tale cu același om şi legătura să se facă imediat. După aceea, eram super-emoționată la filmare şi ţin minte cum m-a chemat Florin deoparte, în a doua zi de filmare cred, şi mi-a zis: ‘Andreea, uite care-i treaba, filmul ăsta e un demers personal, deci n-am nicio presiune. Nu-ți fie teamă să greșești, stai liniștită, relaxează-te. Suntem între noi.’. Dintr-odată treaba asta a eliminat un stres și a fost apoi foarte tare pentru că el a construit, așa, un “puzzle”, pe care noi nu îl aveam întreg. Pe parcurs abia, descopeream treptat că ‘asta se potrivește aici’, doar că Florin mai venea şi zicea: ‘Nu mai fac puzzle-ul ăsta, fac un alt puzzle.’. Da, da… și a refilmat, a rescris, de a fost chiar un experiment live, cu toată lumea. La care a contribuit şi faptul că eram cinci femei, nu toate actriţe, una fiind studentă de-a lui, de la Şcoala de Actorie. S-a filmat în 10 zile, cam așa, plus încă vreo două zile cu ce a mai rescris, dar a fost o nebunie, într-adevăr o experiență total diferită față de ce avusesem până atunci. Este adevărat că la Octavian [Strunilă], când am ajuns să filmez la Complet necunoscuţi, veneam după două experiențe în zona asta [filmările s-au desfăşurat după cele la Otto Barbarul şi #dogpoopgirl – n.r.], deci nu mai era angoasa atât de mare și poate că am avut mai mult curaj. Fiind în pandemie, mi se părea oricum o binecuvântare că suntem toți acolo și putem face filmul.

Cu ani în urmă spuneai: ‘Meseriei i-am dat toată viața mea.’. Cum s-a reformulat principiul acesta de când în viaţa ta a intrat micuţul Amza?

Îi dau tot ce mai rămâne din viaţa mea 🙂 Este adevărat că acum nu mai am atât de mult timp să trăiesc doar în capul meu, ceea ce e foarte bine fiindcă mă obligă să mă ancorez în prezent. Mi-era mai greu înainte… în detrimentul meu. Acum, timpul care rămâne trebuie să fie folosit extrem de eficient și uneori, când se mai întâmplă ca Amza să fie bolnav și să nu meargă la grădiniţă, suntem ușor blocați amândoi, și eu și soţul meu [Marin Grigore, actor al Teatrului Mic – n.r.]. Fizic, nu mai pot să mai jonglez cu toate, dar n-am vreo părere de rau fiindcă pierdeam foarte mult timp înainte cu trăitul ăsta în capul meu. Mi se părea că…, aveam senzația că… și pierdeam mult timp – mi-am dat seama după aceea – iar acum dau meseriei tot ce-mi rămâne. Tot ce rămâne în afară de Amza și de familie tot acolo se duce, nu se duce în altă parte. Tot acolo… dar mai compact.

Ai uneori nostalgii după comediile pe care le jucai cu prietena ta Mirela Zeţa la Godot precum Bărbații sunt de pe Marte, femeile sunt de pe Venus sau Un cuplu ciudat?

Mi se pare deja că fac parte dintr-o altă viață. Ştiu că au fost discuții la un moment dat să reluăm ceva, să facem, dar mi se pare că a trecut punctul ăla. Nu le reneg, nu aş schimba ceva pentru nimic în lume – au fost niște perioade când am râs cât pentru o viață întreagă, serios – dar cred că acum am mai mult curaj să mă arăt aşa cum sunt. Cred că toată seriozitatea asta a mea care trecea dincolo de granițe, știi, și care a devenit comică, m-a dus în zona asta de comedie, că nu mi-aș fi imaginat niciodată că o să fac asta. Probabil că tocmai pentru că eram extrem de serioasă, toată chestia s-a transformat într-o parte comică şi, de multe ori, lucram contra mea. Chiar și la Mondenii mă chinuiam cu masca aia groasă de multe ori dar a fost un chin care s-a concretizat în ceva constructiv până la urmă.

ANDREEA GRĂMOŞTEANU: “Trebuie să fii tot timpul pe drum”

Una din fațetele tale serioase o reprezintă pasiunea pentru poezie, pentru scris. La un moment dat, aveai în pregătire un performance inedit cu soţul tău. A mai rămas la voi pe radar?

Doamne, nu pot să spun de când ne chinuim, eu şi Marin, să facem ceva și tot nu reușeam și tot nu aveam timp și a trebuit să vină o pandemie ca să mişcăm ceva în direcţia asta. Îmi dau seama că sunt destul de leneșă în zona asta și mi-e greu să mă adun uneori, pentru că atunci când văd o foaie albă mi se pare un dușman, un balaur cu șapte capete, și mi-e foarte greu să mă pun în condiția de a scrie din nou. Sigur că dacă sunt într-un moment de preaplin și atunci pot să-l vărs, mi-e mai uşor, dar asta e vorba leneșului. De fapt, nene, trebuie să scrii în fiecare zi, să așterni ceva pe hârtie dacă vrei să-ţi creezi un exercițiu. Aşa că n-am închis treaba dar cred că a rămas pentru moment așa, undeva, în aer.

În final, în aceeaşi tonalitate sobră, te mai provoc cu un citat: ‘Prefer ca ghinioanele să-mi fie luate în serios. Presupunând că tu ai fi Micul Prinț, explică-mi ce-ai vrut să zici cu asta?

O să mă duc până la jumătatea propoziției. Deocamdată. Aș considera ghinioanele doar niște prejudecăți ale mele pe care le-am numit “ghinioane” dar, de fapt, ar fi un fel de boule de neige care m-ar duce mai departe și cred că ar trebui luat în serios boule de neige-ul tocmai pentru că el mă duce mai departe. Cred că așa aș vedea treaba asta. Şi, ca să merg în continuare cu Micul Prinţ, poate că ar trebui să îmblânzim ghinioanele astea care ne duc mai departe, adică să creăm legături așa cum a creat-o el cu vulpea. Eu nu mai cred însă în chestia asta, în ghinion sau noroc, nu mai văd așa lucrurile. Înainte, aveam nevoie probabil de asta dintr-o mare lipsă de încredere în mine și aveam nevoie să etichetez foarte multe lucruri ca să pot merge mai departe. Acum am lăsat-o mai moale cu treaba asta, mi se pare că de la o zi la alta lucrurile pot lua o altă întorsătură și mă feresc să mai zic ‘aia e în felul acela’ sau ‘asta-i aşa’ cum făceam de obicei, pentru că mi se pare că suntem pe drum şi cel mai important lucru acum e să rămânem pe drum fiindcă pe el ajungi undeva.

Păi… şi poezia?

Ai şi tu un rucsac în spate cu ceva pentru drum 🙂

Interviu de IOAN BIG

Galerie imagini

Share

Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin
Share on twitter
Share on email

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

NEWSLETTER ZILE ȘI NOPȚI

Abonează-te la newsletter și fii la curent cu cele mai noi evenimente sau știri din Artă & Cultură, Film, Lifestyle, Muzică, Eat & Drink.